Eternitatea clipei-de Zoe Valdes-Editura Trei

Eternitatea clipei de Zoé Valdés

Titlul original: La Eternidad del Instante
Editura Trei
Nr. pagini: 317 pagini
Traducere: Carmen Spânu
An apariție: 2008

Poetă, romancieră și scenaristă, Zoe Valdes s-a născut la Havana in 1959. În Spania, a fost recompensată cu cele mai prestigioase premii literare. În Cuba a fost declarată Persona non grata, în urma a ceea ce a spus și a scris despre regimul lui Castro. În 1995 a fost nevoită să se exileze la Paris.
Pentru romanul Eternitatea clipei, Zoe Valdes a primit Premio de Novela Ciudad de Torrevieja, cotat ca fiind premiul literar cel mai valoros din punct de vedere financiar, după Nobel si Planeta.

„O adevarată carte a minunilor. O poveste magică. Frumusețea paginilor lui Zoé Valdés ne aduce aminte de Marco Polo.“– Le Figaro Litteraire

Cartea începe într-o notă lirică, descriind o lume desprinsă parcă dintr-un vis frumos, în care arta și cântecul erau valorile de bază. Ne aflăm în China tradițională la începutul secolului XX. Vedem parcă aievea piesele de teatru interpretate cu multă măiestrie, pagodele chinezești, peisajele mirifice, chinezi erudiți care rostesc vorbe pline de tâlc, călugări înțelepți care îi învață pe discipolii lor tainele meditației, chinezoaice grațioase, îmbrăcate în chimonouri lungi, care pășesc pe picioarele lor mici de parcă dansează.

La cei douăzeci și șapte de ani ai săi, Li Ying este un artist renumit. De mic copil a fost îndrumat spre studiu și înțelepciune, învățând cântecul și dansul poeziei vechi, însușindu-și tehnica vocală și cântând la diverse instrumente.
”Cântecul țâșnea din gâtlejul lui ca trilurile privighetorii, stăpânea arta mimicii, frazarea privirii cu o exigență spirituală și o măiestrie corporală de neegalat.”
Tatăl lui scria psalmi și predici și edita cărți despre autorii preferați, iar mama sa era extrem de pricepută în arta țesătoriei, brodând comori foarte căutate pe piețele occidentale.
Până la această vârstă, Li își dedicase întreaga viață artei, jucând cu mult succes în fiecare seară în teatrul deținut de părinții săi. Aceasta până într-o zi, când privind pe fereastră a observat o tânără.
”O ramură galbenă, întârziată de toamnă – din ce pom cădea, de vreme ce toți erau uscați și desfrunziți? – i-a îndreptat privirea spre strada acoperită de omăt.
Acolo, o tânără care nu lăsa urme pe zăpadă înainta tot cu pași mici și ușori, de parcă patina sau levita, foarte grăbită; brațele strânse la piept protejeau cu grijă o mapă cu suluri de hârtie, iar de umăr îi atârna o geantă în care nu era nevoie să fii ghicitor ca să-ți dai seama că ținea pensule și recipiente cu vopseluri.”
Li s-a îndrăgostit instantaneu și s-a interesat cine este ea. A aflat că este Mei, fiica unui desenator și caligraf de renume, de la care deprinsese și ea același meșteșug, reușind chiar să-l depășească. Primise o educație excelentă. Chiar dacă mama ei murise la naștere, tatăl ei o înconjurase cu multă iubire și devotament.

Prima întâlnire este stabilită în mod tradițional, Li și părinții lui anunțându-se în vizită. Detaliile căsătoriei au fost stabilite repede, amândoi tinerii fiind complet îndrăgostiți unul de celălalt.
Prima lor experiență amoroasă este descrisă subtil, ca într-o poezie. Pentru a nu exista durere, moașa satului a dezvirginat-o în prealabil pe tânăra mireasă, iar anotimpul a permis ca prima oară când au făcut dragoste ”să fie în aer liber, în plină natură, pe o pernă de puf verde și proaspăt, la începutul lunii aprilie.”
”Odată rămasă în intimitate, perechea s-a grăbit să se iubească cu mângâieri și vorbe dulci.
Li Ying s-a încăpățânat să arate că putea să fie deosebit de delicat, chiar să producă o plăcere de neșters, deși nici o experiență amoroasă nu o preceda pe cea cu soția sa. Unirea trupurilor lor a fost pentru amândoi ca o scânteiere aurită. La sfârșit, visul discret al alchimiei, eternitatea.”
Iubirea lor a fost repede binecuvântată, la nici un an de la căsătorie Mei născând un băiat, Mo. Acesta a fost imediat înconjurat cu multă adorație de către părinți și bunici.
”Până la șapte ani, Mo Ying a fost micul rege al casei, îi făcea pe toți să râdă cu caracterul ferm și hotărât și cu năzdrăvăniile sale.”
Apoi a fost detronat, întrucât s-a născut sora lui, Xue, și puțini mai dădeau atenție smiorcăielilor lui. Dornic să intre în atențiile mamei, Mo îi admira picturile, remarcând, în candoarea lui, că sunt sacre.
”Sunt munții tăcuți; și aveai dreptate, cele cinci vârfuri care susțin cerul sunt sacre. Dar înseamnă mult mai mult decât atât. Esența sufletului chinez trăiește concentrată în frumusețea și profunzimea peisajului. Eu am vrut să-mi răsfrâng sufletul în aceste tablouri. Sunt ale tale, fiul meu. Pentru că tu ai fost primul care le-a văzut ce sunt în realitate: tăcere, pace, vid universal.”
Lumea lor idilică este însă pe cale să se destrame. Pierd teatrul și Li este înlocuit de fete tinere, considerându-se că el nu mai are inocența de odinioară.
Pentru a-și desăvârși educația și a învăța taina meditației, Mo pleacă în munți cu un călugăr timp de trei ani.
”MoYing s-a adăpat din cunoștințele maestrului său și a devenit expert în tainele plantelor, mineralelor, ale pietrelor.”
”A devenit și un mare cunoscător al propriului corp, al lui însuși. Își controla gândurile ca nimeni altul, putea să-și întindă pielea și scheletul, să sucombe la pocnetul stelelor și să mângâie o stea.”
La întoarcerea acasă, află vești triste. Bunicii lui muriseră cu toții, dar la fiecare dintre ei ultimul gând a fost către el. Mama lui era însă din nou însărcinată și s-a bucurat că, în curând, a avut o nouă surioară, Irma Cuba.
Evenimentele produse în fatidică lună mai 1919 au determinat colapsul economic al Chinei tradiționale.
„Mari bănci străine și-au stabilit fără rușine filiale somptuoase în Shanghai, Hong Kong, Qiungdao și Hankou. Comerțul cu sare și serviciile poștale se găseau sub control străin. Beneficiile din dreptul de trecere a flotelor de război și de comerț se opreau direct în buzunarele japoneze. Competiția dintre micile firme înfloritoare chinezești era inegală și ridicolă. Piața devenea tot mai neîncăpătoare pentru cetățenii speriați.
O țară atât de bogată și întinsă suferea de o alimentație extrem de săracă și trebuia să importe alimente precum orezul, făina și zahărul. De neînchipuit. Foametea și inundațiile i-au obligat pe țărani să-și vândă pământurile și proprietățile în schimbul unor sume mizere. Culmea, în mentalități se instalase ambiția de a fi bogat. Bogăția înlocuise prestigiul. Toată lumea voia să fie bogată în loc să fie inteligentă. Inteligența, sensibilitatea, au început să decadă pe scara valorilor omului simplu. Un buzunar plin valora mai mult decât o mulțime de vise și idei.
Calamitățile, malnutriția, demoralizarea ucideau mii de persoane. Odată pierdută speranța, justiția nu însemna mare lucru, nu avea vreun sens. Lumea se resemna în fața ororii sau emigra.”
Descurajat că nu mai putea să își întrețină familia, Li Ying s-a hotărât să se alăture marii emigrații cantoneze, plecând spre ce se considera atunci a fi pământul făgăduinței – Cuba.
Din păcate, zilele treceau și nici o veste nu venea de la Li. Îngrijorat de soarta părintelui său, Mo se hotărăște să îl urmeze.
Astfel se termină prima parte a cărții – Nașterea.

Partea a doua a cărții – Viața, începe cu Mo Ying, care a fost nevoit în exil să își schimbe numele în Maximiliano Megia, la vârsta de 100 de ani. Aflăm că viața nu a fost prea blândă cu el, punându-l la multe încercări. Dar ce s-a întâmplat oare până atunci? A reușit să își găsească tatăl? E ca și cum adevărul ar fi înconjurat de o mulțime de voaluri. Am reușit să întrezărim o parte din el, dar pentru a-l afla cu totul va trebui să ridicăm voal cu voal. Vă voi spune doar că Mo Ying a reușit să-și găsească tatăl, caruia îi fuseseră recunoscute calitățile, ajungând prim solist al unui teatru din Havana. În urma unui atac, produs chiar înainte de plecarea din China, Li rămăsese din păcate complet amnezic și își întemeiase o nouă familie, sub numele de Mario Fong, având o altă soție, Rosario, și trei fii. Mo reușește să ajungă la soția acestuia, care însă îl iubea nespus pe Li. Deși crede în totalitate versiunea lui, îl convinge că pentru Li cel mai bine ar fi să i se ascundă adevărul, întrucât avea inima slabă și un șoc puternic l-ar fi putut omorî. Îi permite însă să ajungă în preajma lui ca discipol, iar Li ajunge să-l îndrăgească nespus, spunând chiar că îl simte ca pe un fiu al său. Mo reușește să-și aducă și mama și surorile lui în Cuba. Șocul acestora va fi mare aflând despre pierderea memoriei lui Li. Mei acceptă și ea, de dragul lui Li, să se prefacă, ajungând în preajma lui doar ca mamă a lui Mo.
Rosario se va îmbolnăvi însă de leucemie, iar înainte de moarte o va chema pe Mei la ea și îi va cere să aibă grijă de Li, ca soție a sa.

”El este un bărbat fidel și nu m-ar înșela niciodată cu nimeni, dar când nu voi mai fi, va avea nevoie de companie. Iar voi v-ați iubit mult. Tu încă îl iubești.”
Dorința lui Rosario i-a fost îndeplinită. Două veri după moartea acesteia, cei doi s-au căsătorit, la fel de îndrăgostiți ca atunci când ea era o adolescentă, iar el un tânăr plin de speranțe și proiecte artistice.
”Au trăit foarte îndrăgostiți până la sfârșitul zilelor lor. Vorbeau despre viața în China, despre arta poeților și pictorilor vechi și despre copiii lor.
Mei Ying a avut grijă de copiii lui Rosario Piedad ca și cum ar fi fost ai săi și nu a dezvăluit niciodată, așa cum promisese, secretul soțului ei.
A murit mai întâi Mario Fong, fără să știe că într-o altă epocă el fusese marele artist Li Ying, iar ea marea lui iubire, de asemenea artistă, a penelului și a caligrafiei.
Bătrâna i-a împrăștiat cenușa în jurul flamboaianților, așa cum a dorit el.
După un an, Mei Ying a plecat la întâlnirea cu iubitul său, în regatul luminii infinite. S-a petrecut în tăcere, fără durere, dar cu regretul că spiritele chinezilor nu pot să traverseze oceanele; a închis ochii în timp ce se legăna în balansoarul din grădină; spre seară s-a simțit foarte obosită și a adormit.”
Am dorit să vă redau această înduioșătoare poveste de dragoste, atât de romantică! Pe mine m-a impresionat nespus, la fel ca și sacrificiile făcute atât de Mei cât și de Rosario pentru a-l proteja pe bărbatul iubit.

”Iubirea este cel mai mare lucru care există pe lume. Dacă nu faci sacrificii din iubire, înseamnă că nu iubești cu adevărat.”
Parcursul vieții lui Mo a fost presărat cu multe opreliști, a trecut prin multe aventuri, a cunoscut multe persoane care i-au marcat destinul. Vă las să le descoperiți singuri în carte.
Ceea ce a învățat Mo pe propria piele, în urma tuturor frământărilor la care a fost supus, a fost că: „N-o să-i schimbi tu pe ceilalți, mulțumește-te să te schimbi pe tine însuți!”
Din fericire, chiar dacă nu a mai reușit să mai găsească nicicând frumusețea și armonia din prima parte a vieții, a găsit în nepoata sa, Lola, un spirit înrudit, singurul descendent capabil să-i priceapă înțelepciunea și să o ducă mai departe, motiv pentru care îi lasă acesteia moștenire jurnalul său.
”Eu voi fi ultimul chinez, nu-mi voi uita niciodată copilăria din satul Yaan, nu voi renunța niciodată la trecutul meu, din dragoste pentru părinții mei. Dar mă simt și ultimul dintre cubanezi, pentru că iubesc și insula aceasta, chiar dacă se pierde puțin câte puțin în mare, ca o pată întunecată. Noi, cei din urmă, vom putea lumina drumul, indiferent dacă trăim aici, acolo sau dincolo. Pentru că prin ‘cei din urmă’ îi definesc pe cei care au crezut și au venerat artele, gândirea, poezia, natura, cultura, libertatea. Viața, într-un cuvânt.”
De altfel, dedicația de pe prima pagină a cărții este: ”Bunicului meu, Maximiliano Megia, Mo Ying.”

Cartea este foarte frumos scrisă, este profundă, iar din paginile ei îți culegi, încetul cu încetul, mici doze de înțelepciune, astfel că la sfârșitul ei te simți îmbogățit sufletește.

Citatele cu care începe cartea m-au impresionat, de asemenea:

”…Stilul dorinței este eternitatea.” – Jorge Luis Borges

”Nici eternitatea n-o să mă împiedice să te-ntâlnesc. Te voi redobândi încetul cu încetul” – François Cheng.

Autor: Tyna