Joc mortal – Michael Caine – Editura Niculescu – recenzie
Joc mortal – Michael Caine – Editura Niculescu – recenzie
Titlu: Joc mortal
Autor: Michael Caine
Editura Niculescu
Număr pagini: 376
Anul apariţiei: 2024
“O conspirație globală… O amenințare nucleară.
Într-o groapă de gunoi din estul Londrei, este găsită o cutie cu material radioactiv, care dispare înainte ca poliția să ajungă la fața locului.
Cu agențiile de securitate din întreaga lume în alertă, detectivul Harry Taylor și echipa sa sunt cei care trebuie să iasă pe străzi în căutarea valizei. Cât timp are Harry și câți jucători se vor alătura acțiunii, înainte ca uraniul lipsă să lumineze cerul?”
Dacă pui într-o “oală” o amenințare nucleară, jucători diferiți ruși, irlandezi, mexicani, o grămadă de agenții, a căror rivalitate se manifestă și aici, dar și o mică unitate independentă, folosită “să scoată castanele din foc”, cu un erou atipic, un “lup singuratic”, căruia puțin îi pasă “pe cine calcă pe bătături”, ai o rețetă explozivă. Ah… și mai ai un autor, de fapt un actor extrem de renumit pentru rolurile jucate de-a lungul carierei, succesul ar trebui să fie asigurat. Dar… să vedem despre ce e vorba.
La groapa de gunoi Stepney cei doi angajați găsesc o servietă, lăsată la vedere. Dave și Terry erau obișnuiți să găsească acolo tot felul de lucruri apărute peste noapte, sau uneori persoane care dormeau acolo. Dar de data asta era:
“… o servietă mare sau o valijoară, în funcție de opinia fiecăruia. Părea făcută din oțel negru sau dintr-un material asemănător; avea urme de zgârieturi, de parcă avusese și zile mai bune. În orice caz părea grea. Mult prea grea ca să fi fost azvârlită peste gard și să fi ajuns așa departe. Așadar, se gândi Dave, fusese lăsată acolo cu un scop anume. Ceea ce nu avea niciun sens.
Apoi când se uită mai atent, văzu că în mare parte metalul era acoperit cu rânduri de litere, numere și ceea ce nu putea decât să presupună că erau un fel de simboluri codificate. Nu erau litere din alfabet, în orice caz. Pe fiecare margine erau lipite marcaje circulare, care indicau un fel de avertisment; Substanță toxică?”
Panicați sună și anunță poliția, dar până la venirea acestora servieta dispare, iar cei doi angajați sunt găsiți inconștienți. Din descrierile ulterioare ale acestora polițiștii își dau seama că poate fi un material toxic, uraniu, așa că se implică toate agențiile. Toți vor să fie ei primii care găsesc valiza și rezolvă cazul, așa putând să iasă în evidență și să se laude cu o nouă realizare.
Dar din păcate, în același timp, cam toate agențiile aveau ”cârtițe” infiltrate, așa că de peste tot se scurgeau date.
Odată cu înființarea Direcției de Operațiuni Speciale, OS22, s-a vrut oprirea scurgerilor către dușmani sau presă, și folosirea unui mic grup care să lucreze la limita legii, dar fără prea multe îngrădiri.
Șeful, Robinson Bill, îl cheamă poe Harry Taylor și-i dă sarcina ca împreună cu echipa lui să ia urma uraniului.
Harry fusese în armată, de unde plecase din cauza unui accident, care-l limita fizic. Era hotărât să meargă “până în pânzele albe” ca să-și rezolve cazurile. Îi avea în echipă pe Iris Davies, și ea vechi cadru al armatei și o lunetistă de excepție, pe John Williams și li se mai alătură Carol Walker, agent și un fizician recunoscut.
În goana după uraniu se implică organizațiile rivale: cea a rușilor condusă de Voldrev Vladimir, cea a irladezilor condusă de Smythe Julian, și un cartel mexican, al lui Ramirez, care voia să intre și pe piața drogurilor din Europa. Ramirez e un dur, care a ajuns până aici ucigând fără regrete pe oricine îi stătea în drum.
Voldrev cu al lui castel de pe mica insulă Elena din Barbados, sau Smythe, cu casa și colecția de artă din Manchester, se dovedesc a fi carismatici, inteligenți, dar necruțători. Toată lumea știa că între cei doi este o foarte veche ură, deși nimeni nu avea habar de la ce începuse totul.
Harry Taylor îi vizitează pe fiecare, discută cu ei, unul chiar îl ajută să afle unde vrea Ramirez să aducă drogurile. Din păcate în acțiunea respectivă moare unul dintre oamenii lui Harry, John, ceea ce îndârjeşte întreaga echipă. Li se interzice să mai participe la caz, dar “în concediu” fiind și cu acordul lui Robinson, echipa continuă.
La un moment dat Carol este răpită, dar Harry și Iris reușesc s-o salveze și să-i elimine pe răpitori. Apoi drumurile lor duc în Barbados, unde castelul și insula dispar într-o explozie, mică, dar bine calculată în privința cantității de uraniu folosită. Se pare că Voldrev a fost răpit și ar fi acum la Smythe, dar și acolo va avea loc o altă mică explozie care va distruge casa și domeniul.
Până la urmă lumea este salvată, ghemul aparent al luptei celor doi și al existenței lor este deșirat. Harry va afla tot adevărul, motivațiile jocului lui Voldrev + Smythe, pionii folosiți în lupta lor, și vor rezolva cazul.
Cartea a fost interesantă, deși lentă, pe alocuri, scrisă cu mult umor britanic și mai ales cu un final de-a dreptul surprinzător.
Sincer, eu aș fi văzut-o mai mult ca un scenariu pentru un film sau chiar serial. Dar trebuie s-o citiți și să vă formați propria impresie, pentru că până la urmă “Detectivul Harry Taylor trebuie să încalce toate regulile pentru a opri dezastrul.”
Iată și alte păreri avizate :
“Extraordinar! “(The Telegraph)
“Cel mai provocator thriller apărut în ultima vreme!”(The Guardian)
Recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a romanului:
Dacă sunteți curioși să aflați și alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, pentru a vă edifica:
