Natașa, disecția pe fluturi şi pânza de paing

   Ca iubitor de cultură (în devălmăşie: elitistă şi neelitistă, mainstream şi underground), eu şi, probabil, alţii asemene-mi, absorb literatura străină, în general, ca pe ceva ce are ca scop distrarea sau informarea, pe când pe cea română o percep mult mai posesiv, ca pe o casetă de bijuterii pe care mi-aş dori-o cât mai plină. Chiar şi nezbârnâind de patriotism, în mod logic, nu ai cum să nu te bucuri mai tare când dai peste o carte bună scrisă direct în limba maternă, când între tine şi autor nu mai intervine chinul traducătorului de-a reproduce. Când poţi simţi fiecare nuanţă, fiecare gând subliminal, fiecare ezitare, fiecare răsuflare, fiecare geamăt din străfunduri al creatorului, fără o interfaţă tălmăcitoare… Ce bine că urmează să vorbesc despre o scriitoare– altfel toată argumentaţia asta ar fi sunat un pic gay.

   În năzuinţa mea continuuă de a umple caseta cea metaforică şi inevitabil subiectivă (pentru că fiecare îşi face selecţiile după gust), cu noi nestemate din propriile descoperiri, am primit cu speranță trei pepite  cu coperţi superbe şi ca imagine şi ca textura: primele trei romane ale unei autoare de care nu citisem încă nimic, dar despre care auzisem numai vorbe de laudă – Nataşa Alina Culea.

   Dacă aş spune că doar după câteva pagini … aş exagera şablonard… din prima pagină, de la primele propoziţii, am simţit că întâia pepită muşcată, semnala un filon de aur pur (sunt în continuare la metafora cu îmbogăţirea casetei cu valori culturale naţionale). “Nataşa, bărbaţii şi psihanalistul”, te prinde în unghiuţele ei șic şi îţi activează toate soiurile de empatii, îţi clarifică tot roiul de sentimente pe care le recunoşti din propriile trăiri – dacă eşti genul feminin, ale iubitelor capricioase – dacă eşti genul masculin, sau ale prietenelor jeluitoare neînţelese – dacă eşti genul de confident. Mai simpatică şi mai atrăgătoare decât orice roman chick lit şi cu valoare introspectivă şi de observaţie fină ca în capodoperele clasice ale literaturii feminine – doar în felul ăsta combinativ, poţi categorisi cât de cât, cartea de debut a Nataşei.

   Mâna scriitoricească a femeilor pare adesea mult mai sigură la disecţiile pe fluturi abdominali, decât cea masculină. Pe lângă faptul că autorii bărbaţi nu prea reuşesc să dibuiască exact motivațiile feminine şi încearcă să le înjghebeze nişte imbolduri raționale chiar şi când ele nu există, mai apare şi tendinţa în caz de vivisecţie (adică atunci când fluturaşii mai mişcă măcar dintr-o aripioară) să idealizeze sau să demonizeze subiectele pasiunii lor. … Nataşa e una dintre reprezentantele cele mai talentate în specialitatea asta de chirurgie sentimentală… Personajul ei feminin nu-şi caută scuze. Lucru cu atât mai remarcabil cu cât se deduce şi a mărturisit chiar ea, că e un alter-ego al său cu foarte mici diferenţe. Nu încearcă să îşi pricipializeze propriile capricii, nici nu umple de calităţi bărbaţii de care se îndrăgosteşte, ca motiv pentru orbirea iubirii sale. Nu are resentimente, dar nici obiectivitate de gheaţă, doar analizează şi se autoanalizează cu graţie, încât te întrebi dacă un asemenea spirit de pătrundere, mai are nevoie de psiholog. Mai ales când are şi astfel de super-prietene, asemeni celor din gaşca-i veselă şi petrecăreaţă, cu care ar putea toca totul doar între fete.

   Aceasta nu e o recenzie, eu am apărut recent pe-aici şi avem deja una faină făcută pe site, e doar jubilația unui fan-instant, ce a descoperit o autoare despre care simte nevoia să povestească şi altora. Aşa că o să delirez un pic despre ce a însemnat cartea ei, prin prisma preferinţelor mele literare personale.

   Acum ceva timp descoperisem cu la fel de mare entuziasm o clasică a literaturii noastre: Cella Serghi (una din bietele victime ale manualelor, care de câte ori le pomenesc la mari scriitori români – de atâtea ori le condamnă la necitire, pentru că elevii sunt nişte draci împieliţaţi încăpăţânaţi – de ce li se recomandă ceva în clasă – de-aia nu se ating de chestia respectivă). Desigur, prin capodopera sa: “Pânza de păianjen” (apărută prima oară în 1938). Cât de mult mi-a plăcut! Ce tare m-am îndrăgostit de autoare! Cât mi-am dorit să regăsesc atmosfera romanului! Să o regăsesc pe Cella, pentru că, practic, era o punere de suflet feminin pe tava istoriei. Din păcate, nu am mai dat niciodată de ea. A mai publicat câte ceva, dar venise comunismul şi vremea sincerităţii şi a sentimentelor individualiste s-a dus. În “Cartea Mironei” nu mai rămăsese nici măcar un vag efluviu din parfumul scriitoarei ce mă fermecase, deși numele ei apărea în mod straniu şi pe cărţulia-aceea  prolecultistă. … De-atunci am tot căutat-o în altele. Poate aş fi găsit satisfacţii echivalente mulţumitoare, dacă nu mă încăpăţânam să pun la criteriile comparative dorinţa mea de a fi tot o romancieră autohtonă, ca să o simt fără prezervativul traducerii… Astfel că … nimic la fel şi în felul ei … până … tadam … la Nataşa!

   Nu o să merg pe suspiciunea de reîncarnare, mai ales că romanele nici nu seamănă în compoziţie, însă toată atmosfera de nedifinit ce făcea minunată opera clasică, am regăsit-o updatată, modernizată şi accesorizată de trecerea vremii în romanul Nataşei Alina Culea. Aceeaşi sinceritate absolută a scriiturii. Aceeaşi analiză introspectivă căreia nu-i scapă nimic, chiar cu riscul autopersiflării  propriului personaj ce-ţi oglindea sentimentele. Aceeaşi feminitate iubitoare de frumos, ce caută momentele de farmec idilic printre ruine de tranziţii post-războinice ori post-comunistoide. Aceeaşi încăpăţânare de-a găsi iubirea perfecta, chiar dincolo de limita moralităţii, şi chiar împotriva conştientizării imperfecţiunii propriului fel de a iubi. Aceeaşi provocare indirectă adresată societăţii, cunoscuţilor, gurii lumii, de a judeca/înfiera/condamna capricile feminității în sine, în comportamentul unei singure femei ce se lasă condusă de sentimente. Aceeaşi senzaţie mistică de viaţă ţesută cu fire vizibile şi invizibile, întrepătrunse în splendoarea criminală a pânzei de păianjen. Şi peste toate, puterea interioară ca tu să hotăreşti, cât de tare vrei totuşi să sfâşii țesătura predestinării din viaţa ta.

   Sigur că un ochi critic fără obsesia redescoperirii, nu ar putea găsi prea multe similarităţi narative între cele două cărți. Poate doar de teme generale într-o eventuală  abordare regionalizatoare a creatorilor români, unde, forţând puţin argumentaţia, ai concluziona că: munţii şi dealurile Transilvaniei au dat mereu scriitori gravi şi puternici ca Rebreanu sau Slavici; molcomitatea Moldovei, poeţi romantici plini de profunzimi melancolice ca Eminescu sau Bacovia; Dobrogea-Marea-Dunărea, întretăierea de ape şi nisip a născut scriitoare solare, analizatoare subtile, introspective, care ca şi sirena Ariel îşi iau în psihic coada originară peste tot după ele, în așteptarea unei furtuni, chiar când picioarele nou formate le poartă prin locuri unde apa se scurge numai  în firişoare: Hortensia Papadat-Bengescu, Cella Serghi şi … de azi în caseta mea: Nataşa Alina Culea.

   Partea senzaţională pentru cei ce-mi împărtăşesc etuziasmul pentru stilul Natalistic e că “Nataşa, barbații şi psihanalistul” e doar cartea de debut a autoarei. Încă două bijuterii care arată la fel de promiţător, mă aşteaptă să le savurez şi tocmai a lansat-o pe a patra (se șopteşte prin budoare – cea mai erotică ) …  Iar deocamdată nu se întrevede nicio Cortina de Fier care să îi taie inspiraţia sau să-i inhibe francheţea condeiului.

Mulţumim autoarei Natasa Alina Culea pentru amabilitatea de-a ne oferi un exemplar al cărţii “Nataşa, barbații şi psihanalistul”. Acum şi în pachetul de 3 cărţi ce poate fi  comandat de pe site-ul Librex.ro

Sursa foto: Nataşa Alina Culea