Interviu altfel cu Raluca Butnariu

Interviu altfel cu Raluca Butnariu

După foarte multă vreme, timp în care cărţile autoarei au circulat în mediul virtual: scribd, pdf, şi în toată acesta perioadă numai cititorii au apreciat-o, iată că o editură vede acolo unde au văzut şi cei mai mulţi dintre noi. Stilul asemănător cu al lui Judith McNaught, personaje frumos conturate şi poveşti bine prezentate au reuşit în sfârşit să se facă remarcate.
Ştim că există în lucru şi o continuare a cărţii Refugiul, aceasta făcând parte dintr-o trilogie. Cea de-a doua “Născuţi sub zodia tăcerii” după spusele autoarei se află în lucru, aşa că aşteptăm ca totul să fie un succes şi să putem citi de acesta dată în format tipărit cărţile.

Dupa ce a ieşit din „Umbra nopţii” Raluca s-a „Regăsit”şi ne-a răspuns cu plăcere la întrebări.
Romane tiparite: Umbra nopţii (pseudonim Anna Butner) şi Regasire-Editura Celestium, în curând şi Privilegii-Editura Celestium1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Mhm! Îmi vin în minte mai multe amintiri, însă o să vi-o povestesc pe cea mai veche și cea mai comică.
Aveam în jur de patru ani când părinții mei m-au dus la Vatra Dornei. Eram atât de entuziasmată! Locurile acelea sunt cu adevărat fermecătoare: munții acoperiți de păduri atât de verzi, veverițele curioase din parcuri, pe care le puteai hrăni cu nuci dacă stăteai suficient de liniștit ca să le dai curaj să se apropie, atâtea locuri necunoscute, numai bune de explorat.
Există sau exista pe atunci un restaurant în pădure, amplasat pe culmea unui deal înconjurat de o vale molcomă, unde creșteau o abundență de flori, pe care eram foarte hotărâtă să le culeg. Absorbită fiind de acea plăcere simplă, m-am trezit nas în nas cu o vacă mare și grasă, care-și rumega prânzul în tihnă.
Mai văzusem vaci până atunci, dar numai de la depărtare sau prin cărțile de colorat. Nici nu vă puteți imagina șocul pe care l-am avut când m-am pomenit lângă botul ei!… Predator mi s-ar fi părut complet inofensiv pe lângă vaca aceea care, Isuse!, era cât un mamut! Și perfect capabilă să mă devoreze de vie.
Ceea ce îmi amintesc este că m-am răsucit pe călcâie ca o sfârlează și am rupt-o la fugă spre terasa restaurantului unde ai mei își savurau o bere, urlând cât mă țineau bojocii: ”Mă papă vacaaaaaaaaaa! Mă papă vacaaaaaaaaaaaa!”.

Pentru a vă contura cât mai clar tabloul acelei întâmplări, trebuie să vă mărturisesc două lucruri. În primul rând, eram un creatură slabă, care avea un stil de fugă identic cu cel al șopârlelor de deșert: rapid și dezarticulat. Maică-mea era ferm convinsă că, ori de câte ori începeam să alerg, trebuia să rămână în spate și să adune ”bucăți” din mine și asta pentru că, de când mă știu, am fost o împiedicată consacrată. În al doilea rând, panta pe care trebuia să mă cațăr ca să mă salvez era destul de abruptă, iar roua încă nu se dusese de pe iarbă.
Rezultatul a fost că nu mai conteneam să zbier un repetitiv ”Mă papă vaca!”, în timp ce mă căzneam să mă cațăr pe acel derdeluș de verdeață, de pe care alunecam la nesfârșit, spre crescânda mea groază și disperare. Îmi amintesc perfect cum iarba mi se derula prin fața ochilor în timp alunecam la nesfârșit, cât și sentimental acela paralizant că, la următoarea alunecare, vaca aceea avea să fie fix în spatele meu ca să mă înșface.
Realizați că părinții mei nu se puteau ține pe picioare din cauza hohotelor de râs, pentru că vaca își vedea liniștită de rumegat la cincizeci de metri în spate, iar eu eram angajată într-o luptă pe viață și pe moarte cu dealul.

2. Cum s-a integrat adolescenta în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Oh. Adolescența a debutat spectaculos în primul meu an de liceu cu divorțul părinților mei. A fost o perioadă dificilă, fiindcă tranzitam etapa revoluției hormonale, trebuia să mă adaptez noului sistem de învățământ și implicit unui nou colectiv, și mă războiam cu o groază de complexe și frustrări.
A fost perioada când mi-am descoperit dragostea pentru muzica rock. Prin urmare, în toți cei patru ani de liceu, indiferent de anotimp sau ținută, bocancii erau un accesoriu nelipsit. Ai fi zis că spiritul de frondă și bocancii de de armată erau ceva indispensabil vieții pe Tera. Aerul era opţional. În opinia mea, un rocker care se respectă nu renunță la bocanci nici măcar când își face pedichiura!

În liceu nu am avut parte de întâlniri. Nu-mi plăcea niciunul dintre colegi, niciunul din prietenii acestora și nici prietenii prietenilor acestora. Asta fiindcă eram îndrăgostită lulea de un tip cu doisprezece ani mai mare decât mine. Amândoi eram membrii activi într-un club de turism montan, unde, apropos, am întâlnit oameni extraordinari. Și cum el era iubitul celei mai bune prietene a mea, teritoriul era considerat ”tabu”!
Prima întâlnire s-a materializat abia după terminarea liceului.
Cât despre primul sărut… ei bine, mi-l amintesc clar pentru că l-am pocnit pe tip cu atâta sete încât cred că a văzut toate stelele aferente Căii Lactee, și vreo câteva din constelația Orion. Aveam cincisprezece ani, practicasem vreo șapte ani de arte marțiale, deci aveam o vagă idee despre ce înseamnă un croșeu de dreapta bine executat, și mi s-a părut inadmisibil să mă pupe așa, brusc, fără să mă avertizeze și fără să beneficieze de protecția unui ”edict papal” sau ceva asemănător.
Pe scurt, eram o rebelă și o sălbatică.

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Cine n-a avut adolescența împănată cu vise despre mărire și bogății?…
Visam la multe lucruri la vremea aceea, însă cel mai mult îmi doream faimă. Visam să fac ceva extraordinar, ceva spectaculos, ceva prin care să-mi las amprenta în această lume. Desigur, habar n-aveam la vremea respectivă ce aș fi putut face sau în ce direcție s-o apuc ca să-mi ating scopul, dar asta jinduiam.
Nici nu mi-a trecut prin cap că într-o bună zi aveam să încep să scriu și că poate aceasta avea să devină calea mea spre propria afirmare.
Nu știu dacă voi ajunge atât de faimoasă pe cât visam atunci, însă un lucru este cert: odată cu publicarea în 2007 a primului meu roman, ”Umbra Nopții”, mi-am amprentat deja trecerea prin această lume. Las ceva în urmă.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
Viața în doi este o artă. Nu este neapărat o artă a compromisului pentru că, în opinia mea, când doi oameni sunt potriviți unul altuia, atunci se completează atât de perfect încât compromisul nu mai este necesar.
O relație sănătoasă se bazează în primul rând pe comunicare, respect și încredere. Dacă la acestea se adaugă dragostea necondiționată și fidelitatea, avem combinația unei relații de vis.
Eu nu aș putea să trăiesc fără încredere și nici să-mi împart viața cu un bărbat care nu-mi poate oferi toate aceste lucruri și care nu posedă un dezvoltat simț al umorului. Un bărbat care reușește să mă facă să râd în hohote are deja mai mult de trei sferturi din inima mea câștigate.

5. Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?
Oh, da, acesta este un subiect delicat cu adevărat.
Eu cred că relația dintre o mamă și copii ei adolescenți trebuie să fie aceeași dintotdeauna: aidoma celei dintre doi adulți responsabili. Cuvintele de ordine aici sunt: respectul și încrederea.
Fiica mea împlinește anul acesta în martie 13 ani. Relația dintre mine și ea este identică celei care a existat mereu între mine și mama mea: suntem în primul rând cele mai bune prietene și ne împărtășim totul, în mod deschis, exact ca două surori.
Nu i-am ascuns niciodată adevărul despre ceva, oricât de brutal ar fi sunat. Fiindcă, să fim realiste, oricât am încerca să ne protejăm copii de experiențele neplăcute, nu vom reuși decât să-i inadaptăm. Trebuie să-i pregătim pentru prezent și pentru viitor.
Încă de când Anna era doar un crâmpei de viață în trupul meu, singurul meu gând a fost să reușesc să o educ în așa fel încât, dacă mi s-ar întâmpla vreodată ceva și nu voi mai putea fi lângă ea, Anna să fie suficient de puternică și de independentă încât să supraviețuiască oricărei încercări cu demnitate și curaj.
Așa că singurul sfat pe care mi-aș permite să-l dau este acesta: fiți pentru copii voștri cea mai bună prietenă, cea mai devotată soră. Nu vă temeți de cuvinte, folosiți-le. Arătați-le că îi considerați egalul vostru, că aveți o deplină încredere în discernământul lor, că-i iubiți și că sunteți mereu acolo pentru ei.

6. Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?
Numai cititul echivalează pasiunea mea de a scrie. Restul sunt plăceri.
Ador să dansez! Sunt îndrăgostită de ritmurile latino, pe care le găsesc extreme de senzuale, iar tangoul argentinian este, în opinia mea, regele dansului.
Iubesc natura, mișcarea în aer liber, drumețiile, și visez cu ochii deschiși la o cabană din lemn și piatră, situată în inima sălbatică a munților, unde să locuiesc cu familia mea, să cultiv ierburi de leac și legume, și să cresc doi câini cu labele cât ligheanul. Acela ar fi locul ideal unde să pot scrie după pofta inimii mele.
Cândva…poate că voi ajunge și acolo…

Vă mulțumesc tuturor celor care au citit aceste rânduri și vă doresc din tot sufletul să aveți parte de toate lucrurile de care aveți nevoie. Restul sunt doar detalii.

Cu deosebită stimă și afecțiune,
Raluca Butnariu

În curs de apariţie la Editura Celestium: cartea Privilegii-Raluca Butnariu

Mulţumesc Raluca că ai acceptat să raspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili&Iasmy!