Fericirea senină a lui Akiko – Jan Philipp Sendker – recenzie

Titlu: Fericirea senină a lui Akiko

Autor: Jan Philipp Sendker

Editura – Prestige

Nr. pagini – 344

București 2025

  Am început “Fericirea senină a lui Akiko” de Jan Philipp Sendker convinsă că voi descoperi un roman despre Japonia, despre liniște, vindecare și poate puțină filosofie de viață. Într-o oarecare măsură, asta am și primit, doar că autorul a ales să construiască drumul spre fericire prin foarte multă suferință și introspecție. Astfel, pentru unii cititori va fi exact genul de poveste care le va merge direct la suflet, pentru alții, printre care mă număr și eu, încărcătura emoțională s-ar putea să pară uneori mai apăsată decât era nevoie. Cu toate acestea, romanul are câteva teme care merită descoperite și personaje care rămân în minte.

  Akiko este o femeie de aproape treizeci de ani care și-a construit o existență discretă, aproape invizibilă, în Tokyo. Trăiește singură, evită apropierea oamenilor și pare împăcată cu rutina ei, deși se simte, încă din primele pagini că această liniște este mai degrabă o formă de apărare decât o alegere autentică. Viața ei se schimbă în momentul în care îl reîntâlnește întâmplător pe Kento, prima iubire din adolescență.

“La școală, Kento ar fi fost victima tipică a hărțuirii. Atunci când a intrat în clasă pentru prima dată, mulți au chicotit, găsindu-l atât de ciudat. Proporțiile corpului său nu erau normale. Era cel mai înalt din clasă, dar sfrijit. Brațele și picioarele îi erau prea lungi, mâinile prea mari, degetele prea subțiri. Capul îi era foarte îngust și prea mare pentru constituția sa firavă. Fața era cea mai izbitoare. Avea trăsături fine, o frunte înaltă, ochi mari și buze pline, aproape ca ale unei fete. Era unul dintre băieții liniștiți, poate chiar cel mai liniștit dintre toți. Părea adesea obosit și adormea în mod regulat în clasă. Se ținea departe de ceilalți în timpul pauzelor, pe care și le petrecea citind în curtea școlii sau dormind în clasă. În gimnaziu, corpul său a început să prindă contur, iar în ultimul an a devenit un băiat destul de arătos. Era încă cel mai înalt din clasă, dar acum proporțiile erau armonioase.”

  Kento este, probabil, cel mai interesant personaj al romanului. Trăiește ca un hikikomori, izolat de lume, incapabil să funcționeze într-o societate care îi provoacă anxietate. Iese din casă doar noaptea, evită contactul cu ceilalți și pare suspendat într-un timp care nu mai curge pentru nimeni altcineva decât pentru el. În ciuda izolării sale, Kento devine omul care o obligă pe Akiko să privească în urmă și să pună sub semnul întrebării tot ceea ce credea că știe despre propria viață. Mi-a plăcut contrastul dintre cei doi: ea pare adaptată lumii, dar este pierdută în interior, în timp ce el pare complet rupt de societate, însă vede lucrurile cu o luciditate surprinzătoare.

  Punctul din care povestea capătă adevăratul impuls este descoperirea unor documente lăsate de mama lui Akiko. O minciună păstrată ani întregi îi zdruncină toate certitudinile și o obligă să pornească într-o călătorie către propriul trecut. De aici înainte, romanul se transformă într-o căutare a identității, iar Akiko începe să afle lucruri pe care familia le ascunsese cu grijă atâta timp. Relațiile dintre personaje capătă alte nuanțe, iar imaginea părinților ei se schimbă pe măsură ce ies la iveală adevăruri incomode.

“El a fost singurul căruia i-am dat de înțeles cât de mult sufeream la școală. A fost singurul care ar fi putut avea o idee despre cum mă descurcam. Dacă i-ar fi păsat. El nu a fost un tată blând. Însă a fost unul iubitor. A fost doar închiriat. Patru ore. La fiecare două săptămâni. Închiriat. Ca o mașină. Ca o valiză. Ca o placă de surf.”

  Mi-a plăcut felul în care autorul vorbește despre singurătate. Nu doar despre cea evidentă, a unui om care trăiește izolat, ci și despre singurătatea care poate exista în mijlocul unei familii sau într-o viață aparent normală. Akiko și Kento sunt două personaje diferite, dar fiecare încearcă, în felul său, să înțeleagă dacă trecutul trebuie acceptat sau reparat și dacă iubirea mai poate apărea după ani în care ai învățat să te protejezi de orice apropiere.

  Pe de altă parte, am avut impresia că autorul insistă foarte mult asupra dramelor personale și asupra suferinței interioare. Aproape fiecare revelație este însoțită de un nou val de frământări, iar ritmul devine uneori lent, lăsând loc unor reflecții care, deși frumos scrise, mi s-au părut repetate. Nu pot spune că m-au emoționat în aceeași măsură în care, probabil, și-a propus autorul, însă înțeleg de ce romanul poate avea un impact puternic asupra cititorilor care apreciază poveștile profund introspective.

“Mama s-a comportat ca și cum ar fi fost cel mai normal lucru din lume ca o fiică să nu mai vorbească cu mama ei de la un moment la altul. Nu m-a întrebat ce s-a întâmplat cu mine și nici eu nu am vorbit despre asta. Nu am mai pomenit niciodată de excursia noastră la Kinosaki Onsen. Ca și cum nu ar fi avut loc niciodată. Amintirea ei încă mă bântuie. O visez regulat, chiar mai des decât înainte de moartea ei. Întotdeauna mă văd mergând pe o alee lungă și îngustă, cu mama mergând la zece, poate cincisprezece metri în fața mea. Vreau să strig la ea să mă aștepte, o rog, dar nu pot scoate niciun sunet. Încerc să merg mai repede, dar nu prea reușesc în sandalele mele de lemn. Le dau jos și încep să alerg. Dar, indiferent cât de repede alerg, distanța până la ea rămâne aceeași. La un moment dat mă trezesc și sunt epuizată rău de tot.”

  Finalul aduce răspunsurile pe care Akiko le caută de-a lungul întregii cărți. Deși nu reușește să își rezolve toate problemele, învață să își ofere libertatea de a se privi altfel și de a-și accepta propriile alegeri. Relația cu Kento capătă, la rândul ei, o nouă șansă, fără artificii spectaculoase și fără promisiunea unui basm. 

  În ansamblu, ”Fericirea senină a lui Akiko” este o carte despre identitate, răni vechi, familie și despre curajul de a ieși, la propriu și la figurat, din propriul refugiu. Nu este un roman alert și nici unul care m-a cucerit complet, însă am apreciat sensibilitatea cu care sunt tratate teme precum izolarea, presiunea socială și nevoia de apartenență. Cred că va fi pe placul cititorilor care caută povești contemplative, în care accentul cade mai puțin pe acțiune și mai mult pe lumea interioară a personajelor și pe felul în care acestea învață, pas cu pas, să se împace cu propriul trecut.

Recenzii cărți