Noaptea in care focurile vor arde pana la capat de Emilia Ivancu

Noaptea în care focurile vor arde până la capăt, de Emilia Ivancu

Editura EIKON, 2016.

Număr de pagini: 45

     Am citit volumul Emilia Ivancu, Noaptea în care focurile vor arde până la capăt în cheia unei poetici a privirii pentru că este atât de mult vizual în versurile sale, încât m-a dus cu gândul la acele tapiserii medievale pline de imagini picturale cu toamne, solstiţii, vânători şi ciute. ( „Am coborât apoi muntele cu sânge /  păşind pe urmele sigure ale ciutei / deşi vulturii ne ispiteau să ne aruncăm în zbor asemenea lor / atât de îmbătaţi eram de măreţia adâncului oglindită în cer. MUNTELE CU SÂNGE )

   E vorba de anotimpuri grele, de toamne de brocart şi mătase, toamne de chihlimbar şi tămâie, anotimpuri de despărţiri şi apropieri, anotimpuri cu tâlc sau…din contră – fără sens, anotimpuri ce se nasc pentru a fi pur şi simplu în afara noastră şi totodată în noi: „O toamnă atât de nebună / şi-atât de nebuneşte se cutremură pământul / în respiraţia lui ruginie, / o toamnă de struguri în fierbere, / o toamnă în care mustul se bea / din căuşul palmei celuilalt, / o toamnă de pământ obosit de atâta soare, / toamnă grea, ca o femeie coaptă / toamnă de ţipăt, nu de cântec, / pentru că lucrurile se iubesc încă, / şi nu vor să se despartă, / precum frunza de pom şi pasărea de cuib, / e o toamnă de foşnet, în care le cad coarnele cerbilor, / alergând după ciuta pierdută, / toamnă de vrajă, când cad nucile în grădină / precum bucuriile neaşteptate.” ( din TOAMNĂ DE CEARĂ ŞI TĂMÂIE )

   O să vă surprindă poate asocierile pe care le aduc în discuţie, doar că poezia Emiliei Ivancu este cu adevărat o visterie imagistică. Versurile din ,,Vânt la început de noiembrie”mi-au amintit de una dintre bolgiile Infernului lui Dante, în care îndrăgostiţii, amanţii, cei fideli unul faţă de celălalt, dar trişori cu lumea, erau despărţiţi de-a pururi de un vânt nefast care, ba-i apropia, ba-i îndepărta: „Nici nu aveam timp să ne strîngem mâinile / în jurul trupurilor noastre speriate / sau în jurul celor pe care îi iubim, / pentru că el, vântul, cu ploaia şi cu norii lui / oricum ne ia uneori tot, / şi merele din grădină, / şi zâmbetele de dimineaţă, îmbrăţişările de seară, / şoaptele din noapte. / Dar ce e mai grav e că nu ne ia şi viaţa, viaţa noastră / ne lasă cu ea pe umeri – o haină grea pătrunsă de ploaie / ce ne înfrigurează până şi în somn, / iar noi rămânem atârnaţi între cer şi pământ.”

   Combustia culorilor duce la polaritatea alb – negru şi oferă viziunea unei lumi ce se zbate să prindă contur. Albul acoperă un univers deşirat, un pustiu în care reverberează încă amintirea lumilor ce-au fost  odată. Negrul aminteşte de subteranele lui Vulcan, de cenuşa groasă, sufocantă, ce vibrează în ritmul infernal al loviturilor de ciocane. Scene halucinante, de coşmar suprarealist se perindă alert. Cai orbi, cai negri, aleargă în neştire, în căutarea verdelui ce n-a fost niciodată verde. Vă mai amintiţi caii sculpturali, cu picioare exagerat de lungi, parcă de păianjen din picura lui Dali? Ei bine, în poezia Emiliei Ivancu, ei se suprapun peste bezna de început de lume a lui Caravaggio. ( „O lume în mişcare sub pământ – / ciocane ce lovesc pereţii de negru, / aer ce se respiră pe sine în negru / praf negru ce se depune pe ochii lor, / ochi mari, ochi orbi, ochi ce au uitat lumina, / de ea va fi existat cândva. / Ochii lor îşi amintesc doar o alergare în verde, / copitele adulmecând verdele, / copite ce azi abia mai calcă, cu greu / sub greutatea negrului, ce va ajunge cândva, în bulgări, / să ofere lumină ochilor noştri orbi, / în timp ce ochii lor, adânciţi în craniu şi în negură, / îşi mai amintesc, vag / doar urme de verde crud, în nechezat de primăvară.” CAI ORBI PE SUB PĂMÂNT )

   Din registrul trăirilor exemplare fac parte şi versurile dedicate mamei sau bunicii, dar şi „zeului din grinda casei” – chipuri ale trecutului înnobilate de înţelepciune, îngăduinţă şi promisiunea că însăşi viaţa lor conţine dezlegarea unei taine. ( „ Îmi aduc aminte, mamă, cum am trăit / şi cum n-am trăit. Zi de zi, noapte de noapte, / Mă rog să-mi amintesc toate vieţile, / cele trăite de mine, de tine / sau de cei ce au trăit înaintea noastră.” ) Există 3 entităţi simbolice superlative: piscul de colină ( sau muntele – atât de prezent în versurile din volum ), granitul şi templul. Acestuia din urmă – templului – i se adaugă variaţiuni subiective, personale: casa părintească. Citind poemul dedicat „Zeului din grădina casei” mi-a venit în minte o idee dintr-o carte pe care poeta Emilia Ivancu o iubeşte mult – Cartea şoaptelor: „ Ar trebui ca la temelia caselor şi în stâlpii prispei să nu se pună grinzi de lemn uscat, ci truchiuri vii. Astfel, casele ar creşte odată cu oamenii, lumea nu s-ar micşora şi timpul nu s-ar scurta”. ( p.8 ).

   Trebuie să mărturisesc că am citit volumul „Noaptea în care focurile vor arde până la capăt” într-o manieră personală, identificându-mă cu trăirile puse în versuri. Ce e de admirat la Emilia Ivancu e un soi de puritate a versurilor, de colecţionarism – ca şi cum poezia ei e o cutie în care sunt adunate amintiri ce învie prin culori, sunete îndepărtate, arome îmbietoare, parfumuri cu dichis.

   Ca cititor, mărturisesc că a fost genul de lectură trăită aproape visceral. Unele versuri au fost o călătorie în propria-mi copilărie, unele m-au întristat, m-au durut, iar alte versuri m-au făcut să trag ce mi-e mai drag şi mai aproape.

   EMILIA IVANCU este cercetător, traducător şi poet. În prezent, este lector de Limba şi Literatura Română la Universitatea din Poznan ( Polonia ). A obţinut titlul de Doctor în filologie cu o teză despre literatura postcolonială. Publicaţiile ei includ: „Travels with Steinbeck in Search of America” ( 2005 ), Dicţionarul personajelor lui Lucian Blaga ( co-autor, 2005 ), Dicţionarul polono-român / româno-polon ( co-autor, 2011 ). Emilia Ivancu a publicat şi trei volume de poezii: „Jocul de a nu fi mai mult decât sunt” ( 2012 ), „Şamanii şi poeţii” ( Editura Eikon, 2014 ), „Washing My Hair with Nettles” ( trad. În limba engleză de Diarmuid Johnson, Parthian Books 2015 ). Este redactor al revistei academice „The Finnish Journal of Romanian Studies” ( Universitatea din Turku, Finlanda ) şi membru fondator al Asociaţiei Cultural-Literare ARADOS – o organizaţie de promovare a tradiţiilor lirice din România, ţările celtice şi Polonia.