Inocenţa Păcatului de Marius Albert Neguţ-recenzie

Inocenţa Păcatului, de Marius Albert Neguţ-recenzie

   Mi-au atras atenția fragmentele postate, coperta deosebită și mai ales autorul, al cărui nume, încă de la apariția romanului sau de debut ”Îngeri Rătăciți”, înseamnă o garanție a unei cărți foarte bune.

   Și Marius “a comis-o” din nou, a scris poveșți de viață dureros de reale, care se întâlnesc în diferite momente și devin un roman.

   La fel ca la “Îngeri Rătăciți” și aici, întâmplările, faptele, sunt atât de “condensate” încât să le povestești ar însemna să dezvălui totul, așa că din nou vom merge pe urma personajelor.

   Ce mi-a plăcut în mod deosebit și cred eu că face personajele și mai veridice, este păstrarea limbajului, cuvinte țigăneșți sau în argou, pe care autorul le explică în subsolul paginii, așa cum explică și evenimentele la care face referire în roman. Cumva, pe lângă o mică “lecție” de istorie a acelor timpuri, reușește să te transpună în viața celor despre care vorbește, fie ei studenți, profesori sau țigani, oameni simpli, bogați  sau săraci.

Citind ai impresia că urmăreșți un film, atât este totul de real.

Dar haideți să vorbim despre personaje…

   Și începem cu Amalia, combinăție între înger și demon, adusă în acest punct de viața pe care a dus-o. Tatăl ei o abuza din copilărie, nu o violase încă, dar o mângâia, o atingea, provocându-și singur plăcere. Amalia, deși el o amenința mereu cu casa de copii, încearca să-i spună mamei sale, care însă n-o crede, o bate și o pâraşte tatălui. Plin de ură și teamă totodată, acesta îi mai trage o bătaie și-i cere nevestei să verifice dacă fata e încă virgină. Și totuși, venind într-o zi mai devreme de la lucru, își vede bărbatul ,beat, dormind dezbrăcât în patul fetei. Ftaă țintuită sub mâna lui nu îndrăznea să se miște ca monstrul să n-o bată și pe ea și pe mama ei. Femeia cu ochii în lacrimi și plini de silă pleacă și copilul speră că a plecat după ajutor, dar nu…

“Era sigură că mama-i fugise după ajutor. Așteptase astfel, ore întregi, încremenită în brațele lui ca în strânsoarea unui șarpe. În tot acest timp îndoiala crescuse în ea până când atinsese stadiul amar al certitudinii.

Maică-sa nu plecase după ajutor, ci doar …plecase.

Multă vreme fusese incapabilă să accepte. Mintea sa își tot imagina scenarii în care ea se întorcea și o lua de acolo.Trecuseră astfel doi ani și visurile Amaliei muriseră de mult-acum își ura mama cu putere-poate chiar mai mult decât pe tată.”

   Apoi chinul continuă, mai ales că află că tatăl ei era un proxenet, paznic fiind la casa de copii le închiria pe fete prietenilor lui, silindu-le prin amenințări să se supună.

   La intrarea în clasa a -9-a bunica ei este cea care vine la serbarea de deschidere, aducându-i un pachețel cu mâncare. Impactul mare asupra ei nu îl au colegii și școală cât dirigintele, care le spune că-i va medita și ajuta cu sfaturi  în părculețul de lângă casa lui.

“Acolo vom aprofunda lecțiile, vom vorbi unul cu altul și vă voi asculta problemele. Gândiți-vă la mine ca la un profesor de zbor! Da! Nu zâmbiţi. Ce vreți să fiți în viață? Vulturi sau viermi?

Amalia i-ar fi răspuns că și viermii își depășesc uneori condiția de târâtoare, preschimbându-se în fluturi superbi, însă, nedorind să atragă atenția asupra sa, tăcu.”

   În timpul vizitelor din ce în ce mai dese la bunica ei îl cunoaște pe Peti, are de-acum un prieten cu care poate vorbi. Se întâlneau zilnic, stăteau de vorbă- îl învața să citească.

Se ferește cât poate de tatăl ei, care îi tot face reproșuri amintindu-i că el o întreține:

“Era sătulă de litaniile lui interminabile-de câte ori o prindea și se mai  putea exprima coerent, îi reproșa același lucru: că nu-l iubește, deși el este cel care are grijă de ea.!

Amaliei, reproșul lui i se părea atât de absurd, că nici nu știa dacă să-i plângă de milă lui sau sieși. Avea momente în care abia se abținea să nu-l scuipe în față. Să nu-i strige ura, să nu-l lovească.”

   Într-o seară, mai beat decât de obicei și supărat că aflase de prietenia cu țiganul, tatăl ei o bate până ce nu se mai poate împotrivi și o violează, după care amenințând-o din nou şi o trimite să se spele. Amalia îl ascultă ca în tranșă:

“Ceea ce se întâmplase, nu i se întâmplase ei-cel puțin așa simțea. Avea o stare ciudată, de parcă nu ea era cea care acum se ridica și se îndrepta spre baie, ci adevărata Amalia era undeva pe marginea patului și rece observa totul fără pic de emoție.”

“Când își tăie venele, rămase mirată. Se așteptase s-o doară…”

  În spital bunica o vizitează și află adevărul sordid despre fiul ei. Deși tatăl o păzea ca nu cumva să-l dea de gol, bunica îi promite c-o va duce la ea.

“Făcea tot posibilul să se întărească psihic, dar ceva se stinsese în interiorul fiinţei sale. Inocența copilăriei îi fusese furată. Un amalgam de sentimente nu-i da pace: frica viscerală se combina cu furia oarbă, umilința profundă, cu ura și dorința de răzbunare. Însă promisiunea bunicii îi dă speranța: nu va mai stă în casa tatălui sau! Va locui la Buni!”

   Dar monstrul vine s-o ducă acasă. Amalia urcă disperată, gândindu-se la sinucidere, dar jos apare miliția și ea crede că buni l-a reclamat. Dar când vor să-l aresteze, el lovește un miliţian, scoate cuțitul și e gata să-l omoare, dar este împușcat. La percheziție milițienii găsesc o mașină de scris și manifeste. Amalia era sigură că nu le scrisese tatăl ei, care oricum nu scria nimic niciodată, abia citea, dar așa ajunge la bunica ei.

Vorba proverbului ”calul de dar nu se caută la dinți” și în mod tacit până la moartea bunicii nu se discuta nimic despre ce s-a întâmplat.

   Pentru Amalia toată familia ei va însemna Bunica, chiar dacă mama ei se întorsese în vechiul apartament, pentru ea nu mai exista:

”Din colțul de țară în care fugise, maică-sa revenise. Locuia în vechiul lor apartament. N-o căutase niciodată și bine făcuse.”

Exact în perioada cât fusese spitalizată dispar din viața ei și Peti și Profesorul Mihai Carp.

   Dispariţiile o debusolează și aproape clachează, dar reproșul mut din ochii bunicii și cuvintele ei amare o fac să reacționeze. Învață foarte bine, intră la facultate, unde are aceleași rezultate remarcabile, îl cunoaște pe Vlad, se mută cu acesta în apartamentul lui. Părinții lui Vlad aveau o situație materială bună, aveau bani, îi ajutau, și o vreme sunt fericiți. Dar Vlad începe cu câte o țigară de “iarbă”, apoi heroină (biluțe) și încet- încet începe și Amalia. La un moment dat, când banii se termină, vând lucrurile din apartament și se mută în garsoniera bunicii. În final Vlad se sinucide, Amalia ajunge la dezintoxicare, dar rămâne singură și robită viciului:

“Își simțea inima bătând și zâmbi. Fiecare bătaie răspândea în corpul ei fericire pură. Nu o mai durea nimic! Nu mai avea nicio problemă! Era liberă să zboare, să întoarcă timpul. Plutea pe un vis orgasmic dincolo de nori, de tot ce e rău.”

   Mihai Carp, profesorul de română, un personaj slab și totuși puternic, un personaj pe care fie îl urăști fie îl iubești, dar și el oarecum o victimă a propriei copilării. Satul de regimul comunist, tatăl lui Mihai încearcă să treacă înnot Dunărea în Iugoslavia, dar  moare, lăsând în urmă:

“…o femeie cu zâmbet preschimbat în plâns, o soție părăsită închisă în sine și înrăită de șicanele Securității, ce se transformase într-o mamă distantă, temătoare în a mai oferi dragoste cuiva, chiar și propriului copil.”

   Mihai aflase abia când era la facultate, înainte ca mama lui să moară, adevărul dispariției tatălui său. Până la moartea ei fusese privat oarecum de afecțiune, dar abia după aceea conştientizase lipsurile materiale.

Își condamnase părinții, dar în timp ce mama lui trăise temându-se să-și deschidă sufletul chiar și în fața lui, tatăl său nu putuse accepta traiul într-o colivie.

Abia la maturitate Mihai conştientizase că:

“…în lumea asta mare există și oameni ce nu pot trăi într-o colivie. Oameni pentru care Libertatea definește viața, ea fiind mai presus de dragoste.

Îl ajutase să înțeleagă, să conștientizeze faptul că și el trăia într-o astfel de cușcă, în care îi era din ce în ce  mai greu să-și deschidă aripile. Mai conştientizase ceva: era timpul să forțeze scăparea, să zboare din acel loc și să trăiască cu adevărat, să lase trecutul și să meargă înainte pe calea destinului său.”

   Pentru a-și putea urma destinul învățase, terminase cu brio facultatea. I se propuseseră posturi bune, dar alesese un liceu din Rahova, aproape de parcul Humuleșți, unde își cumpără o casă mică cu banii obținuți din vânzarea apartamentului părinților. Găsirea casei fusese providențială, Mihai dorind s-o ia de la zero în alt loc, în altă casă, în altă viață.

   E-adevărat era un cartier mărginaș, mulți oameni trăiau cum învățaseră de mici, fără utilități la casă, temându-se mereu să investească din cauza demolărilor. Dar oamenii se ajutau între ei, se respectau și-și respectau intimitatea. La marginea cartierului era Câmpul unde veneau căruțele cu țigani şătrari. Aceștia își făceau acolo tabăra, stăteau vara apoi plecau, autoritățile nu reușiseră să-i colonizeze ca pe căldărari sau ursari, dar venirea lor dădea culoare și pitoresc cartierului.

   Mihai își pusese la punct casa, o modernizase, își făcuse o mică încăpere pentru trandafiri și la începutul școlii era în casă nouă. Din prima zi se îndrăgostește de Andra, profesoară de muzică la același liceu:

“Intensitatea amintirii momentului în care se îndrăgostise iremediabil îl copleși pur și simplu.”

“-Nu mi-am ascultat niciodată inima bătând înainte de a o vedea întâia oară pe Ea! Nu am fost conștient că respir, că versurile scrise pe hârtie se pot materializa în ființă!”

   Timid din fire îi pune pe ascuns flori în dulap și versuri, până ce Andra ia decizia :îl caută de Crăciun și rămân împreună, cu toate că tatăl ei, supărat că nu a fost consultat rupe orice relație cu fiica lui. Așa că de Revelion, având doi colegi de facultate ca martori se căsătoresc.

   În lunile următoare Mihai a fost mai fericit ca oricând, avea elevii lui pe care-i iubea, o avea pe Andra, era un om împlinit. După un an reputația lui de profesor non-conformist era un fapt. Dar nu toți profesorii vedeau cu ochi buni modul de-a preda, de-a interacționa cu elevii și de a-i înțelege. Mihai avea obiceiul să spună că:

“Respectul dobândit prin teamă, e un respect fals.”

   Directorul liceului îi atrage atenția, Andra mai încearcă să-l tempereze, dar modul lui de predare se datora faptului că-și alesese calea din vocație și învățase multe din relația lui cu proprii săi dascăli. Doar că era în anii aceia când un astfel de lucru nu era văzut cu ochi buni.:

”….el nu voia să dreseze papagali, ci să lase în urma lui o vibrație pozitivă a cărei reverberație să transforme în bine personalitatea încă în formare a tinerilor.”

“…prefera să se documenteze temeinic și să furnizeze elevilor detalii ce le trezeau curiozitatea, ignorând de multe ori faptul că pe acestea, deși nu erau interzise oficial, era indicat să le ții sub tăcere.”

   Luat de val face greşeala de-a povesti elevilor, despre boală și moartea lui Eminescu, fapte reale dar neagreate de conducerea partidului. Așa că va fi convocat la Securitate.

   Este prelucrat, terorizat, i se amintește de greșelile părinților lui, rezistă o vreme, dar clachează în momentul în care este amenințată Andra, soția lui. Își dă seama că un coleg (chiar directorul) îi informase despre ora lui și discuțiile cu elevii. Până la urmă terminat psihic cedează și semnează un acord de informator cu numele “Poetul”

   Plin de rușine și umilință pentru lașitatea lui îi mărturisește totul Andrei, care însă îl înțelege și împreună hotărăsc că ceea ce va scrie în note să fie doar generalități, care să nu afecteze viața nimănui, dar s-o salveze pe a lor. În același timp începe să-și evite colegii, chiar și elevii, pentru a nu auzi nimic ce ar trebui să raporteze. Citea uimirea în ochii copiilor, dar nu le putea spune adevărul:

“Ce le-ar fi putut spune…? În nici un caz, adevărul!

Se mustra amarnic-își transferase lașitatea în sala de clasă iar elevii, simțind, începuseră să se îndepărteze încet-încet de el, până când, la un moment dat, rând pe rând, încetaseră să i se mai destăinuie. Conştientizase că a distrus conexiunea cu ei, iar asta se adăugase la amarul lui. Eșuase”

   Andra supărată la început îl înțelege, se consumă alături de el, dar apoi luptătoare fiind își dă seama că trebuie să-l ajute:

”Hotărâtă să nu-și piardă bărbatul, cu perseverență și dragoste, cu vorbe bune și dezmierdări, cu zâmbete și înțelegere, reuși în cele din urmă să-l facă să se ierte, să se obișnuiască cu situația și să caute metode de a o eluda.”

   Mihai se răzbună oarecum pe director, fiind primul pe care-l raportează. Abia acum Mihai realizează că nu numai apartamentul mamei fusese o cușcă, ci toată țara, îl ura pe maiorul și prin extensie întregul organ represiv al Securității:

“În loc să creeze un aliat, prin abuzul exercitat securistul determinase un om apolitic, interesat doar de soție și flori, de poezie și școală, să devină în forul său interior un dușman al sistemului.”

A urmat finalul clasei a 12-a și Mihai își ține cuvântarea cu inima fără să-i mai pese de urmări:

“-Lăsați inima, nu oamenii, să vă fie ghid spre viitor! Ea știe ce e bine pentru voi. De asemenea…Nu va lăsați judecați de semenii voștri! Permiteți asta doar propriului suflet. Remușcarea sau, așa cum vă doresc, extazul din el, să vă fie scala de valori. Aveți încredere în voi și în convingerile voastre. Căutați lumina, dar ține-ți minte…!”

“Mai presus de orice, nu frângeţi aripile sufletului-visele! Fără vise nu veți mai putea zbura! Din păsări vă veți transforma în cârtițe speriate de lumină, așa cum suntem noi!”

   Află despre povestea Amaliei și pune la cale cu bunica răzbunarea, determinând arestarea și moartea tatălui ei. Om bun și sensibil se incriminează, deși era vorba despre un ticălos, un pedofil, o scursură a societății. Andra încearcă să-l ajute, dar se izbește de un zid. Dar îl iubește pe Mihai necondiționat:

“

Pe Andra nimic din ce trăise înainte de Mihai nu o pregătise pentru el. Cunoștea acum o altă față a dragostei. Învață că nebunia ei se poate împleti armonios cu sensibilitatea lui, că dezinvoltura nu exclude romantismul, că fiorul unei mângâieri abia simțite te poate cutremura până în ultima fibră.”

   Așa că se hotărăşte să-i dea soțului ei ce-și dorește mai mult: un copil. Din păcate analizele arată că suferă de o boală rară, că sarcina ar fi un pericol pentru viața ei și chiar a copilului. Dar nu-i spune nimic lui Mihai, hotărâtă să aibă copilul. Mihai o simte mai închisă, mai retrasă și are emoții că nu-l mai iubește, dar vestea primită îl uluiește și-l bucură.

Dar ca de obicei viața are surprizele ei…

   Andra și copilul mor (ce se întâmplă aflați citind cartea). Mihai o ia pe calea băuturii, ajunge în pușcărie, iese, pierde casă (fentat de Briliant-șeful țiganilor din cartier, care se ocupă și cu droguri) și va locui într-o mașină a unui vecin, întreţinându-se din meditațîi.

  Și în sfârșit Peti, puiul de țigan, băiatul lui Zabar, bulibașa țiganilor şătrari.

   Fuge din șatră din cauza bătăilor administrate de tatăl lui și a deciziei de a-l căsători, conform obiceiului. Rătăcește pe străzi până e găsit de băieții lui Briliant. Acesta îl ia pe Peti în casa lui, ca pe un alt fiu. Peti ar fi vrut să învețe, dar Briliant consideră că nu e nevoie, așa că, isteț fiind prinde ponturi, ”găsește marfă”, devine cunoscut și apreciat în cercul lor. Dar Briliant începe afaceri cu droguri, este dat “în gât” sectoristul, pe care până atunci îl plătise, vine să-i ia banii și el nervos îl înjunghie. Apoi îi aruncă lui Peti cuțitul să-l arunce și-i spune să se ascundă până trimite pe cineva după el. Doar că hotărât să șteargă toate urmele trimite un om al lui să-l omoare, Peti își dă seama, îl lovește și dispare. O regretă doar pe Amalia, pe care o cunoscuse când o salvase de frații săi și care-l învățase să citească. Peti fusese nevoit să fugă exact când ea ieșise din spital, dar el credea că dacă le era menit se vor mai întâlni.

   Din păcate Peti va ajunge  la pușcărie (aici neavând acte va declara că-l cheamă Zabar-numele tatălui său), va învăța să se apere și să reziste, și chiar să devină cel mai “tare”.

La o răzmeriță îl salvează pe căpitan, comandantul gărzii, dar apoi este atacat de un deținut, care-i șoptește că e trimis de Briliant să-l omoare. Rănit ajunge în spital.

   Ceaușescu dă o amnistie în care scapă mulți pușcăriași, printre care și Peti, ajutat și de recomandarea dată de căpitanul căruia îl salvase viața. Se întoarce în oraș hotărât să se răzbune pe Briliant,s ă vadă ce s-a întâmplat cu Amalia și să-și continue viața. Are emoții la început, dar e atât de schimbat (se maturizase) încât nimeni nu-l recunoaște.

   Ce se va întâmpla cu cei trei, ce s-a întâmplat în anii de detenție a lui Mihai și ai lui Peti, cum au ajuns la pușcărie și de ce, cum și dacă și-au revenit veți afla citind cartea.

   Viețile celor trei se intersectează și interferează de-a lungul anilor, poveștile desfășurându-se pe mai multe planuri. Toate întâmplările eroilor se petrec în anii comunismului, ai revoluției, ai mineriadelor, pe fondul tulburărilor, uneltirilor, luptelor, laşităţilor și violențelor de atunci.

   Cu poveștile eroilor Marius ne trece prin perioada anilor 1985-1992. Poveștile lui sunt despre viață și moarte, dragoste și ură, crime, violență dusă la extreme, vieți distruse de droguri și alcool, despre oameni care se cred “Dumnezei” hotărând cine trebuie să trăiască sau să moară pentru a le fi lor bine.

  Și totuși, chiar și așa, sensibilitatea, dragostea, frumosul, speranța își găsesc locul în sufletele eroilor, și cuvintele lor sunt memorabile:

“Creierul nu e o tablă de pe care să ștergi cu buretele creta amintirilor!”

“-Ia-mi gândurile, fă-le nisip, pe-o plajă albită de vânt…”

“-Iar tu ia-mi inima, fă-o o stea și arunc-o într-un val călător spre nisipul gândurilor tale…”

   Și astfel când ajungi la capăt cu lectura capătă un sens profund cuvintele lui Marius de pe prima pagină a cărții:

“Un om se poate consuma ca o flacără, ca un lemn ce arde mocnit și abia împrăștie căldură, iar lumina lui nu penetrează întunericul. Nu de el îți vei aminti, ci de acela ce s-a mistuit puternic, aruncând în jurul său scântei, iar astfel, dăinuind în memoria oamenilor, a învins moartea!”(Marius Albert Neguț)

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant