Mirese de război - Allex Trușcă - Cadranul autorului

Mirese de război – Allex Trușcă – Cadranul autorului

Literatura pe tocuri deschide o nouă rubrică de povești: “CADRANUL
AUTORULUI”
 Autorul scrie 4 povești, povestiri care să aibă ca temă cuvintele aferente fiecarei părți de cadran.
Poveștile vor fi în genul pe care-l scrie fiecare autor: thriller, polițist, SF, fantasy, romance.

Mirese de război

  Eram student atunci, iar postul de paznic la un muzeu mi se potrivea ca o mănușă: muncă nu prea, bani nu prea, dar oricum mai bine decât ce-mi trimitea maică-mea la cămin printre caserolele cu mâncare și, în plus, nu mai eram nevoit să merg prea des la țară, să mă chinuie ca pe-un sclav pe plantație. Veneam după o săptămână grea la facultate, mi-ar fi plăcut să dorm sâmbătă dimineață, să lenevesc până târziu, poate să ies la o terasă cu băieții, să lingem o bere, dar celălalt paznic, nea Matei, obișnuit să-și facă gargara la cinci dimineața cu alcool, a încurcat sticlele și a ajuns la spital, așa că m-au anunțat să vin de urgență să-i țin locul. L-am înjurat pe sărmanul om, mi-am băgat bine la cap să nu mă ating vreodată de băutură înainte să mă spăl bine pe ochi și cam asta a fost totul. Dacă n-ar fi fost acest concurs de împrejurări, n-aș fi întâlnit-o pe ea, iar viața mea ar fi fost mult mai superficială.

  Mi-aduc aminte, de parcă a fost chiar ieri, și de obicei eu nu știu să spun ce-am făcut cu o zi înainte. Dar pe ea nu pot s-o uit, deși n-am mai văzut-o niciodată. Era ora 14:47 când am zărit-o. Mă uitasem la ceas, dacă aș fi fost la cămin ar fi trebuit să intru pe Farmwille, nebunia anului 2010, aveam de udat plantele, de recoltat tot ce era de recoltat. Îmi propusesem ca la 15:00 să merg să bag o țigară.

  Este acolo, o văd din spate, are părul scurt și cărunt, firavă ca o fetiță de zece ani, într-o rochie cu flori, același model pe care îl îmbrăca și bunica în zilele de sărbătoare, numai că cel al femeii din fața mea a trecut prin multe spălări. Pe umeri poartă o eșarfă cred, dar mai degrabă e o basma, cum poartă femeile la țară, la oraș n-am mai văzut demult, și oricum nu mă uitam eu după femei cu basma. În picioare are o pereche de pantofi negri, cu model cu găurele, probabil tot de ocazie. Toată greutatea lumii ei se sprjină în bastonul din mâna dreaptă. O privesc minute bune, oficial sunt în pauza de fumat, dar nu mă îndur s-o las singură. Stă nemișcată în fața unui panou cu fotografii alb-negru, de calitate proastă, apropiată de cea din ziare. Știu că erau ceva legat de război, nu prea le dădusem atenție, nu erau nici clare, iar dacă voiam chestii din astea sângeroase, sigur găseam ceva filme pe filelist. Dar nu vreau să leșine sau să cadă din picioare pe tura mea, să stau să dau declarații, să pierd juma de zi așa, d-anpulea.

— Doamnă, sunteți bine? Vă e rău?

  O pereche de ochi spălăciți, gri deschis, probabil cândva albaștri, se întorc spre mine. Fața, un pic alungită, zbârcită ca o coajă de portocală, cu lacrimi oprite printre riduri, trădează mirare și teamă să nu fi făcut ceva greșit.

  — N… nu, mă uitam la pozele astea. Am citit la ziar că sunt aici niște fotografii de la război și-am venit să le văd și eu. Nu-i deranj, nu? Am văzut ușa deschisă și n-a întrebat nimeni de bilet…

  Mă gândesc că e o bunicuță rămasă singură, fără copii, iar nepoții o vizitează din an în paște. Sătulă de vizite la piață, probabil știe cotația verzei în toate piețele orașului, autobuzele sunt pline de cei ca ea, așa că aici are liniște și răcoare. S-a dichisit cu ce avea mai bun, are și un șirag de mărgele la gât. Albastre, nu se potrivesc cu rochia, poate în urmă cu cincizeci de ani se asortau cu ochii. În timp, plasticul rezistă mai bine ca oamenii.

   — Nu, nu-i deranj. Și de obicei sâmbătă nu vine nimeni, doamna care taie bilete a plecat vreo două ore, are de făcut cumpărături, cică trebuie să gătească pentru mâine, iar eu stau toată ziua degeaba, țin locul unuia care a băut ce nu trebuia.

  Că am gura slobodă și vorbesc mult și prost, știu deja. Mi-au zis-o și alții, mi-a spus-o și mama, cred că semăn cu tata, el are ceva de comentat pentru orice. Mamaia asta mă privește cu mila arătată prostului clasei care se căznește să ia notă de trecere, dar nu-l ajută mansarda.

  — Eh, tinere, toți avem probleme, le dă Dumnezeu după om, după putere, după vremuri… Văd că nici matale nu vrei să fii aici, dar na – soarta, nu te joci cu ea…  Câți ani ai, că pari tinerel?

  Dacă tot pierd pauza de țigară, măcar să schimb două vorbe, fac și eu o faptă bună. Cine știe de unde o fi băbuța asta, cât să stea pe capul meu? Dacă se lungește cu vorba, îi spun că mă doare burta și mă duc să stau pe WC până pleacă.

  — 22, doamnă. Sunt student și lucrez aici cu jumate de normă. Trebuie și mie bani pentru cămin, țigări, mai ieșire la cafea cu o fată. Cum spui matale, toți avem probleme. Da cauți ceva anume în pozele astea?

  — Am venit sperând să văd vreun cunoscut. Uite-l! Aici, ăsta al doilea, cu cască în cap, a fost soțul meu. A murit în brațele mele…

  Nu mă prea mă pricep să consolez oamenii. Îi spun că-mi pare rău, mă rușinez și eu de cât de lipsit de credibilitate îmi sună glasul. Parcă i-aș fi spus că sunt 25 de grade afară. Se face că nu mă aude.

  — Ați.. ați fost căsătoriți mult timp? Știți, și eu am avut un unchi care a fost la război. A murit acum zece ani, cică a fost aviator. Când eram mic, ne-a spus că odată s-a prăbușit pe o casă și…

  — Cu Nicolae, ăsta din poză am fost căsătoriți aproape șase ore…

  Na, ce să mai zic acum? Până acum cea mai scurtă relație a mea cu o tipă, a fost în liceu, a durat cam o ora jumate, cât am băut o cafea și un suc. Mamaia asta e mai tare ca mine.

  — … Apoi m-am recăsătorit, cu Ionică, cu Sebastian Danciu, cu sergentul Măican, cu…

  Aoleu, mamaie, cam nehotărâtă. Ori ți-au plăcut prea mult bărbații, ori nu prea știai ce vrei de la viață, așa mi-am spus atunci. Așa simplu vedeam lucrurile, abia după aceea mi-am dat seama, Dumnezeu mi-a dat o ditamai palmă peste scăfârlie.

 — Și cât au durat celelalte căsnicii? Bănuiesc că mai mult.

  Bătrâna nu se mai uită la mine. Se holbează la fotografii, încearcă să deslușească toate chipurile, caută prin cotloanele memoriei. Se ține bine dacă vede fără ochelari și încă aude fără să urlu ca pe stadion.

  — Unele mai mult, altele mai puțin. Cel mai mult a durat cea cu un subofițer de aviație, aproape două zile. Cel mai puțin, cu plutonier Dima, nu-și mai amintea prenumele, a murit la câteva minute după ce ne-a declarat soț și soție. Cum te cheamă, tinere?

  Urăsc întrebările de genul ăsta, când moșnegii vor să se bage cu pantofi, baston și plasă de rafie în sufletul tău, să știe cine și al cui ești, de unde ești, ce-i tac-tu și mă-ta și alte câte și mai câte, dar, văzându-i șiroaiele de lacrimi și cum își sufocă un hohot de plâns, m-am simțit dator. Recunosc, mai aveam și o parte nenorocită, ascunsă în sufletul fiecărui om, ne place să ne băgăm nasul în patul celorlalți, ne interesează viața sexuală a lor mai mult decât leacul pentru nu știu ce cancer.

— Marian, doamnă, așa mă numesc. Așteptați un minut, vă aduc un pahar de apă.

  E tot acolo, neclintită. O statuie, o fotografie privind alte fotografii. Mi se pare mie, poate e doar un joc al imaginației, dar pentru o clipă, mi se pare că o văd și pe ea alb-negru, cu fața în nuanțe sepia. Soarbe un pic din paharul de unică folosință, mâna îi tremură, varsă puțin pe ea, câteva lacrimi i se amestecă prin restul de apă. Pare puțin rușinată, îmi fac de lucru, aplecându-mă să-mi leg un șiret.

  — Eu sunt Elena. Cel de familie nu mai are nicio importanță, l-am schimbat de atâtea ori, încât trebuie să verific în buletin când mă întreabă careva.

Zâmbește doamna Elena, a încercat să facă o glumă, acum eu sunt cel nedumerit și mirat.

  — Ia zi, domnule Marian, ai auzit vreodată de Escadrila Albă? De Smaranda Brăescu, de Virginia Duțescu, Nadia Russo? Nu? Mă gândeam eu, puțini din cei în vârstă au auzit, iar tinerii au alte griji… Au fost niște eroine, prima divizie de femei pilot din lume, zburau razant peste câmpul de luptă, aterizau și pe muchie de cuțit ca să salveze răniții de pe front. Le-am întâlnit la Odessa, în ‘41. Inamicii le vânau, mai abitir ca pe avioanele de luptă, că știau că nu aveau armament să riposteze. Cum vedeau avioanele cu cruce roșie, lumea o lua razna. Inamicii trăgeau de mama focului, răniții le implorau să nu-i lase acolo. Erau niște eroine, le invidiam. Eu lucram într-un spital de campanie, aveam 18 ani atunci. Soră medicală. Nu-ți închipui tinere domn, cum e acolo. Unii urlau să-i salvezi, alții delirau, alții nu zicea nimic și așteaptau. N-am înțeles ce așteptau, se uitau lung la mine când căram în brațe câte un membru amputat și probabil că sperau să ajungă într-o groapă comună, dar întregi… Ești căsătorit, domnule Marian? Ai vreo drăguță? Am un nepoțel, are 16 ani, nu-i place cartea, dar îi fug ochii după fete, ceva de speriat…

  Nu mă gândisem prea mult la cei în vârstă, știu că uneori mă enervau că n-aveam loc de ei în autobuz sau în tramvai, că bunicii mei erau naivi și neștiutori și votau cu cine nu trebuie, doar că li se părea lor că le acordau puțină atenție. Săraca băbuță, se chinuia să stea dreaptă, în fața fotografiilor, cu un soi de demnitate pe care-l vezi doar la Olimpiade la sportivii de pe podium. O rog să-mi povestească despre război, nu-mi mai pasă de țigară, oricum, după ce o să plece ea, o să am timp grămadă. Nu-i ca și cum lumea se îngrămădește la vreun Muzeu al Armatei, mai ales într-un oraș de provincie.

  — Pe Nicolae l-au adus fără picioare și cu o ditamai gaură în burtă. Primisem ordine să nu mai consumăm medicamente și bandaje pe cei cu un pas pe lumea ailaltă. Nicolae avea 17 ani, dureri mari și știa că urma să moară. Unuia din doctorii spitalului i s-a făcut milă de el, a încercat să vorbească cu el, să-l liniștească. I-a explicat că e peste putință să trăiască, dar dacă are vreo ultimă dorință, se va strădui. Săracul Nicolae i-a zis că e prea tânăr să moară, își dorea să se căsătorească, să simtă și el femeie. Doctorul a plecat în biroul comandantului, au stat aproape o oră la discuții. Apoi a ieșit, și ne-a chemat pe mine și pe încă două fete de vârsta mea. Comandantul era om bun, la vreo cincizeci de ani, fusese și-n alălalt război, om educat, avea mereu pe birou o carte. „Război și pace”, de Tolstoi, i se părea lui un fel de ironie… Făcuse rost de niște rochii albe, niște minunății, și un flacon de parfum, le ținea ascunse în servieta lui. Ne-a zis că intenționa să le ducă soției, dar mai bine ni le dă nouă. Și că are pentru noi o misiune foarte importantă. Nu-i putem salva pe săracii băieți, dar să-i ajutăm să se ducă fericiți, așa ne-a zis… L-a trimis pe un plutonier să-i aducă doi soldați, le-am uitat numele. Unul fusese la seminar teologic, mai cânta pe nas din Scripturi, alălalt cânta din când în când la scripcă. Aveam tot ce ne trebuie. Îmi mai aduci puțină apă, domnule Marian? Am vorbit cam mult, nu mai sunt obișnuită.

  Îmi doream din tot sufletul să nu plece, trebuia să ascult povestea mai departe. E tot acolo, holbându-se la fotografii, vrea să intre în ele, acolo e lumea ei. Îmi amintesc când unul din colegii de cameră a fost în vizită la străbunica lui la azil, văzuse o băbuță care voia să plece acasă, în Republica Moldova, că a uitat să dea mâncare la câine. Săracul lătrător, nu cred că a stat jumate de zi flâmând cum credea baba, ci patruzeci de ani, dacă nu l-o fi dezlegat cineva.

  — Mulțumesc, tinere domn! Eh, iar vărs pe mine, dar la 87 de ani ai mei, ce așteptări să am? Păcatele mele… Așa, ce ziceam? Aha, de Nicolae, primul meu soț. Toate trei surorile medicale am acceptat, la fel și popa și lăutarul. Prima dată a fost mai greu. L-au adus pe Nicolae, într-un salon improvizat la ordinul comandantului. Într-un colț, pe niște scânduri, pusese niște pături și pe ele pe Nicolae, săracul bandajat de la burtă în jos. Eu eram îmbrăcată în rochie albă, îmi făcusem cosițe, mă parfumasem…. I-am spus lui Nicolae că vreau să fiu soția lui, nu-i venea să creadă. Eram frumușică defel, cu forme, dar pentru un copilandru care în ultimul an văzuse doar noroaie, mațe împrăștiate și multă moarte, cred că a fost ceva de vis. Popa ne-a făcut o slujbă de cinci minute, că săracul mire deja avea febră mare și începea să delireze. Comandantul a scos verighetele, erau două șaibe găsite de la nu știu ce obiect de artilerie, cel cu scripca a cântat câteva minute, am ciocnit niște gamele cu fiertură, oricum avea gust de apă în care făcusem ceai, ne-au felicitat… Au făcut niște glume porcoase, cum se fac între bărbați, pe seama calităților nevestei, să-i crească omului mândria, dar nu m-am supărat. Ne-au lăsat să petrecem noaptea nunții. Era prima oară când mă dezbrăcam pentru un bărbat, dar săracul era încotoșmănat aproape tot în bandaje. M-am lipit de el, i-am luat o mână, era rece deja, și i-am pus-o pe sân. I-am dat din căldura mea, am dat tuturor soților mei, până am rămas și eu ca un sloi. Uite, vezi, am mâinile reci…

  Da, avea mâna rece, mi-a pus-o pe obraz. Și se lupta cu lacrimile și cu hohotul de plâns care încă se străduia să-i iasă din piept.

  — Nicolae a murit în brațele mele, n-a scos un cuvânt. Doar ochii păreau să aibă o mică licărire de bucurie, când m-a privit câteva clipe. Dimineața, doctorul mi-a zis că soțul meu doarme ca un copil fericit, spre deosebire de alții care mureau cu chipul schimonosit de durere sau regrete. M-a întrebat dacă pot să mai fac asta, că el nu mă poate obliga, că n-are niciun drept să-mi ceară așa ceva. I-am răspuns fără să stau pe gânduri că da…

  Doamna Elena continua să vorbească de soții ei, cum veneau și se duceau unul câte unul, cum trebuiau ele să improvizeze, să joace rolul logodnicelor de acasă, cum furau câte o bucată de tifon ca să cârpească rochiile. Eu încercam să-mi imaginez fetele pe care le cunoșteam, încercam să le văd în rolul tinerei mirese îmbrățișând muribunzii, și pe mine în locul unuia dintre soldați. Pur și simplu, nu-mi ieșea. Nu-mi dădeam seama ce-mi lipsește. Să fi fost altfel de oameni, altfel de vremuri, cum zicea băbuța, altfel de viață?

  — Iar când ne-am întors din război, l-am cunoscut pe Virgil, și el luptase pe front, ba a fost și în lagărele rusești. L-am cunoscut în ‘51, ne-am luat în același an. Că dacă începea alt război, ce să mai tragem de timp?  Lui nu i-am spus de soțiorii mei din război, n-ar fi putut înțelege. Și le-avea și el pe-ale lui, câteodată sărea din somn țipând să nu-l mai bată, că el n-a vrut război, dar l-au obligat. Nici copiilor nu le-am spus, cum ar fi să le spun că mama lor s-a dezbrăcat și s-a băgat sub pătură cu douăzeci de bărbați? Sau mă rog, jumătăți de om, niciunul n-a fost necuvincios…

  I-am spus că e o eroină, a râs amar și mi-a spus că eroine erau fetele din Escadrila Albă, dar că în loc de lauri, comuniștii le-au făcut dosare de spionaj și le-au băgat la închisoare, ei n-aveau nevoie de femei erou. Mi-a zis că ei nu-i trebuie o tinichea în piept, e mulțumită că a vindecat pe cei cu soarta de partea lor, și-a alinat pe câțiva dintre cei care au tras lozul necâștigător. S-a îndreptat ușor spre ușă, mi-a zis că trebuie să prindă autobuzul, voia să viziteze o altă mireasă de război, singura care mai trăia, să-i spună că l-a găsit pe Nicolae. Mi-a urat mult succes la examene, să dea Dumnezeu să avem vremuri de pace și să am o familie frumoasă.

  Am condus-o până la poarta muzeului, ținând-o strâns de mână. A zâmbit și mi-a zis că nici Virgil al ei n-a strâns-o cu atâta grijă când a luat-o de nevastă, dar m-a atenționat că se descurca și singură, că e o femeie mândră și dacă n-a distrus-o un război al bombelor și tancurilor, nici unul al urii și terorii, n-o vor învinge 16 trepte, câte erau la intrare.

M-am întors în muzeu, aproape plângând.

  După zece ani din acel moment, când mă mutam la casă nouă, am descoperit fotografia cu soțul doamnei Elena. Recunosc, am furat-o, nimeni n-a făcut scandal pentru o vechitură fără valoare, însă nu-mi mai aminteam unde o ascunsesem. I-am povestit și soției mele de acea zi de sâmbătă, de femeia măruntă care devenise rece împrumutând fiecărui muribund o părticică din sufletul ei și am plâns amândoi. Evident, în anii aștia am mai trecut pe la muzeu, întrebând foștii colegi daca au mai văzut-o, dar nimeni nu-și amintea nimic. Cel mai probabil doamna Elena, cea frumușică și cu forme, s-a dus. Soția mea mi-a propus să punem fotografia în ramă, ca atunci când îl privim pe al doilea soldat din dreapta, mic și trist ca un cățel oropsit, cu raniță în spate, cu o haină zdrențuită și cizme mult disproporționate față de statura lui, cu pușca atârnând pe umăr, să ne amintim că problemele și greutățile noastre nu-s așa mari.

Și, câteodată, mi se pare că ochii soldatului Nicolae ne urmăresc de pe birou.

Verifică disponibilitatea cărților scrise de Alex Trușcă în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, Divertalibrărie.net şi cărtureşti

Cadranul autorului

Autori români

 

 

 

 

***Arcidalia Ghenof(Arci)***Sunt o mamă şi o bunică împlinită, pe primul loc fiind întotdeauna familia. Îmi place muzica de calitate, îmi plac călătoriile (din păcate acum doar virtual), îmi place să-mi fac prieteni cu aceleaşi preocupări ca şi mine. Dar marea mea pasiune (aproape un drog) sunt cărţile, citesc orice gen, dar preferatele mele rămân thrillerele. Lecturile m-au ajutat întotdeauna să evadez din cotidian şi să trec peste toate greutăţile. Şi aşa, ca să închei un cerc, în adolescenţă am colaborat la o revistă, acum la un site care simt eu că mă reprezintă, chiar dacă de mult timp nu mai pot purta tocuri. Mă bucur să fac parte din echipa voastră! (mai întineresc şi eu puţin)

1 COMMENT

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.