Fete sclipitoare –  Jessica Knoll – recenzie

Titlu: Fete sclipitoare

Autor: Jessica Knoll 

Titlu original: Bright young women

Limba originală: engleză

Traducere: Dana Ionescu

512  pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

Autoarea bestsellerului Cea mai norocoasă fată

  New York Times Notable Book 2023  ●  New York Times Bestseller  ●  Finalist Goodreads Choice Award  ●  Finalist Edgar Award la categoria Cel mai bun roman

  Cea mai bună carte a anului în topurile NPR, Washington Post, Harper’s Bazaar, Kirkus Reviews, CrimeReads, Booklist și multe altele!

  Cortina romanului se ridică într-o seară de sâmbătă din 1978, cu câteva ore înainte ca un ucigaș abominabil — care va deveni faimos în curând — să pătrundă în reședința unei asociații de studente din Florida, cu urmări fatale. Viețile supraviețuitoarelor, inclusiv a Pamelei Schumacher, președinta asociației și martoră-cheie, se schimbă pentru totdeauna. În celălalt capăt al țării, Tina Cannon este convinsă că prietena ei, dată dispărută, a fost și ea victima celui pe care ziarele îl numesc Criminalul American Obsedat Sexual — și că acesta a lovit din nou. Hotărâte să facă dreptate, cele două își unesc forțele, iar căutarea lor are ca rezultat o confruntare finală șocantă.

  Sclipitor… Printr-o scriitură irezistibilă și de o tensiune care îți ridică pulsul, Knoll creează cu măiestrie o atmosferă de groază și frământare, onorându-le, în același timp, pe toate tinerele sclipitoare care își pierd viața sau a căror viață se schimbă pentru totdeauna din pricina actelor mișelești ale unor sociopați. O lectură pe de-a-ntregul captivantă, angoasantă și absolut esențială. BOOKLIST

  Incandescentă și intensă, Fete sclipitoare este o poveste teribilă și însuflețită despre supraviețuire și comuniunea dintre femei. Cu deosebită ascuțime și îndemânare, Jessica Knoll deconstruiește mitul geniului criminal, dezvăluindu-le pe femeile pe care acesta încearcă să le distrugă ca fiind adevăratele minți sclipitoare. FLYNN BERRY, scriitoare

  Nu rata acest thriller amețitor care analizează obsesia culturii noastre față de criminalii în serie și true crime, urmărind parcursul a două femei în strădania lor de a face dreptate cu orice preț. HARPER’S BAZAAR

  Jessica Knoll este autoarea bestsellerelor New York Times Sora favorită și Cea mai norocoasă fată – ecranizat de Netflix, cu Mila Kunis în rolul principal. Cel de-al treilea roman al său, Fete sclipitoare, este și el în curs de ecranizare într-un serial TV. Jessica Knoll a fost redactor senior la Cosmopolitan și la Self. Ea a crescut în suburbiile Philadelphiei și a absolvit Shipley School din Bryn Mawr, Pennsylvania și Hobart și William Smith Colleges din Geneva, New York. Locuiește în Los Angeles cu soțul ei și cu buldogul lor, Franklin. Cărțile Jessicăi Knoll au fost traduse în peste 40 de limbi. Aflați mai multe despre autoare la https://www.jessicaknoll.com/

Fete sclipitoare 

FRAGMENT

PAMELA

Tallahassee, 2021

Ziua 15 826

Eileen mi‑a zis odată că e ca atunci când îţi scoţi o măsea. Presiune acolo unde ar trebui să fie durere, adrenalină — această novocaină naturală a corpului. E zona aceea periculoasă din care puţini se mai întorc, i‑au spus doctorii mai târziu. Durerea e felul în care corpul te anunţă că e ceva ce nu e în regulă şi mai ai încă timp să faci ceva. Dar presiunea înseamnă îngrijire paliativă.

Mă trezesc cu o forţă inumană, gherăind orbeşte până îmi simt pielea descojindu-se şi strângându-mi-se sub unghiile scurte. Presiunea se trage ca o cortină, dezvăluind durerea. Deschid ochii cu adânca recunoştinţă care urmează după un coşmar extrem de real. Dacă am dureri înseamnă că încă mai am o şansă.

La început, desluşesc limpede camera, dar apoi nu mai înţeleg nimic. Îmi aduce aminte de cabinetul asistentelor medicale de la gimnaziul la care a mers fiică‑mea.

Pătuţul de la perete, sucurile de mere de lângă teancurile de pansamente sterile, cartoteca pe care era aşezat borcanul de sticlă cu acadele colorate. E un loc în care se oferă îngrijiri medicale, dar nu din cele care ţi‑ar putea salva viaţa.

Cineva inspiră şuierător printre dinţi, iar eu mă uit şi văd o femeie trecută de 70 de ani, cu părul căzându-i în valuri argintii, tamponandu‑şi cu dischete din bumbac îmbibate cu dezinfectant urmele de pe braţe, ce par a fi zgârieturi de pisică.

— Bună, zice ea, ingrijindu‑şi mai departe rănile.

— Mie…

…îmi pare atât de rău, sunt pe punctul de a‑i răspunde, dar parcă mă împunge un fier înroşit. Îmi umezesc cu limba buza de jos şi simt marginea unei suturi.

— Pot să port haine cu mânecă lungă, spune ea, presupunând că eram pe punctul de a‑mi exprima părerea de rău.

Îmi zâmbeşte pe fugă şi‑şi atinge buza, arătandu‑mi.

— Sunt numai două suturi. Am putut să te cos aici.

Dar vreau să te duc la Spitalul Tallahassee Memorial pentru o examinare mai amănunţită.

— A venit după mine, zic eu încet, amintindu‑mi nu atât faţa lui Carl, cât o porţiune din ea, cu pălăria kaki de safari pe care o purta când a venit spre mine, felul în care îi stătea pălăria aia ridicolă pe cap chiar şi atunci când am căzut amândoi în genunchi pe iarbă.

Îmi pun mâinile pe partea laterală a coapselor şi, cu un geamăt de durere, mă ridic în şezut. Îmi simt gâtul dureros şi încordat. M‑a apucat de gât cu mâinile, dar ţin minte că mi‑am zis că încă puteam să respir, că durează câteva minute să strangulezi pe cineva, că aveam să primesc ajutor în curând, deci nu era cazul să mă panichez.

Eram calmă când am leşinat din cauza lipsei de oxigen.

— N‑ai avut incontinenţă fecală, ceea ce înseamnă că leziunile sunt de suprafaţă.

Eu ridic din sprâncene.

— Şi mie îmi place să dau veştile bune la sfârşit.

Dr. Linda Donnelly râde sincer când aude. Nu ne‑am cunoscut niciodată faţă în faţă, dar sigur e ea. Are vârsta potrivită şi pe braţul tăiat are o brăţară de aur cu charm, o bufniţă cu ochi rubinii, cel mai etalat simbol al asociaţiei noastre studenţeşti.

— Trebuie să merg la spital? o întreb eu.

— M‑aş simţi mult mai bine dacă te‑ai duce.

— Mă laşi să încerc să vorbesc încă o dată cu el mâine, dacă mă duc?

Undeva în cameră începe să zornăie un celular.

— Trebuie să înţelegi cât de greu a fost pentru mine.

Să‑ţi scriu, îmi răspunde ea, indreptandu‑se spre uşa infirmeriei, unde poşeta mea atârnă intr‑un cuier. Aş putea fi acuzată în mod demonstrabil că încalc jurământul HIPAA.

Dr. Donnelly îmi întinde telefonul, care vibrează într‑un fel ce acaparează momentul.

— Ţi‑ai trecut soţul la contacte în caz de urgenţă, dar asistenta lui n‑a reuşit să dea de el, aşa că mi‑a dat numărul fiicei tale.

Ating imediat butonul verde cu degetul mare.

— Bună, scumpo, îi zic consolator.

— Mamă, eşti bine? Eşti în Florida?

Allison pare rănită că nu i‑am zis, iar pieptul mi se umple cu un pic de căldură şi multă vină. Îi spun aproape tot fiicei mele, acesta fiind efectul de bumerang al faptului că eu am avut o mamă care m‑a ţinut la distanţă.

Ştiu însă că am făcut la fel de multe greşeli. Am crescut o fată care suferă făcandu‑şi griji tot timpul şi, cu toate că am o groază de remuşcări din pricina asta, simt şi compasiune pentru propria mamă. E un simţământ pe care nu‑l cunoşteam înainte să devin eu însămi mamă, aşa că iese la suprafaţă, în alte feluri, o dreptate stranie, o echilibrare prin empatie a balanţei, ceea ce e bine pentru lumea aceasta în general. Sau, cel puţin, asta îmi spun eu mie.

— A fost o decizie luată în ultima clipă, îi zic eu.

— S‑a întâmplat ceva? mă întreabă Allison cu voce frântă.

Sprijină telefonul de umăr şi o aud apăsând tastatura.

Allison e grafician, face design pentru recuzită de film şi televiziune şi de multe ori lucrează manual obiecte pentru diverse producţii, pentru a reda autenticitatea perioadei în care se petrece povestea. O fascinează obiectele de epocă — nu‑i place să lucreze la producţii despre lumea contemporană şi câteodată mă simt prost şi pentru asta, mai ales când zice despre ea că e un suflet bătrân. Sufletele bătrâne sunt doar cei care au trebuit să‑şi poarte singuri de grijă prea devreme.

Mi‑am petrecut cea mai mare parte din viaţă spumegând de furie împotriva autorităţilor din Colorado care, dacă şi‑ar fi făcut treaba, ar fi putut să împiedice ultimul lanţ de crime ale Inculpatului. Dar cine sunt eu să arăt cu degetul, când şi eu aveam o treabă de făcut?

— Toată lumea e bine, am asigurat‑o. E cineva aici care s‑ar putea să ştie ceva despre ce s‑a întâmplat cu Ruth.

Am venit să vorbesc cu el.

Brusc, sunetul tastelor amuţeşte.

— Vorbeşti serios? zice Allison, cu răsuflarea tăiată.

— Te rog să nu‑i zici nimic Tinei. Nu vreau să‑i distrug speranţele, în caz că se dovedeşte a fi o alarmă falsă. Când era în gimnaziu, Allison îşi petrecea vara cu naşa acesteia, la casa ei din Vashon Island; şi Tina era în vacanţa de vară. Se ştie că, din anul 2000, pentru cursul Tinei de la Universitatea din Washington se ocupă toate locurile în doar câteva minute, în ziua înscrierii.

Denumirea lui, „Regăsirea posibilităţilor în suferinţa imposibilă“, are sonorităţile unei cărţi siropoase de dezvoltare personală şi chiar aşa e, iar Tina vorbeşte despre asta încă de la prima prelegere din cadrul cursului, de pe scena cu lambriuri de lemn din Kane Hall. N‑aveţi decât să daţi ochii peste cap, îi îndeamnă pe nenumăraţii studenţii gură‑cască încă din 2000, când noul rector al universităţii a invitat‑o să conceapă programul de studiu. Ştiu că şi eu am dat ochii peste cap prima dată când editorul meu mi‑a sugerat titlul.

Studenţii merg la curs ca să afle direct de la sursă povestea despre cum l‑a vânat pe criminalul în serie din oraşul ei natal, în campusul unde el însuşi se înscrisese cândva la Facultatea de Psihologie, dar mulţi vin la ea în ultima zi a semestrului şi o întreabă încet, cu voce sfioasă, dacă le permite să o îmbrăţişeze.

În decursul anilor Tina a lucrat cu mentorul ei, Frances, ca să adapteze conceptul de suferinţă complexă la reprezentarea curentă — suferinţa imposibilă apare când mecanismul prin care este procesată suferinţa e obstrucţionat, ca intr‑un soi de blocaj de scurgere. Spre exemplu, în cazul membrilor familiilor celor care se aflau în World Trade Center când turnurile s‑au prăbuşit şi care nu au primit niciodată rămăşiţele celor dragi pentru a le înmormânta.

Femeile atacate de un coleg de clasă, un iubit, un prieten, cărora aproape toată lumea le spune că acea experienţă nu se califică drept un act de violenţă. Suferinţa imposibilă e suferinţa care nu se conformează unui contract social legat de justiţie ori unor ritualuri umane existente din cele mai vechi timpuri. O moarte fără vreun cadavru de îngropat, o fărădelege comisă de cineva care nu e considerat un infractor. O femeie a cărei relaţie n‑a fost considerată legitimă în momentul în care şi‑a pierdut partenera. Tina îi învaţă pe oameni să depăşească obstacolul pentru ca suferinţa să‑şi poată relua circuitul, să poată fi exprimată în modul său natural. Îţi curge mereu prin vene, dar e mai bine să trăieşti astfel, decât cu un blocaj care‑ţi pune viaţa în pericol.

— Tina îşi doreşte lucrul ăsta de aproape jumătate de secol, se repede Allison.

Eu mă uit la dr. Donnelly şi zic:

— N‑aş vrea să‑ţi faci speranţe nici tu. Dar mă străduiesc să ajung la un răspuns.

Terminăm convorbirea, iar Linda Donnelly îşi ia umbrela. Pe fereastră se vede încă soarele, dar pe cer se înghesuie nori vineţii. Îmi oferă braţul şi, cu ajutorul ei, mă ridic.

— Dacă la spital vor confirma că eşti bine, îmi zice în timp ce ne îndreptăm cu grijă spre parcare, o să încercăm din nou mâine. M‑aş simţi îngrozitor ca toate acestea să fi fost în zadar. Este un efort şi din partea mea, căci nu obişnuiesc să încalc regulile — sunt sigură că înţelegi.

Înţeleg. Mai mult decât oricine. Nu mai contenesc să‑i mulţumesc când urcăm în maşina ei şi plecăm spre acelaşi spital unde moartea lui Denise a fost confirmată oficial, ceea ce nu se poate spune despre Ruth nici după aproape jumătate de secol.