Evadarea, de Mihnea Arion – Cadranul autorului – povești

Evadarea

  Maniacul se trezi în zori. Moșmondi la clanța rezervei, care adeseori dădea rateuri, apoi se duse la baie. Se spălă pe față și pe dinți, după care se holbă minute în șir la reflexia din oglindă. Într-un final rânji și declară satisfăcut:

– Mda, așa e… Dracu’ și Dumnezeu iar se țin de șotii, dar le vin eu de hac!

  Din întâmplare stătea singur în rezervă. Nu că ar fi fost vreun personaj important. Fusese un nimeni în lumea de afară, cum i se aducea deseori aminte la sanatoriu.

Afară, zăpada din curte se topea încet-încet sub razele soarelui nemilos. Iarna cea lungă se termina în sfârșit.

  Băgând de seamă că rezerva era scăldată în lumină, Maniacul se duse la geam și făcu un gest amenințător cu pumnul.

– O, tu, Soare negru, Soare scârbavnic, Soare nebun! Te văd, te văd! Te simt, simt minciuna căldurii tale!

  Nimeni nu era complet sigur de ce fusese trimis la nebuni, dar cu siguranță nu era cu toate țiglele pe casă. De regulă nu era violent (fiind provocat, mușcase doar vreo două persoane până atunci), însă avea un fel de a fi și rostea niște cuvântări atât de ciudate, încât deseori până și celorlalți pacienți le era teamă de el. Pe lângă asta, zgomotul constant al pichamerelor de la șantierul de alături îi făcuse aproape pe toți foarte irascibili, iar țiuitul părea să-i sfredelească și lui puținele minți rămase, așa încât lumea se ferea de el.

Chiar în iarna aceea se dusese la un moment dat în sala de mese și strigase:

– Ia ziceți, ce nu vă aduce Moșu’ niciodată?

Deși obișnuiți să se aștepte la ceva complet imprevizibil, toți își întorseseră capetele ca să-l privească.

– Exact, dragii mei! Cadouri!

Apoi izbucnise într-un hohot de râs isteric din care nu se oprise decât când rămăsese fără aer.

  Accesele sale de exuberanță alternau cu momente de apatie totală. Uneori stătea întins în pat și fixa  cu privirea ore în șir tavanul plin de igrasie.

Crezând că nu-l aude cel în cauză, cineva făcuse la un moment dat o observație:

– La câtă vreme se holbează și la cât de nebun e, tipu’ ăsta ar fi în stare să numere crăpăturile din tavan de două ori.

– Nu doar că le-am numărat de două ori, dar am și botezat-o pe fiecare în parte, răspunsese Maniacul.

  Personalul abandonase de mult orice tentativă de a-l face să se ridice ca să participe la înviorarea de dimineață sau chiar și la masă. Uneori treceau și zile întregi fără să mănânce.

– Gata, de data asta chiar se curăță! declara satisfăcută vreuna dintre asistente.

  Nu mică le era dezamăgirea când îl vedeau la scurtă vreme plimbându-se țanțoș de colo-colo și având o cumplită poftă de mâncare.

Maniacul își reluă tirada:

– O, tu, Soare mincinos! Cum ai decăzut! Te-ai dedat la trucuri ieftine! Soare blestemat! Ți-e teamă de mine, ai?! Ți-e teamă, căci sunt reîntruparea Zeului! Dar îți văd și înțeleg șarada! Eu nu pot fi înfrânt de lumina ta înșelătoare! Eu sunt mai presus de tine și de tot ce se vede! Atinge-mă cu razele tale mincinoase dacă îndrăznești, acum sunt doar un om, dar tot te pot înfrânge!

  Cu o forță pornită mai mult din îndârjire decât din mușchi, smulse unul dintre picioarele patului, după care izbi în geam până când acesta se făcu țăndări. Se dezbrăcă până rămase în pielea goală, după care sări și căzu în zăpada care se topea.

Maniacul se ridică, execută o tumbă și declară satisfăcut:

– An, tan, tichi-tan! Ia te uită, n-am un ban! Ceaca, raca, țaca-țan! Ia te uită, am un plan!

  O luă la goană peste câmp, pierzându-se în pădure cu mult înainte ca vreun membru al personalului să-și fi dat seama ce însemnaseră zgomotele de mai înainte.

  La scurtă vreme, ajunse în dreptul unei bălți care era prezentată cu emfază de către autorități drept „Lacul local nr. 114”.

  Avansă până la marginea apei înghețate și îi privi suprafața. Rămase nemișcat vreo douăzeci de minute, după care realiză cât de frig îi era.

– Am făcut lucruri cumplite!

Maniacul rânji, pătruns de adevărul vorbelor sale.

– Da! Acum înțeleg totul… Desigur! Cum de am înțeles abia acum?!

Urlă, după care începu să zgrepțene gheața până când își rupse unghiile și îi dădu sângele.

– Eu! Eu! Eu sunt Alesul. Eu sunt Împăratul muștelor, căci port sângele lui tata! Eu sunt sângele lui tata!

  În acea zi, la știri apăru un scurt anunț prin care se aducea la cunoștință cetățenilor fuga unui pacient de la ospiciu, însă nimeni nu-l băgă în seamă. Până la urmă, ce era încă un nebun în libertate? Existau probleme mult mai grave.

********

– Bună ziua, domnule… Ați vrea să serviți un ceai…?

  Tocmai se gândea unde să pitească lanterna și bateriile până când urma să iasă din magazin, când o băgă de seamă pe fetișcana speriată din fața lui. Era îmbrăcată cu o costumație mult prea subțire pentru frigul din supermarket, așa încât dârdâia, însă trebuia să îndure pentru a face o reclamă cât mai convingătoare atunci când oferea mostrele.

  Maniacul nu prea avusese de ales. Nebun sau nu, își procurase și el niște haine fiindcă știa că șansele să fie reperat scad simțitor dacă nu mai umblă în pielea goală. Când ajunsese la periferie, luase mai întâi niște cârpe murdare de pe jos, apoi intrase într-un magazin cu haine la mâna a doua aglomerat, se schimbase în cabina de probă și ieșise direct în stradă. Acum avea pe el niște haine doar cu câteva numere mai mari decât i-ar fi trebuit, însă nu stilul vestimentar o speria pe cea din fața lui, ci privirea cu care o fixa.

– Bună ziua, stimată domnișoară… Îți spun sincer: dac-ai fi mai coaptă, mai degrabă mi-aș potoli setea sorbindu-te din ochi, decât să degust băutura asta pe care încerci să o dai drept ceai… Dar de ce îmi pui o întrebare așa indiscretă, dacă nu ți-e cu supărare? Dar, vai!, cum de nu m-am gândit până acum?! întrebă Maniacul, trăgându-și o palmă peste frunte. Poate vrei cumva să dăm noroc?

– N-nu, eu sunt doar aici ca să, ca să…

Maniacul se holba mai departe la ea, așteptând cu interes continuarea, însă tânăra lăsă ochii în pământ și nu mai zise nimic.

– Ah, în regulă! Mă temeam să nu cumva să te dezamăgesc! exclamă entuziasmat.

Se mai holbă la ea preț de câteva clipe, după care o apucă de braț.

– Și tu simți libertatea? Spune-mi, te rog! Simți eliberarea?

  Panicată, fetișcana se smuci și dărâmă măsuța, vărsând paharele de plastic cu lichid arămiu. Contrariat la rândul său, Maniacul o luă la goană, fugind din magazin și întrebându-se de ce se speria toată lumea mai devreme sau mai târziu. Din fericire pentru el, paznicul din apropiere dormea dus pe scaun, așa că nici nu observă scena.

– O fi totuși de la haine. Cine știe? Te pomenești că astea nu sunt la modă.

Intrigat de propriul raționament, își scoase hanoracul și tricoul și le aruncă pe jos.

După ce ajunse la o distanță apreciabilă de locul incidentului de la magazin, realiză că se afla într-un parc.

– O, măreția naturii care renaște! declară acesta uluit de copacii din jur.

  Bucuros nevoie mare, își aprinse lanterna și începu să cânte într-o limbă înțeleasă numai de el, holbându-se în același timp direct în fasciculul luminos, deși era miezul zilei.

Brusc, realiză că în jurul lui se strânseseră mai multe persoane. Își stinse lanterna și li se adresă:

– Ce-i? De ce vă holbați așa cu toții la mine?! Știu că sunt frumos, dar lăsați-mă pe mine, mai bine ascultați! Ascultați păsările cum cântă! Ce drac de specie o fi asta?! Are un cântec așa dulce! În curând o să auzim și insectele! Insectele, vă spun! O să iasă de pe unde s-or fi băgat în tot acest răstimp și o să înceapă și ele să se zbenguie și să zumzăie-zbârnâie-zăngăne! Râmele o să sape, viermii vor ieși la iveală! Vă spun eu, pe cinstea mea de zevzec, căci am văzut! Ah, dar și pe voi vă văd, vă văd! Vă citesc neîncrederea din ochi! Credeți că doar fiindcă-s țicnit nu spun adevărul, ai?! E, uite că aici greșiți! Greșiți amarnic, vă spun! Într-o noapte, de veți asculta greierii, or să vă șoptească același unic adevăr: eu aveam dreptate, iar Soarele greșea! Am văzut cu ochii mei! Și ascult, ascult… ah, un câine, un câine! Priviți, oameni buni, vine un câine…!

Izbucni într-un hohot isteric care-l făcu să-și piardă suflul și să-i dea lacrimile de râs.

  Într-adevăr, un ditamai patrupedul răsărit cine știe de unde își croia drum prin zăpadă, alergând cu limba pe afară. Odată ajuns lângă Maniac, începu să se gudure, după care se aruncă în zăpadă, fiind urmat cu promptitudine de către acesta.

  Cetățenii care se opriseră priveau uluiți cum câinele și omul pe jumătate dezbrăcat se jucau pe jos, prin zăpada care se topea. Treptat, plictisiți că nu își relua cuvântarea și că nu se mai petrecea nimic altceva ieșit din comun, cei mai mulți se îndepărtară.

Într-un final, Maniacul se ridică înapoi în picioare și îi privi cu neîncredere pe cei rămași în jurul său.

– Dar mă tem că vorbele mele nu vă ating inima! Se izbesc de urechile voastre precum de-un zid! De ce?, vă întreb, de ce?  Oare nu sunt priceput la vorbe, să fie asta pricina? Dar ce mai contează! La voi în inimi încă e iarnă, asta e! Sufletele vă sunt de gheață! Doar Moartea trăiește în inimile voastre! Ce să ne mai pierdem timpul, și eu, și voi? Ce să vă fac dacă nu vreți să mă ascultați?! Voi sta la taclale cu jivinele, cu dihăniile nopții, chiar cu Duhul Morții de va fi nevoie, căci voi găsi mai multă ascultare la ele!

  Spunând acestea, Maniacul se prăbuși. Înainte să apuce cineva măcar să schițeze vreo mișcare, dădu la o parte zăpada cu mâinile, apoi mușcă din pământ cu lăcomie, mestecă puțin, se înecă și scuipă, după care își umplu mâinile cu pământ și le înălță spre cer.

– Doamne! Doamne, ce frumos e totul! Doamne, ce bine e să fii în viață! Cum? Cum de nu pricepeți?! E dincolo de înțelegerea mea, v-o spun cu mâna pe inimă!

Într-un final, unul dintre puținii spectatori rămași până la finalul cuvântării exclamă entuziasmat:

– Pe toți dracii! Am mai văzut eu oameni luând-o razna, dar tu… tu ești un artist! Te felicit!

  Cuprins brusc de un acces de timiditate, Maniacul roși mulțumit, își aprinse din nou lanterna, după care făcu o plecăciune în fața micului său auditoriu.

– Mă bucur că mai e cineva care apreciază!

– Extraordinar, domnule, pur și simplu extraordinar! Poftim cartea mea de vizită, eu sunt regizor de profesie și…

Maniacul înșfăcă bucățica de carton, după care execută o tumbă și fugi, lăsând mai multe persoane nedumerite.

– Cu cine se tot certa? Eu asta nu pricep.

– Da’ ce, crezi că el știe?!

********

– Gata, gata! S-a terminat! Asta e! Asta era în tot acest timp! urlă Maniacul, râzând în hohote.

  Stătea în fața casei lui. Fosta lui casă, după cum se convinsese aruncând un ochi pe anunțul din față, care aducea la cunoștință oricărui curios că banca pusese sechestru pe imobil și că acesta urma să fie scos la licitație cât de curând.

– Unde sunteți acum, deștepților? Unde sunteți, atotcunoscătorilor și fricoșilor? Aveți impresia că în Minciuna voastră mai poate crede cineva? Numai voi o mai credeți, pe mine nu mă puteți înfrânge! M-am pierdut pe drum și am luat-o pe arătură, dar iată că sunt tot aici! Aici e pământul sacru pe care voi tremurați când pășiți! Umblați tiptil de teama gândurilor nerostite! Eu m-am privit în oglinda apei înghețate și am înțeles totul! M-am luptat cu demonii și m-am și înfrățit cu ei, iar voi tot de mine spuneți că sunt razna! Dar ce știți voi? Iată că am ajuns, în sfârșit, acasă!

  Intrase echipat cu mai multe canistre pe care le vărsase prin locuința părăsită. Observase pereții mâzgăliți, dați cu graffiti, absența aproape totală a oricărei piese de mobilier, precum și mirosul înfiorător care venea dintr-una dintre încăperi, în care găsise un animal mort. De obiecte personale, haine, bani, nici nu se mai punea problema.

Scoase un chibrit și îl aprinse.

• Privește, Soare mincinos, privește! Nu-i așa că-i glorios? Privește pălălaia! Uite cum dispare iluzia! Glorieee! Să ardă, să ardă tot! Am renăscut!

• Cadranul autorului

  Autori români

  Crime Scene Press

Evadarea de Mihnea Arion – Cadranul autorului – povești