Mi-am propus să uit complet de păpădii de Cosmisian

Mi-am propus să uit complet de păpădii, de Cosmisian – Fragment – Partea a II-a

Mi-am propus să uit complet de păpădii

Fragment – Partea a II-a

Autor – Cosmisian

 Vântul și apa

  Ce știm noi despre rechini? Putțne. Am încercat să îi urmărim în adâncul oceanului, dar nu am fost primiți cu brațele deschise, așa că știm incredibil de puțin. Dar, ce știm despre Puful de Păpădie? Unde îl duce vântul cand îl suflă din tulpina devenirii lui?

  “M-am ridicat pe șnur de cer cu ocean spiralat și-am prins un smoc de nor alb și dens ca o zăpadă umedă. L-am topit în inimă și l-am folosit să pictez pe ocean o plută. Un tunet brun ce a vrut să mă surprindă a prins un fulger de coadă, dar l-a scăpat în ocean, iar fulgerul s-a ascuns sub pictura mea. Stropii mari ca de ploaie și-au permis să atingă oceanul din jurul meu, că deja mă instalasem pe pluta pictată, iar sunetul produs de ploaie era metalic, precum ciocănitul corzilor unui pian fin acordat. Cerul era cărămiziu de plâns, o făcea cu lacrimi cenușă ce sfârâiau pe pielea oceanului, aburind crud seninul speranței că te voi vedea curând.

  Sufletul meu e ca adâncul oceanului luminat seara, atât de transparent încât cred că stelele de pe cer se confundă cu nisipul cristalin al fundului de albastru translucid. Stelele sunt ființe mici așezate pe cerul lor, dar, dacă oceanul meu e cer pentru stele? Dacă stelele mă văd, ce vor crede ele despre mine?”

Norii şi Puful de Păpădie, Vântul şi Apa

  Mă apropii de final. Simt că m-am ţinut de promisiune şi nu am mai spus nimic despre Păpădie. Recunosc, apa şi norii cunosc atât de multe. Cunosc sufletul meu, cunosc şi sufletul anotimpic al păpădiilor, pufului fiindu-i dată provizie de apă pentru călătoria spre o nouă devenire. Vântul duce păpădia în adâncul oceanului, acolo unde stelele au cerul lor, un cer ce luminează până seara târziu.

  De am spus ceva cu început sau sfârşit nu ştiu. Sincer să fiu, ca doar sincer vorbesc, nu-i aşa?! (…) nu e rostul meu să determin.

Mi-am propus să uit complet de păpădii. Astăzi am făcut al doilea pas!

III. Mi-am propus să uit complet de păpădii – și-am aflat că sunt gemene

  Mai hotărât ca nicicând, penelul meu din tulpina verde a unei păpădii visătoare își croiește din nou forme distinctiv-raționale pe culoarele minții mele de noapte. Mi-am propus din nou să uit complet de păpădii, cu-atat mai mult cu cât e prima iarnă în care prezența lor îndrăzneață a făcut din solul primăverii, ghiocelul, o neclaritate, pe când păpădia este peste tot, galben-aurie, sfidând mersul normal al anotimpurilor. Păpădiile! Le privesc adesea, adunate în formă de aur, zăcământ neprețuit de vise, prinse de pământ, parcă determinate să mă provoace ostentativ cu rochița lor de vară, doar să te uit definitiv.

A fost odată o păpădie cu flori frumoase, o câmpie,

Avea și-o soră geamănă, ce chiar și azi mai povestește,

Când iarna cea cu burta albă ascunse-n sine-o primăvară,

Dintre sclipiri de soare, în galben păpădicesc, în floare,

Și-a înflorit.

Una e mai mare, calculată, sora mai mică, distracție vie,

Una-i deprinsă cu gândirea, business și sofisticată este,

Cealaltă visează la iubire, valsează înflorită făr’ s-o doară,

Cuprins discret de păpădie, de frunze-n formă de polenizare

Ea mi-a zâmbit.

  Ce sunt eu? Un deal cu două burți, coline prinse-n iarna cu vedere neoprită către nori, de-acolo vine albul în care visele-mi coboară, să pot ascunde-n mine primăvara, când păpădia nu mai zboară.

Un nor cu țurțuri timpurii, purta în sine alb de dor, să știi,

Secrete albe, spuse dintre gratii de ființă-n disperare,

Dar orice-ar face, un nor e nor și de îl crezi că moare,

E doar suspans și-o mică alterare de culoare.

Un nor e nor, cu țurturi pare chiar o floare.

  Am privit norul înghețat unindu-și frigul cu dealul meu, și-l durea pârtia pe care mulți se aventurau să urce, doar ca să-și alunece plăcerile pe costul albului de nor. Dar, nu i se întâmplă norului prea des să fie rece și inert, astfel că, răbdarea îi va topi sufletul cât să se desprindă de dealurile mele, atât cât să poată continua să survoleze lumea în straturi de ființă nouă. Ascunse-n mine sunt istorii dezrădăcinate, croite-n fugă, aproape de final lăsate, dar nu mă preocup când știu că norul orice-ar face, ploaia tot pe pământ îmi bate. De ce îmi place mie norul? Vă scriu aici, cu polen de păpădie, înmuiat în apa unuiocean invizibil, ce e adânc și-ascunde nori și el: V-ați întrebat de unde își adună norii apa ce-i compun? De unde părul lor perfect e deculoare deja-vu? Fratele mai mare al norilor este oceanul invizibil, acolo fug ei adesea, să-și înece supărarea, apoi se-ntorc să-și verse noua stare pe dealul meu, cu două burți, coline albe când le privești din depărtare.

Sunt singur iarna, sunt singur și nu mai caut alinare,

Soarele mi-e sufletul-pereche, dar e în hibernare,

De te-ai întoarce aș fi la fel să te primesc cum vrei,

Sau te-aș trimite fără ezitare în altă sferă, oare?

Încearcă de-ți dorești să afli!

1. Acorduri de violoncel

   Viața își joacă adesea ultima carte în jocul culorilor ce inspiră creație. Surprinsă și ea de propria-i compoziție, a invitat în nori un pian grăbit în gamă minoră, un violoncel grav ce te face să visezi, și-o voce, o voce desprinsă de pe un portativ-tulpină de păpădie. Complet năucit de lipsa mea de uitare, m-am lăsat să adorm purtat pe acorduri sprijinite în fine sunete de vioară. Am crezut cu întreg ansamblul frunzelor mele de păpădie că mă va uita. Cuvintele grădinarului meu au fost dure și răspicate precum îmi este și mie zborul despărțirii de umbreluța ce mi-a sprijinit redefinirea. Grădinarul meu a cerut anotimpuri reci și înghețate peste mine. Cândva m-a străpuns cu săgeata lui Viacent să mă dezghețe, spunându-mi că menirea mea este aceea de a aduce bucurie în inima jucăușă a unei copile ce alerga, ca mai apoi să mă alunge pentru că sunt păpădie, să mă împingă spre neînflorire.

  Viorile cu arcuș făcut din puf de păpădie au adus tăcere. Toată Grădina iubitului meu mi-a apus plecarea, mi-a înnoptat exilul, norii m-au acoperit cu durerea lor cenușie, zăpada m-a ascuns și-aș vrea să îi revin, dar nu, nu pot… Notele înalte ale pianului, mănunchi de simțiri m-au făcut să sufăr. Așez prezența surorilor mele peste tot și-aștept, aștept, aștept… Cine sunt eu pentru iubitul meu, o floare tăiată doar pentru a fi privită apunând în casa lui? Eram cândva simțirea lui, comoara sufletului lui, dar poate că m-am înșelat crezându-l grădinar, grădinarul sufletului meu.

(A Single Man (Soundtrack) – 01 Stillness of the Mind)

  Melodia s-a schimbat în playlistul bătăilor inimii mele. Vioara se mișcă precum o gimnastă ce își desfășoară la infinit eșarfele, artistic, perfect, lăsând în inima mea o întrebare ce-așteaptă răspuns. Pianul dă din umerii plini de clape și neagă faptul că ar știi ceva. Spuneți voi, iubitul meu e grădinarul iubitor de floare, sau rău de adevăr ar fi, un anotimp ce face dintr-o păpădie, o floare moartă-n devenire? Să îi vorbesc direct nu pot. Tobele dure cu miros de înfricoșare antrenează viori cu note scurte să mă țină departe de el, când eu cu el eram cu-adevărat o floare…

  Violoncelul cu voce răgușită, înalt și plin, stătea sprijinit pe singuru-i picior, un fel de ac distins, un frac ascuns în plină noapte. Sunt eu, o păpădie ce mi-am numărat dorul în mulțimea ciupiturilor tale, când tu ne cânți, eu plâng, mă doare.

(Abel Korzeniowski – Danube)

  Devenirile mele zăpăcesc și par minciuni, iar el le ia ca atare… De i-aș fi spus mai multe, de nu l-aș fi ținut departe de închiderile mele-n floare, eu cred că azi mi-ar fi iubit cu drag cumulul de arătare. Din liniștea mea aud un acordeon ce-și sufla pe sub nas indiferența. Pianul încerca cu greu să îl imite, doar flautul putea să îl supună, apoi, printre suspine de soare, un sunet ca de sticlă aud, dar ea părea lovită! Muzica se aglomera în toate instrumentele, chiar și o muzicuță se ridica pe note așezate să privească. Viorile cu brațele la mijloc se ridicau pe note ascuțite, poate poate reușesc să vadă ce se întâmplă. În piața largă un băiat, un fel de băiat al pieței, flutura din mâini chemând lumea să îl înconjoare.

Băiatul născut din flori (de păpădie)

  – Lume, lume, ia semințe magice, semințe ce aduc mister pe lume, ce fac din lumi ascunse-n suflet, de cunoscuții voștri nebănuită, sămânță de iubire din esență plăsmuită. Eu vând culori când lumea este ternă, fără de culoare, sunt fiul lui, cum bănuiți, al grădinarului ce iubește încă o Floare. Vă spun povestea ei pe loc, dar nu vă țineți mâna pe la spate, veniți aici, grupate.

  – Se zice lumii că tatăl meu iubea o floare, o venera de mică, o îngrijea cu drag când o vedea cu aurul pe păr, cu ochii mari și inima ce întotdeauna invita îngemănare. Din iubirea lor născută fără zgomot, ei nebunia vieții au trăit, senzații unice, pe care nicicând înainte nu le-au mai trăit. Deși-l iubea pe tata, ascuns de el ținea secretul, că numele-i de floare e mai mult o nebunie, o formă de iubire pe care-o cultivase doar pentru că în el găsise alinare. Și l-a mințit cam tare! Iar, tata, supărat pe floare, a lovit-o, și chiar de nu mă credeți, el a lovit-o mult prea tare.

(Abel Korzeniowski – W.E. (2011)   -SoundtrackScore Suite)

  – Iubite instrumente, adunate lângă mine, vă rog să ascultați istoria devenirii unei flori de aur, cu părul prins în bucle de polenizare, o Păpădiță subțirea, cu voce sobră, dar iubită de tata mai era. Pe floare tata a iubit-o mult și când a lovit-o, dar ei s-au depărtat de îngemănare, și doar în gânduri se mai caută, dar morții le e sortită orice încercare de a se regăsi, vai ce mult pe el îl doare. Pe mama mea cu părul buclelor de aur o cunosc puțin, lovită de trădarea proprie și izgonită din iubire, avea pe cap mahramă argintie, din suflet izvorâtă…

  – Găsiți-mi mama, vă rog, căutați-o-n grabă, căci tata moare, grădina lui se stinge, iar sufletul său pereche se topește, aproape că dispare! Găsiți-o și-o convingeți de dorul grădinarului, că el o caută, o dorește, o vrea în rochia-i albă împodobită, o vrea să-i fie comoara sufletului lui. Nopțile lui sunt adesea goale fără cer sau lună, inima se trezește dimineața tristă, dar nu vrea să ne spună. Găsiți-o imediat, căci tatăl meu o vrea în brațele-i cuprinsă, de ați știi încă cu cât drag încă!

Forfota tobelor s-a liniștit, norii cenușii cu alb s-au înfocat înspre pădure, căci soarele-a venit!

Dialogul dintre Soare și băiat

(ABEL KORZENIOWSKI – TERRA)

  – Băiete! Băiete! Numele-mi e Soare și văd de sus planete. Te-am auzit vorbind în somn, că-ți cauți în lume mama, o Păpădie izgonită de un grădinar pripit ce-ar vrea să o aibă acasă, să-mi spui de am greșit. Aș vrea să intervin, să-ți dau un semn, o formă de-ajutor în drumul tău stingher înspre a ei găsire. Pe mama ta o știi de aur, o formă de polen, cu gust de vară. Așa o acceptase tatăl tău când nu-i știa secretul, o lume alta, secretul ei cel mare. A izgonit-o când surprinsă cu mahrama argintie credea că îl mințise. S-a enervat atât de tare că i-a pus în spate să poarte despărțirea, povară mult prea mare pentru floare! Eu i-am văzut, dar am tăcut, nu mi-am permis să intervin, căci floarea chiar purta secretul ei ascuns de grădinar, știind cât de adânc pe el în doare.

  – Și cum, tu Soare, ai văzut când a lovit-o și-ai stat acolo sus, în depărtare? Să nu îmi spui că nu știai că mă născusem între lumi, că sunt o altă floare, ce și-a croit destinul la umbra unui grădinar și-o floare?! Eu vreau să o găsesc, acum te rog, un semn, distincție, orice sub tine, Soare, să o aduc acum pe mama, că tatăl meu se stinge, el fără păpădița lui se duce, poate chiar și moare!

  – Băiete dragă, liniștește-ți sufletul, așteaptă că-ți voi spune cum să știi de ea, cum o găsești în lumea asta mare, pe mama ta frumoasă, desprinsă dintr-o stea. Eu la plecare ei pe-ascuns am mângâiat-o, dar am speriat-o și s-a tras, iar părul argintiu în puf pe loc i s-a desprins, și eu de teamă i-am propus ceva, dar știi tu dragă, că mama ți-e o stea?!

  • Soare! Soare! Descrie-mi semnul ei, s-o știu de-n drumul meu o văd, să nu trec pe lângă ea.

  – Băiete, ce pripit mai ești. Acum ascultă tu și voi să ascultați, le spune instrumentelor, și voi să ascultați la mine, da! Când am văzut-o pe mama băiatului-stea, o Păpădiță izgonită cu părul ciufulit, eu i-am propus un troc, să-mi dea povestea ei, și eu la schimb, din părul ei voi face puful de îl știți, spre tatăl tău să zboare, să îi păstreze amintirea despărțirii, grea. Să nu o uite-n veci, să o iubească orice-ar fi numai pe ea.

  • Să știi că o iubește mult, dar crezi că ea mai crede? Înclin să cred că da!

1. Esenţă de păpădie

  De când cu efortul meu repetat de a uita complet de păpădii, mă simt din ce în ce mai încrezător că reușesc. Nu este asigurare mai mare a uitării ca aceea de a căuta printre amintiri doar ca să mă asigur că te-am uitat definitiv. Am ajuns cu uitarea până în lungul universului, ba chiar am făcut-o pe sărmana Lună să devină o mamă (un mic indiciu despre ce va conține capitolul 12 din Povestea melcului zburător), îmbrățișând puful de păpădie cu toată lumina ei de seară. Ce ar fi strălucirea Lunii fără puful de păpădie? De unde atâta oglindire oare? De la Fiica cea noua a Lunii, Xandria. Și, după cum știți, când vine vorba de păpădie, mie mi-o ia mintea la alergat după puf, așa cum veți lectura în noua mea strădanie de a uita complet de păpădii.

Cosmisian

Creație liteară

Autori români

3 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.