Memento Mori, de Dana Nichițelea – proză – creație literară

Memento Mori de Dana Nichițelea – poveste creație literară.

   Încă nu se crăpase de ziuă când Aleksei se decise să se nască. Îi trebuiseră doar două țipete scurte ca să își facă simțită prezența și cu doar atât animase întreaga casă. Nefiindu-i străin întunericul, cel mai convenabil pentru el fusese să își facă apariția în toiul nopții, căci se simțea confortabil când nu era obligat să se confrunte cu mai mult de un firicel micuț de lumină și o suportabilă tentă de cald și proaspăt. Întâmpinat cu dragoste, se simțea bruiat de vocea neobosită a mamei, pe care încă de pe atunci se chinuise din răsputeri să o ignore.

  Tot ce își aducea aminte când venea vorba de copilăria-i impecabilă, era învăluit în moale și în miros de scorțișoară. Pentru el, așa mirosea fericirea. Casa în care crescuse îl protejase de tot ce era rece și cu iz de vinovăție. Fusese ferit chiar și de cele mai mici neplăceri, care fără nici un efort din partea băiatului, deveneau rapid doar zgomot de fundal. Camerele largi și luminoase, cu pereți ce păreau mereu proaspăt văruiți, tavanul înalt care îi inspira libertate, perdele ca aripi de fluture ce bâjbâiau în adierea vântului primăvăratic, totul alb și îmbibat cu calm, părea să îi zâmbească înapoi. Nu exista sentiment de tristețe, nu exista teamă. Tot ce rezona în inima lui tânără era dat de ce reușea să surprindă cu privirea și să cerceteze cu degetele-i micuțe. Și casa impresionantă a familiei, ca o bunică exaltată de apariția primului nepot, îi oferea mereu ceva nou de explorat, bucuroasă că printre măruntaiele ei se află un suflet tânăr, dornic s-o cunoască.

  În timpul zilei îl regăseai adesea tolănit pe covorul alb și pufos, în fața patului pe care de obicei leneveau trei perne mari. Tot acolo se afla și când își făcuse curaj să prindă una din ele de un colț. Opintindu-se să o tragă-n jos, reușise să-și echilibreze frica și se ridicase în picioare. Nu fusese nimeni în jur să îl felicite, cum și trebuia de altfel, căci prefera să-și împartă succesul doar cu tablourile pictate în culorile calde ale victoriei.

  Casa îi fusese refugiu și consolare. Cu cât alesese să crească, cu atât se extinseseră și camerele pentru a-i oferi spațiul ce i se cuvenea. Locul în care alegea să-și odihnească visele, se trezea brusc la viață ca și cum totul trăia în amorțire până când ștrengarul își făcea apariția. Puține erau momentele când își manifestase dorința de a-și petrece timpul în afara acestor pereți protectivi. La fel de greu fusese convins să permită luminii soarelui să-și facă loc în universul lui. Ce rost avea? Obiectele din jur îl încălzeau cu prezența lor iar el le putea redefini obscuritatea în frânturi de culoare vie. Nu prea se împăca nici cu ideea de a fi zărit din stradă. Nu considera necesar să ofere nici măcar cel mai mic indiciu în ceea ce privea prezența lui la domiciliu. Motiv pentru care reușise adesea să scape de vizite și invitații la joacă. Mai târziu înțelesese că dorința lui de izolare răzbătuse prin pielea-i palidă și se frânsese în acorduri de pian pe care camerele le ingeraseră transformând senzația de neputință în acceptare. Așa că ieșea din casă doar atunci când nu exista altă variantă.

  Aleksei nu fusese genul de copil care să alerge prin cartier cu o praștie pitită în betelia pantalonilor, nu era băiatul care să ajungă acasă târziu, murdar, înfometat și dornic să adoarmă planificând aventurile de a doua zi. Pentru el, lucrurile de acest gen păreau fade și ireale. Îl regăseai adesea ascuns într-un colț răcoros al casei cu o carte sumbră, sau visând cu ochii deschiși la povești ce nu puteau fi aduse la viață, decât în mintea lui de copil naiv.

  Cu greu se lăsase convins să meargă la școală. Ai lui nu erau de acord cu studiul la domiciliu și nici nu considerau că ar fi neapărat cea mai bună soluție pentru un baiețel și așa retras. În fiecare dimineață, Aleksei simțea că lasă în urmă o bună parte din sine, pe care și-o recupera când, alergând frenetic, își făcea apariția din nou, pe ușa de la intrare. Pe holul lung, trăgând de timp cu încălțatul, încerca din priviri și gesturi umile să își ceară scuze pentru absența prelungită pe care nu o putea împiedica. Promitea în gând, din răsputeri, că va reveni curând, așa cum o făcea de fiecare dată, dar casa părea că nu îi mai răspunde. Stătea bosumflată și lipsită de vlagă, strângându-și pereții în jurul ei ca și cum brusc, plecarea lui i-ar fi cauzat frig. Abia când se cuibărea în spatele fotoliului masiv cu cartea lui preferată, cu fiecare pagină citită, lucrurile din jurul său începeau ușor-ușor să-și recapete culoarea.

  Anii trecuseră cu viteză și universul lui Aleksei nu își ceruse dreptul de a se extinde. Sărise peste tabere, excursii cu prietenii, vacanțe la țară la bunici și reușise cumva cu grație și îndemânare să-și ascundă de ceilalți identitatea șubredă, prin colțurile camerelor cu iz de scorțișoară.

  Taică-su încercase adesea să-l implice în diverse activități pe care Aleksei le-ar fi onorat cel mai probabil cu interes, dacă nu presupuneau distanțarea pentru un timp îndelungat de propria-i matcă. Maică-sa abandonase lupta rapid, bucuroasă inițial că îl are aproape. Spera ca aventura să-și găsească rostul în viața lui ceva mai târziu, în zilele îndepărtate, când adultul trezit la viață își va cere drepturile. Dar până atunci îl putea păstra prin preajmă, fără să sesizeze că acel copil nu îi aparținuse cu adevărat niciodată.

  Dacă ar fi avut de ales, ar fi cerut să nu fie obligat să crească. Dar timpul trecuse rapid și Aleksei ajunse în punctul în care fusese nevoit să accepte faptul că se apropia de vârsta majoratului. Bifase cu ușurință examenul de admitere la Universitate, deși știa că nu își dăduse cu adevărat silința. Părea de neînțeles faptul că nu se lăsase plecat la capitală, nici măcar pentru a urma studiile Conservatorului. Se înscrisese, în schimb, la câteva cursuri locale de literatură, a treia lui mare iubire, dar prezența lui sporadică nu putea trece neobservată. I se părea nemilos faptul că îl țineau ocupat aproape întrega zi și puținul timp petrecut acasă nu reușea să-l mai încarce pozitiv. Și inclusiv casa avea de suferit de pe urma absenței lui. O regăsea sumbră și rece, cu pereții scorojiți și cu urme de mucegai în colțurile întunecoase.

  Încă își amintește ziua în care abandonase definitiv cursurile. Alergase ca un nebun până acasă. Aproape se rătăcise pe străzile aglomerate și nu îi venea să creadă cât de lung i se părea drumul. Ajuns în fața blocului ciudat de apartamente, fixase cu privirea fereastra camerei sale ca și cum atunci o zărea pentru prima dată. Simțea cum se sufocă. Era o zi călduroasă de primăvară și nu realizase cât de îmbibate de transpirație îi erau hainele decât atunci când resimți vântul pe piele. Intrase nesigur, ca un virgin ce își vede pentru prima dată iubita dezbrăcată și îi inspirase, emoționat, aroma ei cu iz de scorțișoară arsă. Trăsese zăvorul în urma lui și înțelese că în exteriorul acestor pereți, era pierdut.

  Anotimpurile veneau și treceau, toate păreau să se schimbe în jurul lui, dar pentru Aleksei erau detalii prea puțin importante. În spatele draperiilor trase, așternuturile în care se refugia adesea îi alinaseră divorțul părinților și mutarea tatălui. Sentimentul de eșec al mamei se adâncise suficient de tare încât încet-încet își pierduse interesul pentru orice activitate care o forța să se confrunte cu ea însăși. Se refugiaseră amândoi în casa încăpătoare, trăind de pe o zi pe alta. Aleksei știa că sunt doar senzații trecătoare, frustrări absorbite de pereții albi pe care se putea scrie mai târziu altă poveste.

  O perioadă bună de timp banii nu fuseseră o problemă. Casa nu implica costuri mari, cât despre cheltuieli de întreținere și reamenajare, nu fusese vreodată vorba. E drept că la plecarea tatălui, dormitorul conjugal își ceruse drepturile. Camera concepută pentru doi nu tolerase ideea de a permite soției abandonate să îi întinească utilitatea. Depresia acesteia nu reușise să mențină mult timp atmosfera falsă de iubire și devotament. Perdelele se îngălbeniseră peste noapte și pe nesimțite apăruseră molii în dulapul cu haine. Un miros de mucegai se infiltrase în cele patru colțuri și salteaua confortabilă scosese la iveală o armată de arcuri noduroase și câteva zeci de căpușe. Nici măcar nu se putea aerisi camera. Tocul de lemn se umflase brusc la ultima ploaie și nu mai permitea decât o vagă rabatare a ferestrei, insuficientă pentru a goni izul de disperare impregnat în pereți. În scurt timp biata femeie a fost nevoită să se mute în dormitorul suplimentar. Era ceva mai mic, dar cel puțin își găsise acolo un dram de liniște și camera locuibilă, încă proaspătă și luminoasă, părea să o accepte.

  Trăiau din economii și dobânzile de la bancă. Plus o moștenire din partea bunicilor materni decedați. O proprietate pe care maică-sa ezitase să o vândă. Aleksei insistase. Nu avea nici un sens mutarea lor în altă parte. Întreaga lor viață trepida în ritmul casei și casa pulsa în ritmul lor. Taică-su încercase să îl contacteze de câteva ori, dar în ultimii ani abandonase ideea. Era prea târziu, fiecare avea de mult timp altă viață.

  Trecuseră aproape zece ani de când își găsiseră alinare în mijlocul pereților de cărămidă. Cartierul își schimbase de câteva ori culorile, dar pentru Aleksei acest lucru trecuse neobservat. Părăsea domiciliul pentru a reface stocul de provizii și câteodată pentru a împrumuta de la Biblioteca Centrală câteva cărți. Citise aproape tot ce era de citit. Obișnuia câteodată să se ascundă în spatele perdelelor răcoroase și să-i urmărească pe cei care treceau prin fața clădirii de apartamente unde locuiau. Îi urmărea fără să-i observe cu adevărat, ca pe o boare, ca pe senzația ce ți-o lasă un vis ambiguu pe care nici nu te mai agiți să-l descâlcești căci știi că e doar o plăsmuire a imaginației tale. Lipsită de importanță…

  Nici măcar moartea mamei sale nu îi survenise ca un șoc. Infarct miocardic la doar 51 de ani. Murise brusc, cel mai probabil în timpul cafelei de dimineață. Nu apucase să-și strige dezamăgirea și nici nu ar fi avut cine să o audă. Ultimul lucru pe care îl văzuse era tavanul înalt care se coborâse deasupra ei aproape de a o strivi… și în jur se lăsase înserarea. Deoarece senzația de foame îi fusese de mult atrofiată, Aleksei îi găsise corpul prăvălit pe podeaua rece, abia două zile mai târziu. Doar ceașca de cafea înnăcrită servea ca martor al faptului că acolo trăise și murise o ființă cândva vie.

  Pereții camerei se strânseseră în jurul ei cu atenție, lăsându-i doar atât loc cât să se descompună. Unii ar fi considerat acest aspect un semn de respect. Aleksei fusese nevoit să își plece tâmplele ca să-și poată face loc în bucătăria întunecoasă. Îngenuncheat lângă cadavrul mamei sale, o cuprinse cu întregul său corp și apoi ridicase trupul micuț și lipsit de vlagă pe brațele lui noduroase. Abia atunci, cu el pășind greoi spre ieșirea din bucătărie, reușise cât de cât, să extindă spațiul încăperii cu fiecare respirație obosită de efort. Pereții își însușiseră deja ultimul suflu al muribundei și gramul de viață îmbibat în ele, redase pentru scurt timp culoarea tapetului îngălbenit. Rămânsese singur. Singurul proprietar. Regele castelului.

  O iubise mai mult decât pe taică-su, cel puțin așa credea, dar acum ea îl părăsise, fugise, scăpase din spațiul în care alesese să trăiască ca și singură după divorț. Și taică-su se salvase, toți îl abandonaseră, toți îl iubiseră fără să-l înțeleagă și în cele din urmă rămânsese ultimul. Cel care le va supraviețui.

  Împachetă cadavrul rânced al celei care îi dăduse viață într-un cearceaf aspru și pătat. Și nou dacă ar fi fost, și-ar fi irosit prospețimea îndată ce ar fi realizat că se afla înnodat pe un trup lipsit de viață. Târâi cu greu rămășițele în dormitorul ei. Oricum îi prisosea acel spațiu. Nici nu își amintea când intrase acolo ultima dată. Încă de la început, trăiseră vieți paralele. Un miros puternic de mucegai și o năclăială de pânze de păianjen îl loviră din plin când deschise ușa iatacului. Arcada care dădea spre holul camerei de zi se prăbușise cu totul, împrăștiind bucăți de moloz pe covorul persan găurit pe alocuri. Peretele interior al camerei își pierduse subit culoarea și Aleksei știa că nici o întâmplare extraordinară nu ar fi putut reda veselia pierdută a acelei nuanțe. În difuzoarele din camera de zi se contura un cântec trist și Aleksei se trezi preluând pierdut, cu buzele întredeschise, vibrația morbidă. Abandonă conținutul intrat în putrefacție pe podeaua lipicioasă și trase ușa în urma lui. Își ținuse respirația pentru câteva secunde și porni șovăind către camera de zi. Ignorase încă o dată vuietul din spatele ușii ferecate, vuiet pe care îl resimțise și când pe retina îi rămăânsese fixată imaginea tatălui trăgând după el valiza încărcată până la refuz.

  Anii trecuseră cu repeziciunea unui tren care se avânta fără teamă într-un tunel lung și întortocheat. Pentru călători poate părea uneori riscant, dar pentru vagoanele călite să vibreze în ton cu șinele reci și dure, tunelul este lăsat cu rapiditate în urmă. La capătul tunelului se regăsea acum un Aleksei trecut prin viață. Printr-o latură a vieții, cel puțin.

  Găsise destul de tardiv notificarea prin care fusese anunțat de faptul că acea clădire de apartamente urma să fie demolată. Obișnuit ca ușa de la intrare să îi fie baricadată pe exterior de un veșnic teanc de scrisori și reclame îngrămadite, rar alegea să le răsfoiască cu interes. Cam o dată la 3-4 luni, suficient cât să nu rămână prea în urmă cu facturile pe care se chinuia să le achite. Vești nu aștepta de la nimeni. Nu ținea legătura cu nimeni și nimeni nu își bătea capul cu existența lui.

  Plicul maro făcea notă discordantă printe celelalte hârtii. În momentul în care își aplecase spinarea îmbătrânită pentru a-l culege de pe jos, auzi cum se trântise cu putere fereastra din camera de zi și își dădu seama că nu poate fi vorba de nimic bun. Nu înțelegea de ce se demolau clădirile, ceva legat de risc seismic și o abrambureală care promitea modernizarea peisagisticii urbane și i se oferise posibilitatea de a locui temporar într-o locație pusă la dispoziție de stat. Cel puțin până reușea să se redreseze. Urma să primească și o sumă compensatorie pentru neajunsul creat. De parcă l-ar mai fi ajutat cu ceva…

  Zilele ce curgeau acum posac, făceau loc unui val de schimbări menit să afecteze întregul cartier. Ciudat… privise clădirile aflate în degradare în fiecare zi, dar nu își pusese niciodată întrebări legate de ceea ce se întâmpla în realitate. Nu îl îngrijoraseră cu adevărat nici starea camerelor sale. Le pusese în legătură cu starea lui de sănătate, ce-i drept, ceva mai șubredă în ultimul timp. Simțea că are din ce în ce mai puțin de oferit. Flacăra ce ardea vie cu ani în urmă, acum abia mai pâlpâia.

  Pereții începuseră să se surpe în jurul lui. La început fuseseră mici crăpături în tavan, dar pe zi ce trecea, se adânceau din ce în ce mai mult. O viață goală, irosită în zadar. O minciună. Totul părea prăfuit și rânced în jur. Perdeaua mucegăită îmbibase aerul cu un iz greoi. Simțea cum firul vieții luase alt curs. Doar din cauza unui singur plic. Simțea în bătăile inimii un marș funebru pe care îl regăsea bubuindu-i în timpane. Ar fi vrut să nu fi renunțat la fumat cu 17 ani în urmă, ar fi savurat altfel acest moment. Cu mâinile tremurânde, atinse plicul ce rămânsese pitit în buzunar și își aprinse pipa tatălui său. Păstrată într-o cutiuță încrustată cu inițialele lui, era practic singurul lucru ce îi rămaânsese amintire de la acesta. Restul obiectelor personale uitate sau rătăcite prin încăperile odată spațioase, se deterioraseră rapid sau dispăruseră subit de îndată ce proprietarul lor alesese să plece. Pipa se salvase probabil dintr-o eroare. Doar pentru că în urmă cu ani buni o folosise și el pe furiș de câteva ori și își lăsase amprenta pe existența efemeră a acesteia.

  Ar fi vrut să mai aibă și ceva care să-i amintească de maică-sa, acum, în ultimul ceas. Dar, în afară de cadavrul abandonat în odaia încuiată, nu mai exista nimic. Nici de trupul mumificat nu era sigur că se mai regăsea acolo. Nu îndrăznise să calce de atunci pragul acelei camere și probabil casa ar fi găsit oricum o cale să se împotrivească.

  Nu știa exact câte zile îi rămâseseră până la evacuarea forțată. Nu avea nici cea mai mică intenție să se lase mutat în altă parte. Deși i-ar fi scutit pe cei de pe șantier de o muncă greoaie. Nu trebuiau decât să aibă răbdare două-trei zile și fără el, casa s-ar fi prăbușit singură. Era o înțelegere tacită între ei. Nu stătuseră niciodată despărțiti mai mult de câteva ore dar mereu simțise că ar fi fost prea riscant să facă o încercare. Riscant pentru amândoi.

  Își aprinse greoi pipa și un miros acru de tutun vechi îl înconjură. Pipăi cu mâinile noduroase copertele negre ale cărții sale preferate, pe care o citise de sute de ori, dar pe care o simțea ca și cum nu i-ar fi cunoscută. Știa că este pentru ultima dată când o răsfoiește. Cartea începuse deja să-și lipească paginile între ele, amestecând poveștile. Se simțea finalul. Nu avea puterea de mai mult și dacă trebuia să se termine, astăzi putea fi o zi la fel de bună ca oricare alta. Pe nesimțite se prăbușeau toate în jurul lui. Ăsta era cel mai bun mod de a-și lua la revedere. În acordurile vechiului pick-up, Aleksei privea în gol. Nici trist, nici ușurat. Încercase să admire peisajul de afară dar, după o viață întreagă în care ignorase cu desăvârșire ce se întâmpla în jurul lui, se trezi la rându-i ignorat de lumea exterioară. Probabil s-ar fi simțit confuz dacă nu ar fi fost prea târziu pentru astfel de sentimente. Parțial funcționale, obiectele din jurul său aleseseră să se destrame doar pe jumătate, păstrând o urmă de speranță că ar putea fi cumva readuse la viață de către bătrânul amorțit. Dar Aleksei nu mai avea puterea să le inspire nimic. Și în jur nu se mai simțea nici măcar un iz de scorțișoară…

Autori români

Literatura pe tocuri facebook

Memento Mori de Dana Nichițelea – poveste – proză