Mare Tranquillitatis de Katja Millay-The Sea of Tranquility

Mare Tranquillitatis de Katja Millaymare tranquillitatis

Titlul original: The Sea of Tranquility
Editura Epica
Data aparitiei: 2013
Traducere: Adrian Deliu
Numar pagini: 464

“Trăiesc într-o lume lipsită de magie sau de miracole. Un loc unde nu există clarvăzători sau metamorfi, nici îngeri, nici băieţi cu puteri supraomeneşti care să te salveze. Un loc unde oamenii mor, şi muzica se dezintegrează, şi viaţa e naşpa.
N-am mai rostit o vorba de faţă cu vreo altă persoană de 425 de zile.”
“Îmi detest mâna stânga. Detest s-o privesc. O detest când îmi şovăie, şi tremură, şi-mi aminteşte că identitatea mea s-a dus. Dar o privesc chiar şi-aşa, pentru că, totodată îmi aminteşte şi că o să-l găsesc pe băiatul care mi-a luat totul. O să-l omor pe băiatul care m-a omorât, iar când o să-l omor, o s-o fac cu mâna mea stânga.
Moartea chiar nu e atât de rea, după ce-ai trecut prin ea o dată. Iar eu am trecut. Nu-mi mai e frică de moarte acum. Mi-e frică de tot restul.

Mare Tranquillitatis (1)În urmă cu doi ani jumătate, când avea 15 ani, Nastya a murit. Dacă nu fizic, tot ceea ce fusese ea până atunci. Un copil minune al pianului, a cărei întreagă viaţă gravita în jurul muzicii, are parte de un episod tragic. În drum spre o înregistrare în sala pentru muzică, este atacată cu bestialitate de un tânăr furios, pe care nu-l cunoştea.
“Şi deodată mâna lui mă prinde de braţ atât de strâns, încât mă doare, şi mă întorc, dar nu apuc să spun nimic, din cauză că el mă loveşte în faţă şi mă trezesc trântită la pământ cu faţa în jos, iar el mă târeşte undeva. Pe urmă nu mai sunt pe pământ, fiindcă el mă smuceşte de păr în sus. Îmi zice că eu sunt de vină. Spune că sunt o curvă rusoaică şi-mi cere să mă ridic în picioare, dar nu înţeleg de ce, pentru că imediat mă dărâmă la loc. Am gura plină de sânge şi de ţărână şi nu-mi aduc aminte cum se ţipă. Nu-mi aduc aminte nici măcar cum se respiră. Mă gândesc dacă sunt rusoaică, dar nu cred, şi nu-mi dau seama de ce mă urăşte băiatul ăsta. M-a tras de păr atât de tare, şi de atâtea ori, încât mi-a jupuit o parte din scalp, şi sângele îmi curge peste un ochi, şi acum nu mai pot să văd cu el. Probabil că s-a săturat să mă tot ridice de jos, pentru că mă lasă la pământ şi începe, în schimb, să-mi dea lovituri peste lovituri cu picioarele. Nu ştiu de câte ori, în stomac şi în piept. De vreo două ori între picioare. Am impresia că-mi aud coastele rupându-se. Nu ştiu cât timp mă mai loveşte cu picioarMare Tranquillitatis  (1)ele. Poate la nesfârşit. Acum nu mai simt nimic. Nimic nu mă mai doare măcar. Pot încă să văd cu ochiul stâng. Pe jos, nu-mi dau seama cât de departe, e unul din nasturii mei din perle. Razele soarelui se răsfrânge din el, şi pare să-şi schimbe culorile, şi e atât de frumos, şi eu vreau să-l ţin în mână. Dacă reuşesc să ajung la el, totul o să fie bine. Cred că băiatul încă mă loveşte cu picioarele, şi eu întind mâna după nasture, dar nu pot să ajung la el. Totul se opreşte, în afară de răsuflarea lui. Îi văd bocancii lângă mâna mea. Pe urmă, nu mai pot să văd nimic, pentru că totul e negru şi nu pot să-mi simt corpul. Ultimul sunet pe care-l aud e cel al oaselor mâinii mele zdrobite, după care nu mai e nimic.”

După atacul bestial asupra ei, Nastya se zbate mult timp între viaţă şi moarte. Este adusă la viaţă, dar nu va mai putea cânta niciodată şi nici să mai poată avea copii vreodată. Mult timp, întreaga experienţă traumatică rămâne în ceaţă, dar, în momentul în care îşi aduce aminte de ea, refuză să mai vorbească.
Întrucât pe interior simte că nu mai e nimic din ceea ce a fost, nu suportă să vadă aceeaşi figura pe care o avea cândva. Se ascunde în spatele unui machiaj strident, negru, se îmbracă provocator, numai în negru.

Nastya îşi doreşte două lucruri: să treacă prin anii de liceu fără să i se afle trecutul şi să-l facă pe băiatul care i-a răpit totul: identitatea, spiritul, dorinţa de a trăi, să plătească pentru asta.
Pentru a o ajută să-şi păstreze secretă identitatea, părinţii o duc la o mătuşa, într-un alt oraş, pentru a urma cursurile unui nou liceu. Deşi marcată de experienţele prin care a trecut, Nastya face, în gând, observaţii pline de umor şi perspicacitate despre noii colegi şi profesori. Întrucât nu vorbeşte, trebuie să se ajute mult de mimica.
Dintre băieţii noi, îi atrag atenţia Drew, un băiat simpatic şi prietenos, şi Josh, un băiat tăcut, care pare înconjurat de un adevărat câmp de forţe, întrucât nimeni nu îndrăzneşte să se apropie de el.

Mare Tranquillitatis  (2)Povestea lui Josh Bennett nu e un secret: toţi cei pe care i-a iubit au fost luaţi din viaţa lui, mama şi sora i-au murit când el avea 8 ani, tatăl moare la puţin timp după aceea, apoi bunica este răpusă de cancer, nu mai are decât un bunic, grav bolnav, care moare şi el. Iar acum, ajuns la vârsta de şaptesprezece ani, nu i-a mai rămas nimeni.
Acum, tot ce vrea este să fie lăsat în pace, iar cei din jur îi îngăduie acest lucru, fiindcă atunci când numele îţi devine sinonim cu moartea, toţi tind să păstreze distanţa.
Pentru a-şi înfrunta mai uşor durerea, Josh îşi petrece timpul liber croind piese de mobilier în garajul lui.
Într-o seară, când Nastya aleargă, ca de obicei, până la epuizare, ajunge din întâmplare la garajul lui Josh, unde are o revelaţie : cunoaşte acest loc.

Curând, revine din ce în ce mai des la garajul lui Josh, unde se simte tot mai bine alături de acesta. În faţa lui începe să renunţe la machiaj, arătându-i o faţă proaspătă şi drăguţă. Deşi cele două suflete greu încercate se recunosc unul pe celălalt într-o comunicare fără cuvinte, Nastya simte că nu mai poate ţine tăcerea faţă de Josh. Începe să vorbească cu el, firesc, de parcă n-ar mai fi vorbit de peste un an jumătate. Josh simte că a primit un dar foarte preţios. Este din ce în ce mai ataşat de Nastya. Simte că ea îi ascunde multe, dar nu o grăbeşte, îi oferă suficient timp şi spaţiu pentru a se regăsi. Ba mai mult, pentru a-i oferi apartenenţa la un loc, îi sculptează un scaun special pentru ea, arătându-i astfel că are un loc bine definit în garajul lui, unde Mare Tranquillitatis (2)este aşteptată oricând. O denumeşte Rază de soare.
Josh îi povesteşte, încetul cu încetul, toată viaţă lui tristă. Cum şi-a pierdut toate persoanele dragi lui, cum veneau cunoştinţele cu câte o caserolă de mâncare, să mai afle câte o bârfă.
Nastya este alături de el când Josh află că bunicul lui, singura lui rudă rămasă, a murit. Îl întreabă dacă bunicului îi era frică de moarte. Josh îi răspunde că nu, deoarece bunicul lui avusese cândva, la 21 ani, o experienţă transcedentală. I se oprise inima un minut sau două, timp în care văzuse, cu claritate, un balansoar în faţă unei case de cărămidă roşie. După trei ani, a văzut balansoarul şi casa şi acolo stătea bunica lui. În momentul acela a ştiut că nu-i fusese sortit să moară, soarta îi era să se întoarcă, astfel încât s-o cunoască pe ea, raiul lui era lângă ea. De aceea nu-i era frică.
Deşi Josh îşi deschide sufletul în faţă ei, Nastya nu este încă pregătită. Josh realizează că ea îi ascunde multe secrete, dar nu o presează, nu o judecă. Este înţelegător şi protector. Vrea să-i ofere şansa să se redescopere, să devină adevărata ea, cea pe care o ascunde lumii.

La sfârşitul cărţii, Nastya îşi descoperă agresorul. Mergând la o expoziţie de tablouri, unde erau expuse mai multe portrete ce o reprezentau pe ea, pictate de un coleg, îl recunoaşte brusc pe agresor. Îl confruntă şi află motivul bestialei agresiuni. Fratele lui se sinucisese din cauza unei colege rusoaice, iar el îi descoperise cadavrul. Înnebunit de durere, îşi pierduse minţile. Nu-şi amintea decât frânturi din agresiune. Părinţii l-au silit să facă şedinţe de psihoterapie. Nastya nu mai vrea să audă nimic din toate astea. Pentru că el îi răpeşte furia, şi asta e singura ce i-a mai rămas. Nu vrea să audă de artă ca formă de vindecare, nu vrea ca el să se ierte pe sine. Îşi dă seama însă că el nu s-a iertat nici o clipă. E atâta remuşcare, şi suferinţă, şi dispreţ de sine, în expresia lui, încât o doare sufletul. La plecare, vede şi tabloul pictat de el. Înfăţişează o palmă, palma ei, deschisă lumii întregi, iar în palmă, drept în mijloc, este nasturele din perla la care ea nu a ajuns niciodată.
În final, toate secretele dispar între Nastya şi Josh.
Ceea ce m-a impresionat profund este finalul cărţii, în care ea îi povesteşte ultimul secret rămas. Atunci când a murit, când s-a aflat în limita aceea invizibilă dintre viaţă şi moarte, imaginea care a făcut-o să revină la viaţă, a fost garajul lui.

Mare Tranquillitatis este o lectură complexă, bogată, intensă, care îţi atinge sufletul şi îţi dă speranţa că şi după cele mai dureroase experienţe, destinul îţi poate oferi miracolul celei de-a doua şanse.

Autor: Tyna
Review overview
5

12 COMMENTS

  1. Impresionant! Stiu ca parerile sunt impartite in privinta acestei carti, dar atat de bine ai transmis trairile emotionale incat trebuie sa citesc povestea ! Multumesc Tyna pentru acesta minunata recenzie!

    • Citind cuvintele tale imi dau seama ca ceva n-a mers la mine. Din pacate impactul nu a fost cel dorit si mesajul n-a ajuns complet la sufletul meu.
      Daca fragmentul mentionat de tine ar fi fost pus de autoare spre inceput cu siguranta ar fi fost de 100 de ori mai bine.

  2. Superba recenzie Tyna, ai transmis foarte bine trairile pe care le-ai avut citind aceasta carte! Ai perceput-o la fel ca mine, e intens emotionala si m-a impresionat profund! locco_smiley_21

  3. Bravo Tyna! O recenzie plina de emoții ce te aduc in pragul lacrimilor ! Mi-a placut recenzia, acum ma întreb de ce am tot evitat sa cumpar cartea???

  4. ”Nu știu precis cât timp stăm așa în camioneta lui Josh, ținându-ne de mâna, înconjurați de întuneric și de regrete nerostite. Dar e suficient cât să-mi dau seama că nu există povești sau secrete pe lume de care să țin, mai mult decât de mâna lui.”

  5. ”Știau toți, cred, că n-au ce să facă. Nu există nimic în casa asta, sau pe planeta asta, care să mă împiedice să fiu lângă ea.”

  6. ”- Cum îi spui tu? mă întreabă, deși nu cred că asta ar fi adevărata ei întrebare.
    – Rază de soare, îi răspund, iar ea zâmbește ca și cum i s-ar părea un nume perfect, și s-ar putea să fie singura persoană în afară de mine care să creadă asta.
    – Și ce e ea pentru tine? șoptește din nou.
    Asta-i adevărata întrebare, și știu răspunsul, chiar dacă nu și cum să-l formulez.
    Dar vocea înfundată a lui Drew se înalță dinspre podea înainte să pot să răspund eu.
    – Familia, zice el.
    Și are dreptate.”

  7. ”De-o parte și de alta a mea sunt lumini, și unelte, și lemne, și bocancii, și băiatul pe care vreau să-l văd pentru tot restul vieții. Și dacă Mare Tranquillitatis visată de mine ar exista cu adevărat, în locul ăsta ar fi, aici, cu el.”

  8. ”Și pentru prima dată în viață, nu mă tem.
    Lacrimile izvorăsc din fiecare părticică a mea, însă nu le zăgăzuiesc, nici nu le amân, dar nici nu încetez să-l sărut pe el. Sunt lacrimile lui, și i le cedez. Îmi eliberez, odată cu ele, ultimele mele regrete.”

  9. Din Nota de mulțumiri a autoarei aflată la sfârșitul cărții:
    ”Și, în cele din urmă, dar numai pentru că fiecare zi începe și se sfârșește cu el, îi mulțumesc soțului meu, Peter, băiatul pe care-l iubesc de când aveam șaptesprezece ani. Nu voi uita niciodată cum arată prima dragoste, întrucât m-am măritat cu a mea.”

  10. Nici la mine nu a avut impact cartea. Poate din cauza inceputului, cine stie. Cred ca, daca incepea cu finalul, se intelegea cu mult mai bine si empatizam cu personajele, asa, am inaintat greoi printre lucrurile nespuse si nestiute.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.