Noutate în colecţia Babel: Distanţa dintre noi de Jhumpa Lahirijhumpa-lahiri---distanta-dintre-noi

Editura Nemira publică romanul Distanţa dintre noi, scris de autoarea americană de origine indiană Jhumpa Lahiri, câştigătoare a premiului Pulitzer pentru ficţiune.

Volumul care apare în colecţia Babel, tradus de Adriana Voicu a fost nominalizat la Man Booker Prize şi National Book Award for Fiction.

Roman inclus în Top TIME cele mai bune romane, Top USA Today cele mai bune cărți; Top People cele mai bune zece cărți; Top Good Reads cele mai bune cărți; Top 10 Apple

Doi frați, o singură tragedie. Două civilizații, o singură viață.  Un trecut de coșmar, o revoluție, o iubire ce trece dincolo de moarte, un roman despre distanța dintre oameni și lumi și despre imposibila apropiere. Din anii ’60 și până în prezent, din India în America, de la o generație la alta, povestea unei familii se scrie într-o carte ce poartă amprenta inconfundabilă a scriitoarei Jhumpa Lahiri.

Explorând conflictele între civilizații și generații, angoasele omului contemporan, rupt între identitățile din care este alcătuit, precum și efectele globalizării, proza semnată de Jhumpa Lahiri se axează pe viața în exil, pe traumă, inadaptare și alienare, cercetând cu finețe viețile frânte ale unor personaje aflate în căutarea fericirii, care este niciodată acasă.

Cea mai bună carte a lui Lahiri. Neliniștitoare și generoasă. Tulburătoare și, de asemenea, satisfăcătoare.“ The New York Review of Books
Un roman memorabil și puternic… Cu Distanța dintre noi, literatura lui Lahiri ajunge la mare înălțime.“  USA Today

Jhumpa+LahiriJHUMPA LAHIRI s-a născut la Londra în 1967, numele său real fiind Nilanjana Sudeshna. Și-a petrecut copilăria în South Kingstown, Rhode Island. Crescută în America printre cărți, de un tată bibliotecar și de o mama care a dorit să-și educe copiii în spiritul identității lor indiene, și-a descoperit încă de mică moștenirea culturală bengaleză. În anul 1989 a absolvit Barnard College, specializându-se în literatură engleză, după care și-a aprofundat studiile la mai multe universități, obținând titlul de doctor cu o teză despre Renaștere. În anul 2001 s-a căsătorit cu Alberto Vourvoulias-Bush, coordinator al ediției din America Latină a revistei TIME. Au doi copii, pe care i-au crescut în Brooklyn, înainte de a se muta la Roma.
Interpreter of Maladies, volumul de proză scurtă cu care a debutat, atrăgând imediat atenția lumii literare, a câștigat Premiul PEN/ Hemingway Award (Best Fiction Debut of the Year). Un an mai târziu, tinerei scriitoare i-a revenit Premiul Pulizer pentru ficțiune și premiul pentru debut al revistei The New Yorker pentru aceeași carte. În 2003, a publical romanul The Namesake, ecranizat în 2006. A urmat în 2008 volumul de povestiri Unaccustomed Earth, recompensat cu Frank O’Connor International Short Story Award. Distanța dintre noi (The Lowland, 2012) este cea mai recentă carte a sa, editată în 2012 și nominalizată la Premiul Man Booker și la National Book Award for Fiction. În același an, scriitoarea a devenit membră a American Academy of Arts and Letters. Președintele SUA Barack Obama a desemnat-o membră a comisiei sale pentru artă și umanioare.

jhumpa_lahiri_photo_newFragment Distanţa dintre noi

În Calcutta, pe când era student, se mulțumise să se simtă atras de anumite femei. Fusese prea timid ca să insiste. Pe Holly nu o curta așa cum observase că fac colegii lui de facultate când încercau să le impresioneze pe femeile de care erau interesați și care le deveneau aproape întotdeauna soții. Așa cum o curtase, cu siguranță, Udayan pe Gauri. Nu o ducea pe Holly la film sau la restaurant. Nu-i scria nici bilete, pe care să i le trimită, pentru a nu trezi suspiciuni părinților fetei, prin intermediul unei prietene, cerându-i să-l întâlnească într-un loc sau altul.
    Holly nu avea legătură cu astfel de lucruri. Singurul loc unde era rezonabil să se întâlnească era la ea acasă, unde era cel mai ușor să fie împreună, unde îi făcea plăcere să-și petreacă timpul și unde ea se putea îngriji de tot ce le trebuia. Discutau ore în șir, purtau conversații lungi despre familiile și trecutul lor, deși ea nu vorbea despre căsătoria ei. Nu se mai sătura să audă despre viața lui din India. Detaliile cele mai obișnuite ale existenței, care n-ar fi impresionat câtuși de puțin o fată din Calcutta, erau acelea care îl făceau deosebit în ochii ei.
     Într-o seară, când se întorceau cu mașina după ce fuseseră să cumpere porumb și pepene verde pentru sărbătoarea de 4 Iulie, Subhash i l-a descris pe tatăl lui plecând diminețile la piață, cu o sacoșă de iută în mână. Cumpăra ce găsea, ce era la preț mai bun în ziua respectivă. Dacă mama lor se plângea că n-a adus destule provizii, el răspundea că e mai bine să mănânce o bucată de pește mică, dar gustoasă decât un pește mare și searbăd. Supraviețuise unei perioade de foamete de proporții devastatoare, așa că lua în serios problema fiecărei mese.
     Erau dimineți, i-a mai povestit Subhash, când el și Udayan își însoțeau tatăl la cumpărături sau mergeau cu el să ridice rația de orez și cărbune. Stăteau cu toții la cozi lungi, adăpostindu-se sub umbrela lui când ardea tare soarele.
     Îl ajutau să ducă până acasă peștele și legumele, fructele de mango pe care tatăl lor mai întâi le adulmeca și le pipăia, iar uneori le punea sub pat să se mai coacă. În zilele de duminică luau carne de la măcelărie, tăiată dintr-o carcasă de capră atârnată într-un cârlig, apoi pusă pe cântar și înfășurată într-un teanc de frunze uscate.
     Sunteți apropiați, tu și tatăl tău? l-a întrebat Holly.
     Fără să vrea, i-a venit în minte fotografia din camera lui Joshua, care îl înfățișa pe băiat cățărat pe umerii tatălui său. Tatăl lui Subhash nu fusese un părinte afectuos, ci unul consecvent.
     Îl admir, a răspuns.
     Și fratele tău? Te înțelegi bine cu el?
     A ezitat înainte de a răspune. Și da, și nu.
     Adică și una, și alta, de cele mai multe ori, a spus ea.
În dormitorul ei înghesuit, lepădându-se de sentimentul de vinovăție, cultiva o atitudine de sfidare permanentă a așteptărilor pe care le aveau părinții de la el. Era conștient că putea scăpa nepedepsit, că sfidarea aceasta persista numai datorită enormei distanțe fizice care se întindea între ei.
     Acum îl vedea pe Narasimhan ca pe un aliat; Narasimhan, cel însurat cu o americancă. Uneori își închipuia cum ar fi să ducă o asemenea viață alături de Holly. Să rămână tot restul vieții în America, să-și neglijeze părinții, să-și întemeieze propria familie împreună cu ea.
     În același timp, știa că e imposibil. Că ea era americancă era partea cea mai puțin importantă. Situația ei, copilul, vârsta, faptul că, teoretic, era măritată cu altul, toate astea ar fi de neconceput, de neacceptat pentru părinții lui. Lucruri pentru care ar blama-o.
    Nu voia s-o pună pe Holly să treacă prin așa ceva. Cu toate astea, continua să se vadă cu ea în zilele de vineri, croind această nouă cărare clandestină.
     Udayan ar fi înțeles. Poate că l-ar fi respectat chiar pentru asta. Dar orice ar fi putut spune Udayan, Subhash știa deja: că se încurcase cu o femeie pe care nu avea de gând să o ia de nevastă. O femeie cu a cărei prezență începuse să se obișnuiască, dar pe care, probabil din cauza propriei sale ambivalențe, nu o iubea.
     Așa că n-a mai divulgat nimănui nimic despre Holly. Relația lor a rămas tăinuită, inaccesibilă. Dezaprobarea părinților lui amenința să submineze ce făcea, hotărnicită ca un paznic tăcut în străfundul minții lui. Dar cum părinții nu erau acolo cu el, reușea să le respingă obiecțiile, din ce în ce mai departe, cum se îndepărtează orizontul, zărit ca o făgăduință de pe o corabie, dar niciodată atins.
    Într-una din zilele de vineri nu s-au putut vedea: Holly l-a sunat să-i spună că se schimbaseră planurile în ultimul moment și că Joshua nu se mai ducea să stea la tatăl său. Subhash înțelegea că acestea erau condițiile. Totuși, tot weekendul și-a tot dorit ca planul acela să se schimbe din nou.
     În weekendul următor, când s-a dus iar în vizită, a sunat telefonul în timp ce luau cina. Ea a început să vorbească, trăgând firul de telefon ca să poată să stea pe canapea, la distanță. El și-a dat seama că e tatăl lui Joshua.
     Băiatul făcuse febră, iar Holly îl sfătuia pe soțul ei să-i facă o baie cu apă călduță. Îi explica în ce doză să-i administreze medicamentele.
     Subhash era surprins și în același timp tulburat că ea îi putea vorbi așa calm, fără asprime. Persoana de la celălalt capăt al liniei îi era în continuare profund apropiată. A înțeles că, din pricina lui Joshua, viețile lor erau legate permanent, deși trăiau despărțiți.
    Stătea la masă cu spatele la ea, fără să mănânce, așteptând să se termine conversația. S-a uitat la calendarul de pe peretele de lângă telefonul lui Holly.
     A doua zi era 15 august, ziua independenței Indiei. Zi de sărbătoare în țară, cu lumini proiectate pe clădirile guvernamentale, cu drapele înălțate și parade militare. O zi obișnuită aici.
     Holly a pus telefonul în furcă. Arăți supărat, a observat ea. Ce s-a întâmplat?
     Mi-am amintit ceva.
     Ce anume?
     Era cea mai veche amintire a lui, din august 1947, deși uneori se întreba dacă nu cumva era doar un truc al minții, menit să-l consoleze. Pentru că era vorba despre o noapte pe care toți din țară susțineau că o țin minte, iar amintirea care îi aparținea era mereu impregnată de relatările repetate ale părinților săi.
    Era singurul lucru care îi preocupa pe părinții săi în seara aceea, în timp ce la Delhi izbucneau jocuri de artificii, iar miniștrii depuneau jurământul. În timp ce Gandhi făcea greva foamei ca să aducă pacea în Calcutta, în timp ce lua naștere țara lor. Udayan avea doar doi ani, Subhash aproape patru. Își amintea o mână străină, a doctorului, așezată pe frunte, lovituri ușoare peste brațe și pe tălpi. Greutatea plăpumilor atunci când îi apucau frisoanele.
     Își amintea cum se întorcea spre fratele lui mai mic, care tremura la fel ca el. Își amintea lucirea rătăcită din ochii lui Udayan, fața aprinsă, lucrurile fără noimă pe care le spunea.
     Părinții mei erau îngrijorați că ar fi putut fi febră tifoidă, i-a explicat el lui Holly. Câteva zile s-au temut că o să ne prăpădim, cum se întâmplase cu puțin timp mai înainte cu un alt băiat din vecini. Chiar și acum, ori de câte ori povestesc despre asta, parcă sunt tot speriați. Ca și când încă ar aștepta să ne cedeze febra.
     Așa se întâmplă când devii părinte, a spus Holly. Timpul se oprește atunci când îi paște vreo primejdie pe copii. Dispare orice sens.

sigla Nemira

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.