Lacrimi de ceacar de Tessa Nadir-Editura Vremea

Lacrimi de ceacâr de Tessa Nadir

Editura: Vremea

Număr pagini: 200

Colecţia: Roşu şi negru

      O să va întrebaţi probabil: cum de citeşte Arci fantasy şi mai face şi prezentarea? Ei se mai întâmplă, mai ales că mi-a plăcut foarte mult cartea Tessei. Povestea te prinde, curge lin fără a fi obositoare, personajele sunt fireşti, ar putea fi din imediata noastră vecinătate, acţiunea e interesantă iar varietatea de sentimente şi trăiri incredibilă. Aşa că să vedem, totuşi Tessa dacă nu voi reuşi prea bine să nu mă cerţi, este prima mea tentativă la acest gen.

   Citatul de pe prima pagină ”Demonii din oglindă sunt mai aproape decât par” este ca o sinteză a cărţii. Acţiunea se petrece în Indilon, într-o lume care nu este nici trecut nici viitor ci un tărâm idilic, controlat de ştiinţă, cu oameni cu activităţi şi sentimente guvernate de reguli, pe care un grup îl controlau, în ideea că oamenilor să le fie bine şi totuşi amintirile mai răbufneau. Totul era altfel: locul, timpul, oamenii, cerul, sărbătorile.

     “Indilon, tărâmul dedalic, ce pulsa deasupra apelor unite ale Lumii reprezentând continentul, oraşul şi casă pentru ea, acum se întindea leneş în faţa ochilor ei ca o pisica mofturoasă. Ar fi trebuit să fie Revelionul. ””Oamenii pierduseră demult măsură timpului, ceasurile erau doar nişte obiecte de decor căzute în desuetudine, iar Timpul în sine era un lucru la care nici nu se mai gândeau.””O zi precum acelea pe care i le descria bunica ei, cu momentele de nebunie pe străzi, petrecerile de neuitat şi oamenii care zâmbeau.”

       Melix era asistentă la cabinetul doctorului D., se înţelegea bine cu el şi cu colegii, dar câteodată când se pierdea în reverie întârzia cu ceea ce avea de făcut. Aşa că atunci când şeful o cheamă în biroul lui se aşteaptă la o predică: ”Predicile lui debutau întotdeauna cu exemple clare de virtute şi morală din tinereţea proprie şi se sfârşeau cu ameninţarea clară a concedierii.”
      Dar doctorul îi povesteşte că soţia lui îl înşeală şi o întreabă ce ar face ea într-un asemenea caz, ceea ce o miră căci: Simpla presupunere că soţul ei ar înşela-o era prea mult pentru ea. ”Nu trăia oare într-un glob de cristal roz, perfect şi complet, alături de el? Ar fi fost o mare nedreptate faţă de el ca ea să se gândească la aşa ceva. Era soţul perfect.”
      Şi totuşi sămânţa neîncrederii apare oarecum dându-şi seama că de fapt era o femeie banală, obişnuită şi da, soţului ei chiar ar putea să-i pară plictisitoare: ”Ar trebui să fii mai atentă la viaţa ta. Lucrurile bune nu durează mult”. Dar când doctorul o întreabă dacă un om lezat ar putea recurge la crimă reacţia ei este promptă: ”Suntem fiinte raţionale. Nimeni nu se mai gândeşte la crimă…Plus că închisoarea! Pedeapsa este drastică!”

     Doctorul îi comunica că trebuie să lucreze în continuare la Clinica de Fertilitate, aflată vizavi de ei, doctor Nox având nevoie de personal. În clinică, în aparate erau fertilizate ovulele şi creşteau fetuşii până deveneau copii şi puşi în braţele mamelor lor (fie vorba între noi, asta cred că ar plăcea oricărei femei, să evite perioada aia cu greţuri şi stări de rău şi să ţină un copil perfect în braţe…sau poate nu)
      Soţul lui Melix, Mixst era un tip calm, mai de modă veche aparent: ”Era adeptul lucrurilor simple, care nu sar în ochi, atrăgând privirea şi care îi puneau în valoare caracterul lui ieşit din comun. Căci nu fizicul ci felul lui de-a fi atrăgea şi subjuga sufletele doamnelor. ”

      Părea un soţ model, dar în realitate o înşela cu Janice cu care plănuia să aibă un copil, în timp ce pe soţie o ţinea ca pe un accesoriu căruia putea să-i dicteze ce să facă şi de care nu putea divorţa nici să fi vrut, căci oamenilor care se despărţeau nu li se mai dădea voie să se recăsătorească. Legea fusese adoptată pentru a stopa căsniciile destrămate şi cel care totuşi divorţa alegea singurătatea pe viaţă (cel puţin oficial). Melix îi arată bucuroasă cadoul de aniversare primit de la mama ei, dar el îi cere să-l returneze, fără să mai accepte nici o discuţie.
     Doctorul Nox conducea cu prietenul lui Vadol o clinică de fertilitate, care avea rezultate foarte bune, dar cu caracterul lui rece îşi speria asistentele, ceea ce le făcea să fie eficiente, precise şi rapide. Doctorului deşi o şicanează, îi place Melix de când o vede, dar era măritată.
     Şi chiar în prima ei zi la clinică soarta îşi pune amprenta, Melix îi vede pe Mixst şi Janice împreună, deşi la început crede că e doar o iluzie, dar din păcate îi vede din nou şi se convinge nu numai că soţul ei o înşeală,  dar şi că va avea un copil cu altă femeie. Pleacă de la clinică, cu ideea să caute totuşi cadoul pentru soţul ei (nişte căşti de teleportare), dar neatentă ajunge la prăvălia unei ghicitoare Baba Yamira, o femeie simplă care de fapt încearcă să trăiască din ghicit, deşi oamenii nu mai credeau atât de mult ca pe vremuri când era haos, dar totuşi se distrau: ”Lumea evoluată în care ea se chinuia să păstreze rămăşiţele unor vechi practici precum vrăjitoria, ghicitul, magia, era greu de manipulat în asemenea măsură încât să aibă încredere în aşa ceva. Îşi pierduseră credinţa. Aveau răspunsurile pentru tot şi erau independenţi.”

     Melix îi cere Yamirei să-i spună câte ceva despre prezent, dar baba nu poate, e mai uşor să-i spună poveşti despre un viitor minunat, doar că ea ar vrea un miracol în prezent şi baba îi spune că trebuie să se resemneze cu destinul ei: ”-sunt ghicitoare, drept urmare trebuie să ghicesc nu să ofer soluţii pentru prezent, adică pentru ceva ce nu mai poate fi schimbat sau ghicit! Resemnează-te scumpo, cu destinul tău!” În prăvălie apare o vulpe albă cu ochi albaştri Kitsune, o vulpe argintie, care se lasă mângâiată de ea, dar când baba îi spune că vulpea păzeşte o cutiuţă ce poate schimbă prezentul, ea insistă şi profitând de lăcomia ghicitoarei o cumpără pe o sumă foarte mare, deşi are senzaţia că nu face bine.
     Şi această cutiuţă cu trei sertăraşe, făcută dintr-un lemn simplu şi banal va schimba o mulţime de vieţi şi destine

     Melix se chinuie şi reuşeşte să deschidă un singur sertar, dar apoi văzând-o atât de banală, uită de ea, deşi noaptea are un vis ciudat, un obiect ciudat ca o stea a cărui lumina o orbeşte: ”Simţi că îi pătrunde până în suflet golind-o de tot ce acumulase într-o viaţă şi umplând-o de ceva străin, necunoscut.” A două zi toată viaţa ei se schimbă. Călăuzită parcă de-o forţă a răului pătrunde în sala bebeluşilor şi omoară fătul şi curios pe camere nu se vede nimic. Dar ea regretă văzându-l pe Nox atât de afectat că în clinică lui se întâmplase ”un avort”  fără a putea află motivul. Acasă Mixst îi spune soţiei că a pierdut casa şi trebuie să se mute, vede furia lui Melix şi se sperie, dar în acel moment se simte aspirat de o forţă inumană şi aruncat în gol. Poliţia crede că s-a sinucis pentru că pierduse banii la jocuri. Doar Melix se întreabă dacă nu a adus răul cu cutia ei.

       Rămasă singură îşi dă seama că e stăpânită de-o forţă străină, pe care totuşi o poate stăpâni cât de cât la rândul ei. Apoi pleacă cu Nox într-o excursie cu studenţii şi la o petrecere la institut, unde Deum, colegul lui moare în condiţii stranii. Necăjit Nox îi povesteşte despre institut, dar şi despre viaţa lui privată. Soţia lui, marcată de un avort, fugise cu alt bărbat şi murise în urma unui accident lăsându-l cu doi copii, o fată Naeva şi un băiat Ayes, poreclit de colegi Ceacâr, pentru că avea un ochi albastru şi unul verde. Melix ajunge soţia lui Nox şi mama copiilor lui, mulţumită de viaţa ei, încărcând să uite grozăviile făcute. Se ataşează mai mult de Ayes, care era mai mic, iubitor, sufletist, dar încearcă să fie şi pentru Naeva o prietenă. Baba Yamira vine la ea acasă cu vulpea căutând să recupereze cutia, dar ea nu vrea s-o dea şi din nou o plăteşte. Dar răul este aşa de uşor de lăsat în lume. Naeva găseşte cutia şi deschide un sertar şi din nou viaţa se schimbă. Alte lupte, alte frământări, alte morţi şi un final dureros, dar meritat pentru Melix.

           Nu vă mai spun nimic, vă las să citiţi cartea, pentru că merită.

      Până la urmă este o poveste despre încredere şi trădare, despre dragoste şi ură, despre bucurie şi suferinţă, despre adevăr şi minciună, despre vieţi distruse de lăcomie, despre destine, o lume foarte reală chiar dacă situată undeva între trecut şi viitor. Semnificative sunt şi gândurile şi cuvintele lui Melix din finalul cărţii: ”Povestea nu se schimbă şi, dacă dumneavostră şi alţii credeţi că în aşa numita Lume mai Bună nu o să existe lacrimi şi suferinţă, fericire şi râsete, darurile dintotdeauna ale umanităţii atunci va înşelaţi. Şi acolo veţi râde, veţi suferi, veţi plânge şi veţi ucide. Nu am nevoie de o Lume mai Bună ca să ştiu că oriunde, oricând, sunt om şi oricât de bună sau rea e lumea voi rade, voi suferi, voi greşi şi voi varsa lacrimi.”

        Şi mai ales ultima frază despre Kitsuno, vulpea albă şi păzitoarea cutiei, frază care încheie romanul: ”Deşi stăpâna ei nu ajunsese niciodată în spaţiu, cu speranţa de-a se trezi într-o Lume mai Bună, Kitsune şi cutia spiritelor erau în drum spre infinit, ducând cu ele o posibilitate celor care vor dori să cunoască şi să înfrunte ceva mai mult decât…realitatea. Pentru cei care vor dori să plângă cu lacrimi de Ceacâr.”
     Trebuie să recunosc că mi-a plăcut foarte mult cartea şi m-a prins povestea Tessei, pentru că deşi se derulează într-o lume fantastică, poveştile de viaţă şi sentimentele sunt aceleaşi ca în lumea noastră.

        Aşa că, lectură plăcută şi mulţumesc Tessa pentru darul tău.

Autor: Arci