Lacrimi de ingeri.Dincolo de viata de Ioana Dumitrachescu

Lacrimi de îngeri.Dincolo de viaţă, de Ioana Dumitrăchescu

Editura: Celestium

An apariţie: 2015

Număr de pagini: 270

   Aţi simţit vreodată că pământul vă fuge de sub picioare, nu aveţi de ce vă sprijini şi că lumea dumneavoastră, dragi cititori, se sfârşeşte? Ei bine, eu am trăit acestea în filele cărţii Ioanei Dumitrăchescu. Cu ce aş putea compara acestea dacă nu cu un drum fără sfârşit. Finalul acestuia  a venit, dar  fără zâmbete, ci cu o pierdere care se lăsa văzută doar pe ici şi pe colo. La ultima pagină a dat lovitura de graţie şi m-a determinat să îmi regândesc obiectivele. Este un volum care schimbă şi ne învaţă să privim lumea cu alţi ochi, să vedem cu bune şi cu rele ceea ce se petrece în jurul nostru. Cum anume ne va transforma această carte, depinde doar de…noi.

   Ioana Dumitrăchescu s-a născut la data de 25 mai 1987 în Oradea. Visul acesteia este de a deveni  „o scenaristă de filme şi tv şi o scriitoare internaţională”. În anul 2010 a înfiinţat un blog cu poveşti şi povestiri care se numeşte Blogul dragostei şi al speranţei. În anul 2012  a publicat primul volum de poezii, „Război cu sufletul”. Alte volume scrise de aceasta sunt ,,Crimă în poziţie de ofsaid”, ,,Atracţia şi visele” ,,Atingerea magică a iubirii”

   Opera „Lacrimi de îngeri” o aduce în prim- plan pe Alexandra, „o fată drăguţă, cu părul şaten, ochii căprui, inocenţi” şi care „avea o frumuseţe în priviri care te atrăgea instant…”. Pare că ar „avea totul”, dar în realitate lipsea ceva din fiinţa ei, dragostea. Nu putea să iubească. Încerca să depăşească bariera care o împingea din nou şi din nou în propriul eu, dar fără succes. Într-o zi, pe când se afla în parc şi plângea cu năduf din cauza sentimentelor contradictorii pe care le trăia, un tânăr s-a oprit lângă eroina noastră şi a îndemnat-o să nu mai plângă. Aşa l-a cunoscut Alexandra pe Florin care îi spune că „va trece” şi această suferinţă, că „iluzie e această iubire…Nu vezi? Ne ştim de câteva minute şi deja ne iubim…Predestinare, îţi sună cunoscut?”. Astfel începe povestea de iubire dintre două persoane care s-au cunoscut datorită jocului sorţii; poate că a fost ceva ticluit, pus la punct de dinainte sau a fost doar pura întâmplare. Am continuat să citesc fără oprire paginile volumului până la un moment care m-a dat cu totul şi cu totul peste cap. Florin dispare, iar Alexandra e disperată să îl găsească. Toate sentimentele pe care le acumulează răbufnesc şi nu poate suporta gândul că a pierdut cel mai frumos lucru, cea mai mare comoară care i-a fost dată în acea viaţă: dragostea. Abia o găsise şi, iată că o pierde din nou. Tânăra noastră este, însă o luptătoare şi se hotărăşte să pună piciorul în prag. Lasă în urmă casă, facultate, părinţi, prieteni şi pleacă să îşi regăsească inima care, parese, s-a rupt în mii de bucăţi şi s-a dispersat în întreaga Românie. Scrie un bilet mamei sale prin care o asigură că va reveni cât de repede acasă, dar nu singură, ci împreună cu Florin. Alexandra îşi cumpără un bilet de tren spre Bucureşti. În vagon întâlneşte o persoană în vârstă care o roagă, în numele lui Florin, să se întoarcă la ai săi. Tânărul pe care ea l-a iubit atât de mult, a trecut în nefiinţă şi doreşte să îşi găsească liniştea în lumea de apoi; bătrâna îi mai spune Alexandrei că Florin o va aştepta mereu, dar că momentul nu a venit încă. La aceste cuvinte, protagonista răspunde cu forţă că nu crede în acestea şi că îl va găsi oriunde s-ar afla. După doar câteva staţii, se răzgândeşte asupra destinaţiei: doreşte să ajungă în Braşov, acolo unde iubitul său dorise să îi declare iubirea eternă. Ea nu vrea să conştientizeze, să accepte moartea celui drag şi fuge de adevăr în speranţa că va schimba realitatea. Va dormi pe străzile friguroase ale oraşului, va trăi din visele şi amintirile alături de  tânărul care i-a răpit fiinţa. El se va întoarce alături de aceasta, dar sub forma unor şoapte şi fantasme. O roagă din nou şi din nou să oprească această căutare şi să se gândească la propriul ei viitor, dar toate sunt în van. Alexandra afirmă iar şi iar că că ziua de mâine nu există fără Florin, că lumea nu mai înseamnă nimic:

„eu sunt peste tot! Priveşte în jurul tău şi mă vei vedea, mă vei simţi. Pentru că eu sunt în inima ta. Dar întoarce-te acasă la tine, te implor…”

„ştii de ce plouă? Plouă pentru că s-a plictisit soarele de cer. Plouă pentru că îi e sete pământului de apă şi de iubire. Ştii de ce moare uneori viaţa? Moare pentru că nu mai vrea să fie viaţa. Moare pentru că e vie şi scurtă în clipele de fericire. Ştii de ce te caut eu? Te caut pentru că nu pot trăi fără tine. te caut pentru că, din momentul în care tu ai plecat de lângă mine, viaţa mea a însemnat doar dorinţa de a te regăsi. Pentru că mai am speranţa.”

   Ce va face în continuare eroina noastră? Va lupta contra inevitabilului, va ajunge să îşi regăsească conştiinţa în postura unui băieţel care doreşte să o ajute, să îi deschidă ochii. El vrea să-i arate că există lumina de la capătul tunelului, vrea să îi demonstreze Alexandrei că, odată ce îşi va stabili un ţel în viaţă, va putea să îl atingă alături de iubirea lui Dumnezeu. Tânăra interpretează greşit lucrurile şi înţelege că ar trebui să continue căuatarea. Ea nu îşi dă seama că, în fond, totul reprezintă scenariul unei piese triste care se îndreaptă treptat către finalul mult prea dureros. Alexandra îşi deschide inima către oamenii din Braşov, joacă rolul unui pion care se apropie de marginea tablei de şah şi nu se ştie dacă va putea fi schimbat în regină sau nu. Rămâne de citit…

    Cartea este bine scrisă, la persoana a III-a, existând, totodată, fragmente redactate la persoana I în filele jurnalelor celor doi protagonişti. Naratorul este omniscient şi omniprezent, concentrându-ţi  atenţia asupra a ceea ce simte Alexandra, a ceea ce vede ori gândeşte „parcă zilele nu mai sunt, parcă nopţile vin mai greu, parcă soarele nu mai străluceşte. Şi asta doar din cauză că lipseşte Florin. Pentru mine, nu mai există zi sau noapte, viaţă sau moarte. Nu aştept decât clipa când vom fi iar împreună.”, „peste tot dai peste oameni care nu ştiu altceva decât să descurajeze, să trişeze şi să te facă să te simţi ceva mic care nu poate să crească mare. În ochii lor defapt nu eşti decât un alt prost, pe care a mai putut păcăli. Aşa era şi Alexandra”. Descrierile spaţiale au acel ceva care ne animă să continuăm lectura fără a ne dezlipi ochii de la pagină, să nu care cumva să pierdem un detaliu „era abia început de primăvară, iar vântul sufla năpraznic. Nu ştia ce se întâmplă. Ca într-un vis se lăsă cuprinsă de vârtejul care venea spre ea. Vântul, pietrele, praful de pe jos, copacii care cădeau nemiloşi, se iviră în faţa ei…acum era în Piaţa Sfatului, dar totul în jur era schimbat. Copacii râdeau nemiloşi de ea, oamenii încercau să fugă după ea şi să o prindă”. Cu toate acestea, firul narativ mi s-a părut dificil de urmărit, se trecea mult prea repede de la o secvenţă la alta, lăsându-mi locuri goale acolo unde ar fi trebuit să fie pline. Nu mi-am dat seama decât la jumătatea volumului că unul dintre personaje murise, iar celălalt trăia într-o fantezie care ucide. Per ansamblu, cartea are şi minusuri şi plusuri, dar merită lecturată pentru că ne învaţă ce sunt acelea sufletul şi persoana care este prea fragilă, o pierdem de la o zi la alta dacă nu avem grijă de ea.  

Cartea Lacrimi de îngeri. Dincolo de viaţă, de Ioana Dumitrachescu a fost oferită pentru recenzie de Editura Celestium. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook