Interviu cu autoarea Mara Wagner

Interviu cu autoarea Mara Wagner

   1. S-a scris foarte mult despre perioada anilor ’80 atât din punct de vedere social, cât şi politic. Pentru mulţi oameni amintirile vor fi nostalgice, iar pentru alţii învăluite în neajunsuri. A fost acesta un impediment când ai scris cartea? Te-ai gândit la reacţiile lor? Ai simţit nevoia să te opreşti şi să renunţi la ţelul tău?

   Mara Wagner: Deloc. În primul rând pentru că eu am scris cartea asta mai mult pentru mine, ca să prind într-un singur loc toate amintirile și poveștile perioadei în care am copilărit, până nu se împrăștie în toate colțurile memoriei. Apoi am scris-o pentru copiii mei, ca să afle la un moment dat cum au trăit părinții lor, să aibă acces la un strop din cotidianul unui copil din anii ’80. Deși îmi doream să fie publicată, nu mi-am pus prea multe speranțe în asta, așa că nici nu mi-am făcut multe gânduri asupra unui viitor public și felul în care ar putea fi primită cartea.

    2. Accentul l-ai pus pe dialogurile dintre personaje, dar şi pe comunicarea părinţilor cu copiii. Ai dorit să atragi atenţia generaţiilor trecute, dar şi celor de acum să nu repete aceleaşi greşeli?

   Mara Wagner: Da, comunicarea dintre părinți și copii este unul dintre punctele pe care am vrut să le ating, la fel și abuzul asupra copiilor în anii aceia. A fost unul dintre aspectele mai întunecate ale generației mele, bătaia era ruptă din rai și ți-o furai foarte ușor. Nu stătea niciun adult să se întrebe ce-i în sufletul copilului, erau alte priorități, oamenii erau ocupați cu lucruri serioase, să facă rost de mâncare, să nu intre în bucluc… Și nu existau informațiile din ziua de azi, așa că nici prin cap nu le trecea părinților că ar fi ceva greșit în a-ți lovi copilul. Educația se făcea cu palma, notele bune se obțineau cu cureaua. Din păcate încă nu suntem destul de evoluați nici în ziua de azi, și faptul că noi am crescut în violență ne determină să o folosim și asupra copiilor noștri. Lanțul ăsta trebuie întrerupt la un moment dat.

   3. Ai lăsat impresia că În spatele blocului s-a scris de la sine, în cele două vacanţe de vară, dar care a fost momentul cel mai dificil de conturat?

   Mara Wagner: Odată ce am pătruns binișor în el, romanul a curs destul de lesne, evenimentele s-au înlănțuit și totul a mers strună. Practic, cea mai mare parte am scris-o în timpul verii, când copiii au fost plecați la Brașov și eu am avut timp după serviciu și în weekenduri să mă dedic scrisului. Mai greu a fost cu finalul, pentru că a venit toamna, s-au întors copiii la școală, la grădiniță și n-am mai avut suficient timp să mă concentrez asupra lui. Iar asta s-a văzut când mi-am predat manuscrisul. Editura mi-a sugerat apoi să-l mai lucrez, ceea ce am și făcut, până am ajuns la varianta de acum.

    4. Statul de mamă a doi copii, dar şi cunoştinţele de parenting te-au influenţat pozitiv atunci când ai dat viaţă manuscrisului?

   Mara Wagner: Da, cu siguranță. Mă preocupă foarte mult viața interioară a copiilor mei, încerc să-i înțeleg, citesc și mă informez de fiecare dată când nu le pricep comportamentul, când mi se pare că reacționează neașteptat. Multe din lucrurile pe care le-am aflat din cărți m-au ajutat să mă înțeleg mai bine și pe mine, să realizez ce a fost în regulă și ce nu cu copilăria generației noastre, de la lucrurile pozitive, cum erau timpul liber și prieteniile din spatele blocului, până la aspectele mai puțin vesele precum lipsuri de tot felul și abuz. Pe de o parte am reușit astfel să mă detașez de copilăria mea, pe de alta să văd viața prin ochii copiilor din ziua de azi.

   5. Dacă ar fi să închizi ochii pentru o clipă şi să te întorci în trecut care ar fi scena preferată din copilărie?

   Mara Wagner: Nu am o anumită scenă preferată, în ultima vreme am început să-mi percep copilăria ca pe un câmp însorit, plin de râsete de copii, jocuri vesele și evenimente senine, vecini blânzi și colegi buni. Îmi idealizez copilăria așa cum o facem cu toții când trecem de o anumită vârstă. Ba chiar am senzația că, odată ce am pus pe hârtie aspectele mai sumbre ale perioadei, le-am eliminat și din creier, am făcut pace cu ele, le dau uitării cu sufletul împăcat își rămân doar cu amintirile plăcute. Ca și cum s-ar fi închis o ușiță. Iar cartea va fi dovada că lucrurile n-au fost mereu la fel de vesele cum îmi va plăcea mie să mi le amintesc de-acum încolo.

  6. Ai menţionat pe blogul personal meandmymonkeys.ro ce înseamnă cartea pentru tine „am scris o poveste autobiografică (dar în care am și inventat multe, ca să fie mai palpitant) despre o adolescentă care se amorezează de un băiat de la blocurile din vecinătate. Desigur, povestea e doar un pretext, mai importante sunt atmosfera anilor ‘80, vremurile de atunci cu bune și rele, obiceiurile și jocurile copilăriei. Cred că o să placă cititorilor din generația mea, pentru că probabil se vor regăsi într-o oarecare măsură, în special cei care au copilărit la bloc. Dar poate și celor mai tineri – cel puțin așa sper.” De ce ai simţit nevoia să retrăieşti acele momente?

   Mara Wagner: Ca să nu le uit și ca să-mi amintesc cum eram eu la vârsta copiilor mei, astea au fost motivele inițiale. După care am început să savurez povestea, să-mi placă la nebunie să adun tot felul de detalii pe care le-am crezut pierdute prin negura memoriei. Cui nu-i place să-și amintească de propria copilăria, cine nu se lasă pradă nostalgiilor măcar din când în când?

  7. Cât de important a fost sprijinul familiei în acest proiect literar? Ai păstrat manuscrisul în sertar sau ai avut curaj să-l arăţi cuiva drag? Cine a fost prima persoană care te-a citit/criticat/îndrumat?

   Mara Wagner: Familia nu s-a arătat prea interesată de activitățile mele scriitoricești. Au avut cu toții acces la manuscris, dar cred că au preferat să țină în mână produsul finit, cartea. Prima persoană care a citit manuscrisul a fost o prietenă bună, care a mai citit și altele ale mele, nepublicate. Ea și soțul ei m-au susținut întotdeauna și m-au încurajat să tot scriu. Apoi am mai dat și pe la alți prieteni doritori și feedbackul a fost mereu pozitiv. Când am primit un feedback încurajator și de la o scritoare mare, Doina Ruști, pe care o admir enorm și care m-a și sfătuit să trimit manuscrisul la edituri, mi-am făcut curaj și am ieșit cu el în lume.

  8. Ai aşteptat o jumătate de an ca să îţi transformi visul în realitate. A fost dificil să stai în suspans? Dacă ar fi să o iei de la capăt ai proceda la fel în ce priveşte publicarea manuscrisului?

   Mara Wagner: A trecut mult timp de când am terminat cartea până când am văzut-o publicată, așa e, cam un an și ceva. Dar suspansul n-a fost foarte mare. Pe de o parte pentru că sunt o persoană destul de răbdătoare, pe de alta mai sunt și foarte ocupată, astfel încât, când am văzut că nu primesc răspunsuri de la edituri, aproape că am lăsat-o baltă, gândindu-mă că probabil nu e ceva publicabil, mai bine încerc altceva. Și că îmi voi printa într-o bună zi singură manuscrisul, îl îndosariez și-l păstrez pentru copii. Sigur că m-am bucurat când, în cele din urmă, Nemira a spus că-i place și că-l publică. Acum, când și dacă voi termina și următoarea carte, nu voi mai trimite manuscrisul la adrese generale, gen office@, ci direct la redactorii de carte care se ocupa de manuscrise.

   9. Primul pas a fost făcut. Ce surprize ne pregăteşti pentru viitor? Te-ai gândit la alt gen literar?

   Mara Wagner: Am mai multe începuturi, am și niște proză scurtă cu care am mai cochetat de-a lungul anilor, am și un roman mai vechi în lucru, mai am și o altă idee care mi se tot învârte prin cap de vreo jumătate de an… timp să fie! Dar nu, nu va fi o continuare a volumului “În spatele blocului”, ci va fi cu totul altceva. Nu știu încă pe care dintre proiecte îl voi duce până la capăt, pentru că deocamdată sunt în perioada în care ideile mi se așază, mi se cristalizează și aștept să-mi dau seama ce vreau să spun de fapt și cum s-o fac. Dar vine ea vara, o să-mi suflec mânecile și, într-un fel sau altul, o să trec la treabă.

Mulţumim Mara pentru interviu, succes în viitor.

Sursă imagine: Mara Wagner