Fotograful amintirilor pierdute – Sanaka Hiiragi – recenzie

Autor: Sanaka Hiiragi
Titlu: Fotograful amintirilor pierdute
Editura: Litera
Colectie: Folio
Traducator: Iolanda Prodan
Numar Pagini: 240
Data Apariției: 2023

 Filozofia de viață a japonezilor este diferită de cea a altor popoare. Există ceea ce se numește „înțelepciunea japoneză”, un concept care înglobează mentalitatea unui popor ușor distanțat de restul lumii, dar totuși ancorat în tot ceea ce înseamnă modernism și comunicare. Dincolo de influențele celor trei doctrine religioase și filozofice Shinto, Budismul și Confucianismul), dar și de celebrele concepții ale samurailor, dincolo de bogăția simbolismului cultural, există o lume fascinantă, dar destul de dificil de înțeles de către ceilalți.

   În calitate de cititor, experiența mea cu scriitorii japonezi a fost una destul de interesantă, în sensul că unele nume mari mi-au dezvăluit scriituri de neînțeles, pe când alte scrieri mi-au ajuns direct la suflet, chiar dacă numele autorului nu devenise încă celebru. Am citit „Memoriile unui motan călător”, de Hiro Arikawa, „Până nu se răcește cafeaua” scrisă de Toshikazu Kawaguchi și apărută la editura Litera, dar și alte cărți care m-au impresionat prin poveste, dar și prin modul de raportare a autorului la probleme existențiale.

Sanaka Hiiragi s-a născut în 1974 în prefectura Kagawa, Japonia. A absolvit Universitatea pentru Femei din Kobe, cu o diplomă în literatură, și și-a continuat studiile la Universitatea Dokkyo_ din Himeji. După ce a lucrat timp de șapte ani în străinătate, ca profesoară de japoneză, s-a remarcat la decernarea Premiului Konomys, unul dintre cele mai importante premii acordate tinerilor autori japonezi de literatură de suspans. Printre romanele sale se numără: Yanaka retoro kamera ten no nazo biyori, Fotograful amintirilor pierdute (Jinsei shashinkan no kiseki) și Tengoku kara no takkyubin. Este pasionată de fotografie, aparate foto și arta chimonourilor.

  „Fotograful amintirilor pierdute” este o reamintire a efemerității noastre, dar și o relevare a faptului că modalitatea în care înțelegem să parcurgem această existență este esențială. Nu se știe ce urmează după acest parcurs, dar este important ca tot ceea ce facem să fie în concordanță cu legile universale… pentru că, în final, devenim toți, amintiri în inimile celor dragi sau simple figuri în albumele de fotografii.

  Un studio foto, în care un curier aduce periodic colete, este, de fapt, un tărâm între cele două lumi, un fel de purgatoriu, dar în varianta mai soft și mai familiară vieții noastre. Când cineva moare, curierul îi aduce la studio dosarul, adică fotografii din timpul vieții, iar cel decedat trebuie să aleagă câte una pentru fiecare an al vieții, pentru a împodobi un felinar rotitor al amintirilor. Cu ajutorul acestui felinar vor putea păși dincolo. În plus, aceștia sunt invitați să își aleagă un aparat foto și să meargă, pentru o zi, într-una din amintirile vieții lor, pentru a face fotografii.

  Ideea de întoarcere în timp, dar fără posibilitatea de a schimba prezentul, o întâlnim și la Toshikazu Kawaguchi, în cartea „Până nu se răcește cafeaua”, unde aspectul esențial este acela al conștientizării timpului trecut, al culegerii sensurilor din fiecare clipă.

  În acest studio, un colecționar de aparate foto vechi, pe numele său Hirasaka, îndrumă oamenii spre lumea de dincolo, le ascultă poveștile și amintirile, însă nu poate interveni în destine, indiferent de cât de mult ar vrea. În ciuda faptului că lucrează cu amintirile celor morți, el nu are nicio amintire. De ce? Ce i s-a întâmplat acestui colecționar, de nu mai are nici cea mai vagă amintire despre el însuși, veți afla citind cartea.

  Cele trei cazuri cărora li se aduc dosarele la studio sunt aparent complet diferite, dar la final veți vedea că nimic din viața aceasta nu este întâmplător.

   Desigur, nu vă voi dezvălui finalul, ci vă voi spune doar că mie mi s-a părut foarte revelator.
Dacă ar fi să fac un clasament al cărților scrise de autori japonezi, aș spune că această carte se situează printre cele mai interesante. Cartea înglobează poveștile a trei oameni care mor și ajung în acest studio, își văd viața prin fotografii, se întorc într-una din zilele vieții lor pentru a face alte fotografii, povestesc și interacționează cu misteriosul Hirasaka în tot acest parcurs, iar în final pleacă spre dincolo.
Cine ste Hirasaka și de ce nu-și mai amintește nimic?

  Cine este curierul? Este doar un simplu curier sau poate că este mai mult decât atât?

 Există cineva care să știe despre Hirasaka, cel care, în infinitul de fotografii din studio, are doar o singură fotografie cu el însuși… și aceea nu-i trezește nicio amintire?

  Finalul este surprinzător, revelator, un moment aproape magic în care descoperim mistere pe care nici măcar nu le intuiam pe parcursul lecturii.

  Da, această carte mi-a făcut ziua mai frumoasă, mult mai frumoasă și m-a determinat să scot și eu, cu nostalgie, albumele de fotografii și să răsfoiesc clipele frumoase ale anilor care au trecut. Vă invit și pe voi să faceți acest lucru. Beți cafeaua, măcar într-o dimineață de weekend, răsfoind un album foto, reamintiți-vă de momentele frumoase pe care le-ați trait, fiți recunoscători pentru fiecare clipă care v-a construit și v-a adus în momentul prezent.

   Iată câteva citate:

„-Îmi cer scuze că pun o întrebare ciudată… dar…
-Vă rog, spune Hirasaka, așteptând ca bătrâna să continue.
-Ăăă… eu… Nu cumva sunt moartă?
-Ba da, doamnă, tocmai ați murit.”

„Bătrâna credea că atunci când ești mort te simți… ei bine, mort. Adică se aștepta să i se pună o batistă triunghiulară pe față și trupul să-i fie străveziu. Dar, surpriză, picioarele îi sunt tefere. Aroma ceaiului, ceașca din mâna sa – le simte ca și cum ar fi vie.”

„-Aici e un studio foto, un fel de birou de informații care arată drumul spre Rai. De aceea, toți oamenii care mor, ajung mai întâi la mine. Nu te îngrijora, am să fiu eu călăuza ta.
-Am murit, întrebă fetița cu glas stins.”

Recenzii cărți