Interviu cu poetul Daniel Irimescu-Talmacire de taine

Interviu cu poetul Daniel Irimescu-Tălmăcire de taine

          Despre mine, ar suna cam așa: născut în luna lui ianuarie prin data de 14 a anului 1972, în municipiul Sibiu.

          Nu sunt poet, dar scriu ce-mi dictează sufletul din copilărie. Idealist din fire dar nu un veșnic visător, dornic să aduc bucurie, liniște şi trezire prin ceea ce pun pe hârtie atunci când sufletul nu-mi dă pace și mă împinge la scris. Cred, iubesc și sper că aplecându-ne mai mult spre a ne asculta sufletul și a-l hrăni cu frumos – în toate formele cunoscute și decelate de ființa umană, vom reuși să devenim și să manifestăm mai mult frumusețea interioară spre care tindem, dar de care ne îndepărtăm.

             Iubesc viața și tot ce mă înconjoară.

          Cred că muzica versurilor poate atinge acea coarda sensibilă a fiecărui a dintre noi care să ne împingă subtil spre a deveni OM!

            Primele încercări în ale poeziei (publicare), s-au materializat odată cu participarea la un concurs de poezie organizat de Revista Pro Litera şi radio Pro Dioaspora cu sprijinul grupului “Din dragoste pentru oameni și viață”, unde am câștigat locul 1. Acest punct cred că a fost startul pentru a-mi da încredere să continui și de aici până la a participa cu poezii în  cartea  “LYRICS ET PROSA -Antologie de literatură contemporană” – volumul III, a fost un pas…. “greu” emoțional!

            La îndemnul prietenilor (ce ne-am face fără ei!) se va edita primul meu volum: “Tălmăcire de taine”, la editura Genius (cu niște oameni extraordinari în echipa de acolo!)…Cred că am vorbit cam mult!

              1.De ce scrii poezie si nu proză?/De ce şi poezie nu  numai proză?

            Nu știu dacă sunt menit pentru proză, am avut câteva încercări …undeva în timp..dar care dacă la acea vreme nu m-au mulțumit, am considerat că ori nu e momentul ori nu sunt făcut pentru proză.

            Poezia, cred că este modul meu de viață, caut armoniile și melodicitatea în ceea ce fac. Dacă pe mine mă bucură  ceea ce scriu și îmi aduce o trăire profundă sufletească, atunci cred că același lucru transmite și celor din jur!

            Nu scriu cu mintea, scriu cu sufletul și nu încerc să dețin controlul creației, ea mă controlează și în acest fel mă simt bine în rolul de “condei” pentru ce dictează inima.

            Îmi place ca poezia să poată fi cântată, recitată, trăită, deci ca atare sunetul poeziei este cel care mă determină să scriu poezie de suflet pentru suflet.

            Dar, în aceeași măsură mă fac unealta inimii când e vorba de a transpune în vers poezie patriotică, poezie de tip manifest, despre și la adresa condiției umane a societății actuale precum și a momentelor istorice din cartea vieții a acestui neam binecuvântat.

            Cochetez cu mare veselie și încerc să transpun în vers (așa cum sufla inima), poezia de tip pamflet, care sper să descrețească frunțile cititorilor și să trezească..conștiința umană!.

Ieri plimbându-mă pe stradă, un poet m-a criticat

Cică, de ce scriu, în rime și c-aș fi cam demodat!

---

Versul alb ce-l urmărește picătură de calvar

Pentru rimă el trăiește, dar s-o scrie n-are har!

---

M-am uitat mirat la prostul și pe loc m-am luminat,

Vai sărman cu minte scurtă și cu capul cam pătrat!

---

Iar apoi, mându de sine și c-un aer filozof,

Îmi expune că tărie, versu-n coadă de pantof!

---

Dar, n-am înțeles o iotă, bălmăjeala ce-a rostit,

Poate numai cei de-o seamă, care cred că s-au țicnit!

---

Plin de ifose  poetul, mă privește curajos,

De-ar avea blană pe spate, ar lătra și mai furios.

---

Mulțumit nevoie mare, ca un taur cu însemn,

Țipă grav în gura mare, să-nvățăm limbaj de lemn!

---

Vai!, voi muzelor de astăzi, oare unde ați adormit

Dacă un artist ca ăsta este membru eremit?

---

Nici cumva vreo întrebare, să-ndrăznești să-i adresezi

Că n-ai stofă de la curte, nici în pungă banii verzi!

---

Vai, Lucefere din ceruri, nu-ndrăzni să te scobori,

Că te spulberă artistul, cu-a ta rimă din scrisori.

---

Melodia din cuvinte-i, pentru cei nemuritori

Însă versul fără suflet, este pentru muritori!

            2.Cine e cel mai mare critic al tău?

            În majoritatea timpului…Eu!…dar, fiind un visător (curabil ..sau nu?) de multe ori mă bucur atât de tare de câte ceva realizat încât nici nu mă uit dacă redactez corect ceea ce am scris și îi dau drumul “online“. Apoi cred că al doilea critic este…Timpul meu!…Am tendința de a urmării dacă ceea ce am scris în trecut, reușește să-mi trezească și în prezent acea trăire necesară stării de bucurie, a frumosului  și a mulțumirii sufletești a lucrului bine făcut, care folosește în primul rând celorlați..(dacă știu că versul aduce bucurie sau vindecă – așa cum spunea Brâncuși despre artă – atunci chiar dacă eu nu am fost împăcat cu creația…renunț la adevărul meu, bucurându-mă de bucuria celorlați!).

             3.Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?

            Poezia pe care o scriu și care la momentul acestui interviu a fost audiată o singură dată la un post de radio (Radio ProDiaspora și a apărut de curând în Antologia de poezie românească), am sentimentul că este foarte bine primită în rândul cititorilor de poezie lirică cu influențe eminesciane sau după tiparul Coșbuc-Topârceanu.  Asta poate și datorită faptului că este o poezie de suflet și nu una cerebrală, este o poezie a sentimentului și trăirii interioare pe tonalități și acorduri ale  muzicii inimii. …exemplu:

A mai trecut o zi,

Plângând te așteptam,

Tu n-ai venit nici azi

Și visul mi-l destram!

Din clipe de-așteptare

Am împletit o rugă,

Cu ea să urc în zare

Să văd când o s-ajungă!

Și-am făurit din doruri

O plasă să te prind,

Când noaptea printre visuri

Te-aud încet pășind.

În zorii dimineții

La geam m-arunc grăbită,

Și-n brațele luminii

Te-aștept neprihănită !

Și-a mai trecut un veac

Dar parcă a fost ieri,

Și inimile tac

Uitând cum e să speri !

Petrec în nemurire

Aievea și în hău,

Dar știu că-i amăgire

Când stau la pieptul tău!

Mulțimi de rugi și vise

De lacrimi și durere,

Acum sunt porți deschise

Acelui care cere!

Din zări înalte, iată!

Un el și-o ea s-adună,

Și veșnicia toată

Îi poartă împreună!!

        4. Cât e de greu să publici în România ?

      Experiența nu mă ajută deloc cu un răspuns la această întrebare!…Am publicat în acea Antologie de poezie românească, unde coordonatorul proiectului s-a ocupat de toate aspectele..deci nu știu ce să vă răspund, iar la volumul meu, a fost mai ușor decât mă așteptam (nu că aș fi avut idee), deoarece editorul a spus “DA” iar de toate celelalte aspecte s-au ocupat prietenii, din dorința de a-mi lăsa timp să mă aplec asupra scrisului (ce bine!).

          5. Când ai început să scrii şi unde ai publicat primele versuri?

           De început cu scrierea s-a întâmplat în copilărie în timpul școlii generale, unde le făceam colegilor glume în versuri!…Apoi într-un mod mai accentuat s-a întâmplat să fie acum câțiva ani printr-o serie de evenimente de viață, ca totul să ia amploare la începutul acestui an!

            Primele poezii publicate au fost conform trendului actual pe…facebook!…Apoi culmea (că eram pornit împotriva lui..dar viața așa este!) tot pe facebook am participat la primul concurs de creație  organizat online și prezidat de minunatul poet Leonid Certan, care spre bucuria mea, m-a declarat câștigător la secțiunea valori literare, proză, poezie, cugetări, dintr-un număr mare de lucrări participante!

Ai fost vreodată-n Romania,  s-auzi cum dacii plâng în glie?

Și nu e nimeni să le spuie, cum noi l-am tras pe Horea-n cuie,

Și nici Zamolxe nu mai este, ca să-i ridice cu-n cuvânt

Și să răspundă, dacii, cum se cade, acelora ce vor pământ!

Acolo codrul le-a fost frate, acum îl taie nemilos,

Așa cum barda îl ucide, pe sfânt Mihai cel curajos

Și nici un glas nu se aude și nici un braț s-a ridicat

Să spulbere cum se cuvine, pe trădătorii de-mpărat

Acolo toți sunteți de-o mumă, dar parcă voi nu ați fi frați

De cade unul în țărână, nu-l ridicați ci îl călcați

Și nu-i nevoie ca să vie, străini de țară și pământ

Că noi trădăm pe cel ce este al nostru frate cel mai sfânt

Acolo doina povestește, despre necazuri și nevoi

Iar seara buciumul vestește, agale jalea ce-i în noi

Acol’ smerită e dorința și dragostea de-acest pământ

Acol’ speranța ne-amintește, să vrem noi sânge nu pământ

Acolo se ridică gloată, când jugul nu-l mai pot căra

Atunci cu toți ș-aduc aminte, că sunt frați și om jura

Că cei ce vor să ne despartă, nicicând pe lume n-or putea

Atât cât sânge curge-n vine și Dacia e țara mea.

Ați fost vreodată-n România, unde speranța s-a născut

Și unde lacrima ce cade  hrănește pruncul nenăscut

Căci noi ne-am scoborât din ceruri și tainic legământ noi am făcut

Ca toți ce or călca pe aicea, să-și lase oasele-n pământ.

Aici e țara noastră sfântă și demiurgii ne-au legat de ea

Iar mama lor, cu drag, ne cântă, voi sunteți zei în țara mea!

           7. Care este poetul preferat (sau care te-a marcat mai mult)?

            La această întrebare aș reformula și aș spune așa:…După Eminescu ce alt mare poet te-a marcat?

            Cred că nu ar trebui să existe dialog despre poezie în lipsa lui Eminescu!…fără a se supăra ceilalți titani ai poeziei românești, fiecare de acolo de unde este!

            Da, Eminescu și-a pus amprenta total asupra felului în care încerc să compun, cu tot ce derivă de aici!

          Apoi, am crescut cu Coșbuc și al lui El Zorab, m-am bucurat de Topârceanu, de Zaharia Stancu și nu în ultimul Lucian Blaga!

          Cred și sper să reușesc într-o simbioză potrivită (când e cazul!) să transpun în vers, țipătul de bucurie și împlinire al inimii care conduce condeiul spre muzica sufletului – poezia!.

O noapte,  numai una

Să stăm sub roi de stele,

Iar martor fie Luna

Și gândurile mele!

La braț dormind cu tine

La locul nost ‘  de taină,

Te-ascunde tu cu mine,

Sub cerul ca o haină

Și nimeni să nu vază’

Cum mângâi a ta față,

Iar ochi-ți scânteiază

Priviri ce mă dezgheață.

Al tău sărut trezește,

Ce-am adormit de veacuri,

Și viața o primește

În muritoare ceasuri !

Privesc în urmă-ți pasul

Și-abia de îl aud,

Cum mângâie pământul

Călcând covorul ud !

Și-o zi de-ai sta cu mine

Ca  soarele s-alung,

Să luminez prin tine

În clipele ce curg!

Ascultă-n depărtare

Cum clopotele trag,

Și vântul suflă tare

Când te sărut în prag!

Și iar de-ai sta o noapte,

Aș crede că visez,

Rostindu-ți printre șoapte

Iubirea ca un crez

Din chipul tău mă lasă

Să sorb iubirea ta,

Eu nu mă-ntorc acasă

Cu tine vreau a sta!

Acum, trecută-i noaptea

Tu nu poți să mă vezi,

Rămâne doar iubirea

Și visu-n care crezi!

           8.Ce dorinţe, vise ai în privinţa creaţiilor tale sau în viaţa particulară?

         Cred că îmi doresc foarte mult, ca ceea ce scriu sa fie apreciat și apoi publicat. Îmi doresc cu ardoare ca generația actuală și generațiile viitoare să se aplece în modul cel mai profund spre poezia clasică, cea care înglobează adevăratele caracteristici ale matricei poeziei.

          Da, cred cu tărie că poezia este nevoie să aducă în primul rând bucurie, sentiment și muzicalitate, adică să bucure sau vindece sufletul și nu o necesitate rațională de a vedea înșiruite cuvinte conform trendului și care să nu aducă nicio stare din cele menționate mai sus!

            Familial, îmi doresc ca prințesele mele să reușească pe drumul artistic pe care au pornit – pian și actorie- cât despre mine…același tipar, să mă bucur de orice lucru viu și neviu din lumea aceasta și să pot aduce bucurie celor din jur prin cuvânt și nu numai!

             9.Cum ai defini tu poezia?

             Definiția poeziei?…Hmmm…Muzica sufletului transpusă în cuvinte care să bucure, vindece, împlinească și trezească conștiințe individuale şi/sau colective!

Cerul toarnă roi de stele

Peste-a noastră lume-ntreagă,

Și coboară dintre ele

Una ce ne e mai dragă.

Ne uităm cum luminează

Și în casă o așezăm,

Noaptea toată o stăm trează

Și pe brațe o purtăm.

Nici nu pare așa de lungă

Că de mult ne-am tot rugat,

Raza ei ca să ne-ajungă

După nopți de privegheat.

 

O privim ca pe-o icoană

Ce din cer s-a pogorât,

Să ne fie nouă taină

Într-un timp prea mohorât.

Oare care-ar fi mai mare

Dintre tainele cerești?

Decât cea în care apare

Prin copii dumnezeiești.

Ei sunt cei care urmează

Și tot ei sunt cei chemați,

Numai ei acum cutează

Sfinților le fie frați.

Ochii lor păstrează încă

Amintiri din paradis,

Nici chiar marea cea adâncă

Nu le-ar fi putut cuprins.

Râsul lor suav șoptește

Ca un clinchet îngeresc,

Timpu-n loc se priponește,

Când ne spun ei: Te iubesc!

Al lor chip ne amintește

De al Tatălui Ceresc,

Iar încet un plâns pornește,

Și alai de lacrimi cresc!

Nici nu pot sau vor să steie

Și din ochi rostogolesc,

Doruri mute din crâmpeie

Ale unui cin ceresc.

Voi minune preacurată

Și a Tatălui buni fii,

Faceți lumea mai curată

Printr-o joacă de copii!

 Mulţumesc Daniel că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!