Fragment din romanul „Rusalka” de Natașa Alina Culea – Sângerosul amurg – Rubrica Cadranul autorului

Fragment din romanul „Rusalka”, de Natașa Alina Culea – Sângerosul amurg – Rubrica Cadranul autorului

SÂNGEROSUL AMURG

Focul dansează pe buturugile cuprinse de jăratic, ce se distrug pocnind neașteptat, împrăștiind miros de scoarță încinsă; focul este oglindit și-n ochii celor zece tineri adunați în jurul lui ca planetele în jurul globului de foc. Se opresc uneori din povestit, auzind o creangă ce trosnește în apropiere sau un clipocit din apă, ascultând cu atenție foșnetul pădurii și țipetele felurite ale păsărilor. Răsună grozav și corurile de amfibieni, umplând puținele goluri rămase în acustica divină a Deltei Dunării. Tinerii simt fiorul nopții deltaice.

— E rândul meu să povestesc? Să vedeți ce i s-a întâmplat vărului meu. Era cu familia lui și cu câțiva prieteni într-o excursie, cu cortul amplasat la marginea pădurii din Topolog, că nu îndrăzniseră să se avânte mai mult. Ziua nu avusese nimic deosebit. Au făcut grătarul, au jucat cărți, au mâncat… Pe la miezul nopții, când ei dormeau, au început să audă cai nechezând și oameni țipând ca-n vreme de război. Urlau cei de-afară, ca pătrunși de baionete, și îi rugau pe alții să nu-i omoare. Era un vacarm înfricoșător în jurul lor. S-au trezit cei din cort înspăimântați și nu înțelegeau ce se întâmplă. Le era frică și să dea la o parte foaia cortului, să vadă ce se întâmpla în pădure. Terifiant. Cumplit. Un prieten de-al vărului meu, mai curajos, a ieșit din cort, să vadă ce se întâmplă afară, de ce parcă se duceau bătălii în jurul lor. Era mai breaz decât ceilalți care stăteau și se rugau să existe o explicație pentru ce se auzea în noapte. Ei bine, după ce a ieșit din cort nu s-a mai întors și de atunci nu a mai fost găsit niciodată. Se presupune că a murit. De fapt, el a dispărut. Dar unde? Cum? Nimeni n-a aflat. Ceilalți au stat până dimineața în cort, de frică. Unul nu a îndrăznit să se ducă să-l caute prin pădure. Degeaba, a dispărut ca și cum n-ar fi existat. L-au căutat ziua cu oameni din sat și cu Poliția. Au răscolit toată pădurea, dar totul a fost în zadar. Toți cei care au fost în cort sunt traumatizați și acum. Pădurea Topolog este un loc tare ciudat, să știți. Dacă treci cu mașina prin ea pierzi semnalul de la radio și pe cel de la telefon; sau este soare afară, dar doar când treci prin ea este ceață sau plouă, și câte și mai câte nu se spun despre pădurea de la Topolog.

Alexandru, cu o bere în mână, ascultă povestea cu un interes nedisimulat.

— Voi știți de mireasa din Tulcea? întreabă altul. Vă spun eu atunci. Fantoma ei bântuie în jurul bisericii rusești din oraș, acea biserică din strada Păcii. Aproape de cântatul cocoșilor ea apare, legănându-se de creanga unui copac din curtea bisericii, dar leagănul ei nu se vede. Se leagănă suspendată în aer. Mai toată lumea din împrejurimi a văzut-o și…

Se oprește. O pasăre zboară chiar deasupra capetelor lor, oprindu-se, probabil, pe vreun copac, în apropiere, pentru că începe să strige sinistru de-acolo. Încă un fâlfâit de aripi. Tinerii sunt trecuți de fiori reci. Corpurile li se crispează.

— E o cucuvea, spune Iovan, ridicându-se în picioare. Așa cântă cucuveaua. I-am văzut ochii galbeni printre ramuri, zice el uitându-se în sus.

Iovan rupe o bucată din pâinea aflată într-o pungă, laolaltă cu alte resturi de mâncare, și o aruncă în direcția păsării.

— Așa se face, se zice că trebuie să îi dai pâine, ca să nu ia o viață de om.

Prăpăstios mai ești! spune un băiat îmbrăcat într-un trening verde cu glugă. Dar să vezi! Să vă spun și eu ce a pățit bunicul meu, Vania. N-o să vă vină să credeți. Și pe mine mă trec fiorii, deși sunt o fire mai pragmatică. În fine. Într-o seară stătea el la pescuit, pe malul apei, lângă lacul Obretinul Mic. Nici țipenie de om nu era în jurul lui. Omul stăta liniștit și pescuia la somn, cu cloncul. La un moment dat, din senin, se trezește el cu un ied care începe să țopăie ca un apucat în jurul lui. Nu știa de unde apăruse. Măi, băieți, dar un ied negruț, mi-a povestit el, foarte frumos, cu ochii sclipind și cu cornițe mici. Zglobiu tare. Și cum l-a văzut bunicul meu, nu s-a putut abține să nu-l admire, spunând cu voce tare: — Vai, ce ied frumos! Să vedeți voi acum întâmplarea naibii. — Vaaaai, ce ieeed frumos! a behăit și iedul la el, uitându-se fix în ochii bunicului Vania.

Înspăimântat, bătrânul a rupt-o la fugă de lângă mal, lăsându-și undițele de izbeliște. Nu i-a mai trebuit nici pescuit, nici undițe, nici nimic. Rupea cu fuga și-și scuipa în sân, spunând continuu: Ptiu, drace! Ptiu! Piei, Satană!. Curioasă întâmplare, nu? Și curioasă viață a avut și bunicul meu. A mai avut parte de o întâmplare, continuă el mai entuziasmat, auzind murmurul băieților. Când venea într-o zi de la câmp, cu căruța, mai pe înserat, calul lui a început să necheze strașnic. Când s-a uitat el mai atent în jur, neștiind de ce s-a speriat calul, a văzut că pluteau în văzduh, ceva mai departe de el, niște femei care cântau la vioară. Ele se apropiau de el repede, duse de vânt. Erau iele. Le-a recunoscut imediat. Bunicul meu a început să se roage și să spună: Doamne-ajută! Doamne-ajută! Doamne-ajută!, de trei ori, și ielele au dispărut atunci. Dar înainte să dispară, furioase, au suflat din gură un vânticel către bunicul meu. Și de atunci lui i-a rămas gura strâmbă, ca celor păliți de apoplexie. L-au pocit ielele, blestematele, pentru tot restul vieții.

(fragment din romanul „Rusalka”, de Natașa Alina Culea)