Eveniment editorial: ”Un cititor in padurea de oglinda”, de Alberto Manguel, apare la Nemira

Eveniment editorial: ”Un cititor în pădurea de oglindă”, de Alberto Manguel, apare la Nemira

Editura Nemira publică un nou volum semnat de Alberto Manguel, Un cititor în pădurea de oglindă, în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Cartea este un tur de forță fascinant prin labirintul fermecător al artei de a citi și de a scrie, plin de personaje reale sau ficționale îndrăgite.
Un cititor în pădurea din oglindă explorează arta lecturii și a literaturii în câteva dintre ipostazele ei fascinante. Sub semnul lui Borges și al bibliotecilor infinite, autorul ne duce spre locuri și timpuri minunate și spre secrete bine păzite, unde ne întâlnim cu personaje și personalități: Lewis Carroll și Che Guevara, Alice în Țara Minunilor și Pinocchio…
Venim pe lume hotărâți să găsim o poveste oriunde – pe cer, pe fețele oamenilor, în obiectele din jurul nostru. Ne citim propria viață, precum și vieților celorlalți, ne citim lumea ca pe o carte. Iată convingerea lui Alberto Manguel, un Casanova al lecturii, cum l-a numit George Steiner.

„Eseurile de o asemenea calitate merită citite sau recitite oriunde le întâlnim.“ The New York Review of Books
”Afinitățile și lecturile lui Manguel reprezintă o gamă infinită și barocă, un concerto grosso.“ The Guardian

Alberto Manguel s-a născut în anul 1948 la Buenos Aires, dar a crescut la Tel Aviv, unde tatăl său a fost primul ambasador argentinian în Israel. La șapte ani, când familia lui s-a întors în Argentina, a învățat spaniola, până atunci vorbind doar în engleză și germană cu guvernanta. La șaisprezece ani, în timp ce lucra la Librăria Pygmalion din Buenos Aires, l-a cunoscut pe Jorge Luis Borges, deja orb la vremea aceea, care l-a rugat să vină la el acasă și să îi citească. Manguel i-a citit vreme de patru ani, până în 1968, relația stabilită astfel între cel doi influențând decisiv destinul tânărului. Din 1970, Manguel a trăit în Franța, Anglia, Italia, Tahiti, a citit enorm, a scris articole și eseuri, a tradus și a editat cărți, a ținut conferințe la diferite instituții educaționale. În 1980 a elaborat împreună cu Gianni Guadalupi The Dictionary of Imaginary Places, fascinant catalog al locurilor imaginare din literatura lumii. În 1983 a coordonat impresionanta antologie Black Water. The Book of Fantastic Literture.  De-a lungul anilor a scris romane, a realizat antologii de proză și nu numai, a publicat volume de eseuri, cele mai recente fiind The Traveler, the Tower, and the Worm: the Reader as Metaphor (2013) și Curiosity (2015).  Istoria lecturii (1996) și Biblioteca nopții (2006), ambele publicate la Editura Nemira în 2011, rămân printre cele mai importante cărți ale sale.

PREFAȚĂ

„– Ar trebui să ţii un discurs de mulţumire, i-a sugerat
Regina Roşie, încruntându-se.“
Alice în Ţara din Oglindă, Capitolul 9

Subiectul acestei cărţi, ca de altfel subiectul aproape tuturor celorlalte cărţi ale mele, este cititul, cea mai specific umană dintre toate activităţile creatoare. Cred că suntem, în miezul fiinţei noastre, animale cititoare și că arta lecturii, în accepţiunea ei cea mai largă, ne definește ca specie. Venim pe lume având ca scop să găsim narativul în tot ce ne-nconjoară: în peisaj, pe cer, pe chipurile celorlalţi şi, bineînţeles, în imaginile și în cuvintele pe care specia noastră le creează. Ne citim propriile vieţi și pe ale celorlalţi, citim societăţile în care trăim și pe cele ce se află dincolo de graniţele noastre, citim imagini și clădiri, citim ceea ce se găsește între copertele unei cărţi.
Această ultimă materie este esenţială. Pentru mine, cuvintele aflate pe o pagină oferă coerenţă lumii. Când locuitorii din Macondo au fost afectaţi de o boală asemănătoare amneziei, boală ce i-a lovit într-o bună zi din timpul veacului lor de singurătate, au realizat că tot ceea ce știau ei despre lume dispare foarte rapid și că se poate întâmpla să uite ce este o vacă, ce este un copac, ce este o casă. Antidotul, așa cum au descoperit, stătea în cuvinte. Pentru a-și reaminti ce înseamnă lumea, au scris etichete pe care le-au atașat de animale și de obiecte: „Acesta este un copac“, „Aceasta este o casă“, „Aceasta este o vacă, animal care ne dă lapte pe care, dacă-l punem în cafea, obţinem café con leche“. Cuvintele ne spun ceea ce noi, ca societate, credem că ar fi lumea.
„Credem că ar fi“: aici se află provocarea. Cuplând cuvintele cu experienţa, iar experienţa cu cuvintele, noi, cititorii, trecem prin experienţe care fie ne amintesc de unele reale, fie ne pregătesc pentru unele viitoare, fie ne vorbesc despre experienţe care nu vor fi niciodată ale noastre, așa cum știm prea bine, cu unica excepţie a trăirii lor pe pagina arzândă. În concordanţă, ceea ce credem noi că este o carte își modifică profilul cu fiecare lectură. De-a lungul anilor, experienţa, gusturile, prejudecăţile mele s-au schimbat: pe măsură ce zilele se scurg, memoria mea nu prididește să rearanjeze în rafturi, să catalogheze, să renunţe la volumele din biblioteca personală; cuvintele mele și lumea mea – cu excepţia a câtorva pietre de hotar – nu se suprapun niciodată. Celebra vorbă despre timp a lui Heraclit se aplică la fel de bine cititului meu: „Nu te scalzi niciodată de două ori la rând în aceeași carte.“
Ceea ce rămâne invariabil este plăcerea de a citi, de a ţine o carte în mâini și de a avea pe neașteptate acea senzaţie deosebită de uimire, de recunoaștere, acel fior sau acea căldură pe care câteodată o anumită înșiruire de cuvinte le stârnește în noi. A scrie despre cărţi, a le traduce, a alcătui antologii sunt activităţi ce mi-au slujit drept justificare pentru această plăcere vinovată (de parcă plăcerea are vreodată nevoie de justificare!) și câteodată chiar mi-au permis să-mi câștig existenţa. „E o lume bună și mi-aș dori să aflu cum aș putea câștiga 200 de lire pe an în ea“, îi scria poetul Edward Thomas prietenului său Gordon Bottomley. Cronica literară, traducerea și editarea de carte mi-au permis câteodată să câștig aceste 200 de lire.
Henry James a născocit sintagma „desenul din covor“ pentru a desemna o temă recurentă ce străbate opera unui scriitor asemenea unei semnături secrete. În multe dintre textele pe care le-am scris (cronici, amintiri sau studii introductive), cred că pot distinge acea figură evanescentă: are de-a face cu felul în care arta pe care o iubesc atât de mult, meșteșugul cititului, se leagă de locul în care o practic, de „lumea bună“ a lui Thomas. Cred într-o etică a lecturii, într-o responsabilitate faţă de felul în care citim, într-un angajament în același timp politic și intim faţă de actul de a da paginile și de a urmări rândurile. Și cred că, din când în când, dincolo de intenţiile autorului și de speranţele cititorului, o carte ne poate face mai buni și mai înţelepţi.