Fragment IX din roman în lucru - Rug pe rugă de Nina Marcu
Literaturapetocuri.ro. Creaţie literară Autori români

 Rug pe rugă, de Nina Marcu – Fragment IX din roman în lucru

   Fragment IX din roman în lucru – Rug pe rugă de Nina Marcu autori români.

   După – aproape că-mi vine să zic lupte seculare, da’ nu zic, că eu vreau pace – o absenţă îndelungată, motivată, ce-i drept, Rug pe rugă revine pe… micile ecrane. Mai jos, fragmentul 9 din romanul tocmai menţionat.

─ N-am vrut să vă deranjez, domnule inspector, în şedinţa care tocmai s-a încheiat. Că mi s-a spus că nu arde. Eu am întrebat: arde, că-l chem, îl scot din şedinţă, dacă arde. Sau îi fac legătura acolo. Dar mi-a spus că nu arde. Aşa că, nu v-am mai deranjat, ca să vă ia ceilalţi şi… şi domnul director la ochi, am aşteptat să se termine şedinţa ca să vă spun.

Andreescu zâmbeşte în sinea lui: „Ce-o fi cu Carmela de nu a scăpat nicio prostie în atâtea fraze şi propoziţii? Nici măcar directorului nu i-a zis, cum îi zice de cele mai multe ori – ca toată lumea, de altfel – Turbatu. Ori a devenit o femeie educată, elevată, rafinată, ori se întâmplă altceva”.

─ Aşa… Zi acum.

─ Tot urâţii ăia de la poliţie au sunat şi au întrebat de dumneavoastră. Au zis să vă anunţ să treceţi pe la ei, când aveţi timp. Nu se mai satură şi ăştia de pus întrebări şi de luat declaraţii. De parcă dumneavoastră aţi fi fost teroristul principal din Europa asta! Ce să fac, că nu mai mi-aţi spus, să o chem iar pe naşparlia aia de grefieră să vină la noi?

De fapt, uite că nu se dezice Carmela. Mai are şi ea scăpări, dar nu se dezminte.

─ Nu, Carmela, n-o chema. Nu mai avem nevoie de grefieră şi de cunoştinţele ei speciale.

─ Pe cuvânt? Mai bine… Fir-ar mă-sa a dreacu’ de sclemberistă, că ce-am văzut atunci, am crezut că fac icter mecanic. Vă rog să mă scuzaţi. Mă mai ia gura pe dinainte. Că aşa suntem noi, femeile. Dar de ce nu mai avem nevoie de ea?

─ Am rezolvat altfel. Pe negândite… A venit poliţia cu soluţia şi cu ajutorul. A, au zis cei de la poliţie vreo oră la care să mă duc? Au mai precizat ceva? Au mai întrebat ceva? Au zis vreun nume de la ei? Pe cine să caut?

─ Nu, nimic de genul ăsta. Duduia care a vorbit cu mine acuma mi-a zis doar să treceţi pe la poliţie, când aveţi timp. A întrebat întâi dacă poate să vorbească cu dumneavoastră, i-am zis de şedinţă, a zis că nu arde şi aşa…

Duduia? Care duduie? Ce duduie? El nu vorbise, de cinci luni încoace, de la teribilele evenimente, adică, absolut cu nicio duduie de la poliţie. Doar bărbaţi se ocupaseră, cel puţin, după ştiinţa lui, de cazul terorismului la hotel. Ce duduie? Probabil, vreo secretară de-a ălora, cum e Carmela. Oare, mai doresc amănunte în legătură cu derularea filmului în care s-a pomenit şi el, fără vreo pregătire prealabilă, actor? Acum, că le-a dat şi agenda, chiar că nu mai are ce să adauge, ce să le spună. Le-a spus tot, nu a omis nimic, nu a ascuns nimic. Sau, poate, aşa cum i-au promis zilele trecute, oarecum voalat, e drept, la plecare, au deja cifrul agendei şi i-l pun şi lui la dispoziţie? Oare, există deja „traducerea” semnelor acelora aiurite?

Atunci, va pleca de îndată. A zis duduia să se ducă atunci când are timp liber. Ei, bine, acum are timp liber. Coboară în grabă scările. Numai la gândul că va afla ce scrie în agenda aceea, are frisoane ca de gripă. În sfârşit, va şti ce a scris fata cu ochi măslinii în toate paginile acelea. Da, va dezlega misterul care i-a fost, practic, aruncat lui în mână. Ca un cartof încins, cu care nu ştie, n-a ştiut, mai bine zis, ce să facă atâta timp. Poate că e vorba în toată scrierea aceea de ceva obscur, la care mintea omenească refuză să se gândească. Poate e doar o chestiune puerilă, fără nicio importanţă pentru anchetă şi pentru el. Poate…

Iar se pierde în supoziţii, când, cel mai simplu ar fi să meargă la faţa locului şi să vadă despre ce este, până la urmă, vorba.

Ei, poftim! De unde au apărut toate maşinile astea care au blocat-o pe a lui? Au parcat şi oamenii ăştia pe fiecare centimetru. El o lasă, special, când vine dimineaţa, în aşa fel încât să poată să iasă cu uşurinţă. Are carnet de conducere – nici măcar nu l-a obţinut la Piteşti, cum i-a reproşat, mucalit, într-o zi, Ronaldo – şi maşină de mulţi ani, mai şi circulă destul de des cu ea, dar nu are nici acum dexteritate, îndemânare, veleităţi de şofer profesionist. La reparat sau la tot ce ţine de tehnică la autoturismul său, nici nu poate fi vorba că se pricepe. Abia de reuşeşte, şi asta cu destul de multă greutate, să schimbe roata de rezervă, când face pană. Desigur, dacă vorbim doar despre acest aspect din viaţa lui, căci, în realitate, Andreescu nu ştie să bată un cui, să schimbe un robinet, să mânuiască o şurubelniţă. Aduce, de fiecare dată, când are nevoie, oameni care se pricep. Meşteri, cum le spune el celor iscusiţi la toate acestea. Ori, cum îşi spun ei cu emfază, specialişti…

Mai la îndemână îi e să bage aspiratorul, să facă zacuscă, să spele geamuri. Dar nici pe acelea nu le face cu o neasemuită plăcere ori pricepere şi preferă să apeleze la vreo cunoştinţă, la vreo rudă săracă, la – în ultima vreme – firmele specializate în astfel de operaţiuni.

Nu, e clar, oricât îşi dă silinţa, el nu poate să facă manevrele cuvenite ca să iasă printre maşinile astea, cu a lui. Le ciocneşte pe toate. O face şi pe a lui zob. Poate mai intră şi-n zid. Doamne fereşte, poate mai loveşte şi vreo persoană care trece printre autoturismele astea şi dă de belea, de ajunge, din cauza asta, la gherlă. A scăpat dintr-una – aşa speră, cel puţin – şi intră într-alta. Mai bine să-l cheme pe Ronaldo. El e scăparea lui de fiecare dată când e în câte un impas de ăsta.

Se uită după el prin curte, se duce în spate, întreabă la portar. Nu e Ronaldo. S-o fi băgat prin vreun birou, la căldură. Căci, pe gerul ăsta, care e gata să sfârtece şi pietrele, nu e de stat afară. Da, dar unde, în care birou, la cine s-a dus? Să urce şi să o roage pe Carmela să-l caute? Dacă nu ştie din prima unde e, durează până ce dă de el. Întotdeauna, din experienţă ştie, îl găseşte în ultimul loc în care întreabă. Indiferent care e acela. Să-i dea el acum un telefon? Ar fi fost bine, dar nu are mobilul în buzunar. Nu prea se împacă nici cu acesta şi, îl lasă pe birou sau acasă, deşi el nu e acolo, e plecat altundeva. Aşa că…

Trece timpul şi nerădarea lui nu mai are limite. Trebuie să vadă de ce îl cheamă cei de la poliţie. Te pomeneşti că, după chestia cu ascunsul agendei, i-au făcut vreun dosar penal şi acuma îl şi închid, de cum ajunge la sediul poliţiei, pentru faptele sale grave. Să se ducă împreună cu vreun avocat? Are câţiva prieteni, ar putea să apeleze la unul dintre ei, sau la toţi, dacă situaţia devine gravă. Dar nu, nu se poate să fie aşa cum îi trece lui, acum, prin cap. Nu se poate! I s-a transmis să se ducă la poliţie când are timp. Când poate. Dacă era aşa cum îl încearcă acest gând, mai stăteau poliţiştii la negocieri cu el? Când poate, când vrea, când are chef, când e liber, să ajungă? Nici vorbă, veneau chiar ei şi îl „încălţau” mintenaş. Nu, categoric, altceva trebuie să fie. Poate, aşa cum a fost primul gând, chiar este vorba despre ceea ce scrie în agenda aceea.

Uite, mai bine ia un taxi, că e staţia chiar lângă Centrul Cultural, ca să nu mai stea după Ronaldo. Acum nu poate să se supere pe el. I-a demonstrat că, dacă îşi dă silinţa, este un om pe care te poţi bizui. Şi, de fapt, de ce s-ar supăra? Are vreun drept? E bietul Ronaldo – i-a auzit pe unii zicându-i, mai nou, Tornado – de vină că au parcat alţii peste maşina lui? E vinovat că nu sunt locuri de parcare, nici în oraş, nici la ei, la centru? E vinovat că el e pafarist cu tot ce înseamnă îndemânarea la condus şi la mecanică? E responsabil de toate acestea? Nu e, desigur… Ei, şi la momentul acesta, atât de puţin contează toate astea, că se muştruluieşte în sinea proprie despre faptul că se pierde în astfel de gânduri. De asta se cade în clipa asta să-i ardă lui… Mintea umană are, însă, cărările ei pe care zburdă. Pe care, aparent, fără sens, rost şi noimă, umblă în cele mai aiurea momente. Zboară în cele mai bizare şi de neimaginat limanuri. Şi nu poţi s-o tragi la răspundere pentru asta.

Andreescu se urcă, îngândurat, în primul taxi şi, laconic, abia şopteşte taximetristului:

─ La IJP, vă rog…

Abia când ajunge acolo, realizează că omul ar fi putut să nu înţeleagă. Să nu ştie ce înseamnă iniţialele rostite de el, doar aşa, din vârful limbii. Să nu aibă habar de această abreviere. Să-l ducă cine ştie pe unde. Bine că a ştiut, ce rost mai au astfel de decantări de gânduri?

Adevărul e că, are teribile probleme existenţiale şi el… Lumea se omoară cu gripa aviară şi porcină, cu salvarea planetei, cu venirea Apocalipsei, care vine, cică, în fiecare an, cu actele de terorism – unul stopat chiar la el în oraş – cu…

Atentat terorist. Septembrie. Fata cu ochi măslinii. Iar ajunge, oricum o ia şi oricum o coteşte, la Cristina Dragu. E ca şi cum, prin nu ştiu ce infuzie miraculoasă, cineva i-a vârât-o în gânduri. Sau în inimă. Sau şi acolo, şi acolo. Şi, dacă circulă şi pulsează precum sângele înfierbântat, cum să scape de obsesia asta? A devenit, îşi dă seama, obsesie, femeia asta. Gândul îi fuge nebun la ea, în orice moment. Se întâlneşte cu prietenii, bea, mănâncă, vorbeşte cu ei şi, deodată, ea se strecoară nepoftită, neaşteptată, în eul lui. Şi îl copleşeşte. Se duce la vreo lansare de carte, ascultă şi vede cum se desfăşoară evenimentul şi, brusc, ea vine iar. E tot cu el. Merge pe stradă şi priveşte, pătruns de poezie, fulgii zgribuliţi ai zăpezii şi realizează, inexplicabil, că alături de el curge uşor şi pasul ei. E bolnav, zace de gripă şi de gâlci la pat, are febră şi frisoane, se gândeşte că trebuie să-l vadă un doctor şi, iarăşi, răsare ca vioreaua ea, lângă el. Şi nici n-a avut nimic cu ea! Nimic, nimic… Dar dacă mai şi începea, desigur, teoretic vorbind, căci practic… o relaţie cu ea? Dacă se îndrăgostea nebuneşte şi ea de el? Dacă nu mai conta că e măritată, că are copii şi îl alegea, pentru eternitate, pe el? Dacă s-ar fi întâmplat astfel, cât de pătruns ar fi fost de toată fiinţa ei, dacă nici n-a fost nimic şi el nu şi-o mai scoate din simţiri? Şi dacă ar fi fost aşa, dacă, presupunem, alta ar fi fost situaţia cu el şi cu ea, ar mai fi murit atunci? Ar fi putut el sau soarta s-o protejeze? Ar fi trecut ceasul rău? Ar mai fi fost noaptea aceea nebună, cu fuga ei după Lari?

De ce a plecat după el? De ce? Hm… Aşa s-o gândi la ea şi Andy? Sau şi-a găsit, deja, una care s-o înlocuiască? În fond, are copii, îi e greu şi lui, cineva trebuie să le fie mamă.

Revelaţia de adineauri, cum că ţara arde şi baba se piaptănă, chiar e întemeiată. Oamenii au, cu adevărat, probleme. Şi el… Uite cu ce îşi umple existenţa…

Poate că, îi vin toate astea din faptul că e singur, mereu singur, nu are grija unei familii, nu se gândeşte la ce pune pe masă mâine, nu trebuie să cumpere caiete pentru o droaie de copii, nu are datorii pe la bănci, nu se privează de la nimic din ce îşi doreşte. Dacă era prins în astfel de hachiţe ale vieţii, ca restul lumii, cu siguranţă că nu mai stătea, în permanenţă, să ia seama la tot soiul de amănunte. Că nu-şi mai punea întrebări şi nu mai căuta răspunsuri.

A ajuns la poliţie, dar uite că nu poate să treacă de tablagiul zelos de la poartă. Pur şi simplu nu îşi aminteşte cum îi cheamă pe ofiţerii cu care a vorbit chiar zilele trecute şi sergentul nu ştie unde să-l trimită, nici pe cine să cheme. Degeaba îi spune el că e inspector cultural la centru, că îl cunoaşte toată lumea, că domnii din poliţie care se ocupă de cazul atacului terorist de la hotel îl ştiu şi că se numeşte Vlad Andreescu. Cerberul din gheretă nu pricepe iotă şi e ferm pe poziţie:

─ Domn’le, puteţi să vă numiţi şi Nichita Stănescu sau Sfântul Petru, să vă ştie toată planeta şi să fiţi general peste tot universul. Dacă nu vorbiţi clar, nu am cum să vă ajut. Ce, aici suntem la piaţă ca să vă trimit la unul care vinde mere mai frumoase? Păi, dumneavoastră ştiţi câte cazuri au ofiţerii aici de rezolvat? Ştiţi câte se întâmplă în judeţul ăsta? Ce, vă au numai pe dumneavoastră? Ce, au pus afiş aci, la intrare – şi eu nu-l văd – cu numele dumneavoastră, ca să ştie tot omul cine sunteţi şi să aveţi voie să intraţi când vă tună, aşa?… Daţi un telefon, să întrebaţi cum se numesc domnii. Sau, veniţi când ştiţi.

Andreescu se foieşte prin faţa instituţiei. Şi Carmela asta, de ce n-a întrebat măcar cum se numeşte duduia aceea care a sunat, de ce nu i-a trecut pe o hârtiuţă numele anchetatorilor, de ce l-a lăsat să vină câine sur la vânătoare? Sau surd? Câinele… Logică ar avea ambele cuvinte în combinaţie cu vânătoarea.

Of… Unde naiba o fi pus şi el cartea aceea de vizită? Căci unul dintre ofiţeri îi dăduse o carte de vizită. Cu siguranţă a vârât-o, după o întâlnire din acelea răscolitoare cu poliţiştii, printre actele din torpedoul maşinii. Ce chestie! Şi ce scăpare! Şi cât de ordonat şi de atent e de regulă. Cum a putut să fie atât de neglijent cu un lucru atât de serios? De ce n-a pus cartea asta de vizită împreună cu sutele pe care le mai are, pe birou? Sau, poftim, de ce n-a salvat, aşa cum a văzut că fac toţi, numărul acela în agenda telefonului lui? Ei, da, că dacă proceda astfel, acum ştia pe cine să caute… N-are, ca mai totdeauna, mobilul la el. Este şi cauza pentru care nu poate s-o sune nici pe Carmela s-o întrebe. De mâine nu-l mai scoate din buzunar. În astfel de situaţii, uite că era bun şi celularul la ceva. Şi, totuşi, cum se numesc poliţiştii ăia? Îi tot vine în minte ceva banal, ceva obişnuit… Popescu, Georgescu, Ion, Popa, Cristea, nu ştie să decanteze cu exactitate. Cel puţin unul dintre poliţiști are un nume chiar mai anodin ca al lui. Şi al lui, aşa a considerat mereu, este, dacă nu de duzină, cel puţin comun şi banal.

Poate are noroc şi ies sau intră respectivii ofiţeri şi îl zăresc şi pe el cum face rondul pe aici. Ca un câine de pripas se plimbă prin faţa porţii. Câţiva paşi într-o parte, câţiva în cealaltă… Pe gerul ăsta! Când numai cine are treabă mai stă pe afară, de să-i crape ficatul de atâta frig.

Mai bine vine mâine. Mai târziu. Altă dată. Când ştie cum îi cheamă pe investigatori. În viaţa lui nu s-a făcut de râs ca acuma. Şi Carmela să bage bine la cap: dacă mai sună duduia aceea, să îl strige, să îl cheme şi, dacă e cazul, să îl caute şi în Honolulu. Şi n-au decât să fie de faţă toţi turbaţii, toţi directorii, toţi miniştrii, toţi preşedinţii şi toţi regii. El va vorbi ce trebuie să vorbească, atât cu duduia, cât şi cu restul poliţiştilor care îl vor căuta. Dacă, da, îl vor mai căuta.

Fragment I

Fragment II

Fragment III

Fragment IV

Fragment V

Fragment VI

Fragment VII

Fragment VIII

Autori Români

Nina Marcu

Fragment IX din roman în lucru – Rug pe rugă de Nina Marcu

 

 

 

 

6 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.