O amintire de pe patul de spital, de Lucian Ciuchiță – din volumul „Plutonul nătăfleților și alte povestiri”

O amintire de pe patul de spital, de Lucian Ciuchiță – Povestea face parte din volumul „Plutonul nătăfleților și alte povestiri”- apărut în 2019, la Editura Ecou Transilvan

Dacă ar fi să facem un clasament cu locurile pe care nu vrei să le vizitezi, cu siguranţă spitalul ocupă unul dintre primele locuri –şi asta nu de azi de ieri, ci încă de pe când s–a înfiinţat…în urmă cu peste 2000 de ani …

Şi, dacă este oricând extrem de neplăcut să îl vizitezi – exceptând desigur ce este de exceptat, şi anume venirea uni prunc pe lume – cu atât mai neplăcut îţi este atunci când eşti nevoit să„locuieşti” într–o unitate spitalicească o vreme – neplăcerea fiind în raport direct, geometric, cu perioada coabitării, ce poate fi cuprinsă între câteva zile şi până la câteva săptămâni, uneori chiar şi luni.

Odată ce am stabilit că nu iubim spitalele, oricare ar fi ele, şi din orice ţară ar fi şi indiferent de „lumea” din care face parte – fie ea a III–a, ori dintre cele cu pretenţii occidentale, e cazul să mergem mai departe cu povestioara noastră, la modul concret, punctual.

Într–un spital din zilele noastre, specializat în  tratarea unor anumite forme de maladii, mai puţin pe cea mai gravă dintre ele – bătrâneţea, ea însăşi o boală după cum spuneau vechii greci – se aflau internaţi la un moment dat trei pacienţi, veniţi pentru nişte investigaţii mai complexe, boala fiind cunoscută, dar nu şi cauzele ei.

Doi domni în vârstă care, la prima vedere, păreau că suferă(şi) de singurătate – aşa cum se întâmplă în toate cazurile când copiii, pe care îi creşti şi îi ajuţi să zboare din cuib, pleacă atât de departe încât nu vor mai da niciun semn de viaţă;şi un tânăr aflat în plin elan revoluţionar de cucerire a Lumii şi de instaurare a BINELUI la nivel planetar.

Ei bine, cei trei pacienţi împărţeau un salon mare destinat bolnavilor de plămâni. Erau internaţi deja de ceva vreme acolo şi pronosticul medical nu era deloc unul îmbucurător.

Nu numai că cei trei mai aveau destul până la externare, dar nici şansele de vindecare nu erau tocmai bune.

Ziua trecea cum trecea, mai cu vizita medicului, cu a asistentelor – vreo două chiar „balsam pentru ochi”, mai cu cea a rudelor, dar seara era cel mai greu pentru cei trei pacienţi, singurătatea devenind de–a dreptul apăsătoare.

Un televizor, aruncat într–un colţ, le mai alunga gândurile cu ştiri banale şi filme de duzină, dar, de cele mai mute ori, îl închideau, sătui de problemele altora, căci aveau ei şi–aşa destule pe cap.

Într–o seară, unul dintre cei doi bătrâni – cărora era de preferat să le spui „domni în vârstă”, dacă nu voiai să fii înjurat – a spart tăcerea şi a început să povestească o întâmplare din tinereţe.

Avea toate ingredientele unei poveşti de roman, căci omul, mare crai la viaţa lui, fusese de bună seamă un om important, cu o profesie bănoasă sau un personaj care se bucurase de un anumit respect în societate.

Avocat celebru, medic reputat, actor de succes sau industriaş prosper… cine ştie.

Oricum, nu făcea mare caz de ce fusese cândva, pe motiv că acum nu mai conta acel „amănunt”, din punctul lui de vedere, şi că în momentul de faţă important era nu faptul că bătrâneţea are haine grele,ci că amintirile mor odată cu ea.

Totuşi, domnul în etate, care îşi recunoştea bătrâneţea ca o stare de fapt, nu–şi pierduse simţul umorului şi făcea haz de necaz, cu o detaşare olimpiană, specifică oamenilor deştepţi, singurii care ştiu să o facă.

Îmbătrânise frumos şi nu regreta nimic din ceea ce făcuse în viaţă, şi  nici pe cele începute şi pe care nu mai apucase să le ducă la bun sfârşit.

Îşi amintea cu plăcere un eveniment care avusese loc atunci când încă mai avea lumea la picioare… şi acesta era lucrul pe care dorea să îl împărtăşească celor doi colegi de cameră de spital.

Participa la o recepţie princiară, îmbrăcat în frac şi purtând pe piept medalii valoroase obţinute de la Mari Instituţii Culturale.

Prezenţa lui eclipsa multă lume; era de ajuns să pătrundă în sala de bal ca până şi candelabrele să fie invidioase pe lumina pe care o afişa cu multă naturaleţe.

Doamnele suspinau când îl priveau, tânjind după o noapte pe care şi–ar fi dorit–o răvăşind aşternuturi cu el; iar domnii, cu bucurie,îl invitau să li se alăture la o partidă de poker sau twist.

Şampanie franţuzească, caviar şi alte delicatese, melanj între opulenţă şi viciu, o lume aristocrată cu multe capricii, … o stare de fapt pe care, desigur, o ştiţi şi dumneavoastră că nu este doar fabulaţie.

În acea atmosferă de fast şi–a făcut apariţia şi o actriţă celebră la vremea respectivă, care, punându–şi în valoare şi talentul actoricesc, părea foarte dornică a capta întreaga atenţie a invitaţilor, fiind de subliniat că pe seama ei înfloriseră destule poveşti  cu iz de alcov… toate adevărate.

De o frumuseţe răpitoare, nici nu avea cum să nu reuşească ce îşi propunea, mai ales să–i înnebunească pe bărbaţii care uitau de soaţele lor şi rămâneau împietriţi când diva le trecea prin faţă, chiar şi fără să îi bage în seamă.

Fatala femeie, de regulă, nu le dădea nici o atenţie, dar se juca uneori, incitându–i şi mai tare, prin anumite gesturi prin care îşi etala senzualitatea şi frumuseţea, din plin ajutată de rochia ei bleu–pal, cu paiete, mulată pe un trup de veneră.

La un moment dat, l–a zărit pe misteriosul cavaler şi l–a privit insistent, transmiţându–i un zâmbet discret, ca o unda de chemare.

Privirile celor doi s–au întâlnit şi stelele de pe cer păreau că sclipesc în ochii lor.

El, după câteva momente de extaz, a ieşit din sala de bal, cu paşi siguri, îndreptându–se spre un balcon care părea că îl aştepta să–i ofere puţină linişte.

La scurt timp, a simţit o vibraţie surdă, ca o adiere blândă pe poteci… în spatele lui apăruse, ca o nălucă, frumoasa actriţă.

Balconul era mai mare decât cel din Verona, dar cei doi păreau predestinaţi să joace în piesa Romeo şi Julieta…

Cel puţin, la prima vedere, aşa părea întâlnirea lor, şi, cum cortina era ridicată, se puteau trezi oricând cu aplauze la scena deschisă.

Dar, nu, nu–i vedea nimeni, erau deopotrivă actori şi spectatori…doar ei doi şi cerul înstelat deasupra lor…

Câteva secunde s–au privit în tăcere, secunde care ar fi putut să înghită ani de căutări, apoi ea, cu un aer dezinvolt  a făcut primul pas:

– Bună seara, stimate domn! Sunt …

– Bună seara, ştiu cine sunteţi… încântat să vă întâlnesc într–o asemenea împrejurare…

– De poveste, aş continua…potenţial cu final fericit… dacă şi dumneavoastră simţiţi la fel…

– Nu–mi vine să cred câte surprize îţi oferă viaţa şi,totodată, câte întâmplări – unele bune, altele mai puţin –nici nu mai contează de care… sunt atât de multe prin care trebuie să treci în periplul tău existenţial, încât îţi este dificil să realizezi, că,până la urmă, povestea ta va avea un final fericit…

– SUPERB! Am băut o cupă de şampanie şi îmi simt neuronii laşi cum dezertează din războiul gândurilor.Mă simt mai fericită decât ieri şi, contrar aşteptărilor, lumea nu s–a schimbat în bine, de unde şi Pământul pare mai trist chiar dacă decretase o stare de fericire…Planeta este vie, cine nu cunoaşte acest lucru? Dar nu poate să impună armonia în sufletele noastre lipsite de echilibru primar,iar rocile milenare nu permit să înflorească crinii în stratul de praf şi nisip încins… Şi atunci, se răzbună, ne trage nişte suturi direct în …

– Observ, ce–i drept cu multă admiraţie şi uimire, că nu sunteţi numai frumoasă, ci şi posesoarea unei minţi sclipitoare…Aş continua, dacă îmi este permis, cu un poem care, sper, să fie în rezonanţă cu…dar fără legătură cu şuturi…poate cu fluturi albi…!

Sunteţi un ciob din oglinda vieţii mele,

Sunteţi picăturile mele de lacrimi în paharul suferinţei şi al nostalgiei,

Sunteţi umbra mea pe un perete albit de incertitudini,

Un bulgăre care descarcă muntele de patima zăpezii,

Apa ce macină tenacitatea pietrei,

Vulcanul ce numai cerul îi opreşte vâltoarea magmei,

Pământul saturat de cei fără suflare care îngroaşă stratul destinat florilor…

Sunteţi mai mult decât credeţi că sunteţi…

– M–aţi lăsat fără grai, stimate domn…Atunci când crezi că totul s–a sfârşit, că nu mai există nimic bun pentru tine, că viaţa te–a încercat nemilos cu situaţii ce păreau insurmontabile, când disperarea atinge cote înalte, apare de nicăieri… EA…dragostea!

Şi niciodată nu vine singură, pentru că nu este solitară, apare însoţită, ţinută strâns de mână, încurajată să înainteze, să pătrundă în suflete… !

– Ajungi la o vârstă şi îţi dai seama că viaţa e prea scurtă şi trece mult prea repede şi nu mai ai timp să simţi, să trăieşti cu adevărat…

– Să înţeleg că dacă vă invit la mine acasă, să petrecem o noapte minunată, îmi veţi onora invitaţia?  Sper că nu v–am creat impresia unei curtezane?! Eu nu simt acest lucru…

– Suntem ceea ce simţim şi ceea ce împărtăşim celorlalţi…problema nu suntem noi…doar ceea ce văd alţii în noi! Încercăm să transmitem o stare, dar percepţia celorlalţi poate schimba total sensul celor transmise…

Apoi, domnul,şi–a ridicat privirea în sus…Pe cerul fără niciun nor  se distingeau miliarde de stele…o căută disperat pe una anume, fiind convins că fiecare om are o stea numai a lui…

Îşi aducea aminte o secvenţă din copilărie, când, într–o seară senină, la fel cum era şi cea de acum,  s–a întins pe iarbă, cu faţa în sus, spre cer…

Nu vedea decât stelele care sclipeau deasupra lui în nemărginirea Universului.

A simţit ceva ciudat, de parcă ar fi căzut în sus… ca şi cum gravitaţia dispăruse de pe Pământ şi acum era absorbit de magnetismul  stelelor. O stare ciudată pe care nici raţiunea şi nici fizica nu o poate explica …Senzaţia căderii în sus!

Aceeaşi senzaţie trăia şi–n prezent, senzaţia căderii în sus revenise şi părea să–l cuprindă acum…pământul iar îl îndepărta de la el. Cădea în gol?, cădea în sus?… greu de definit…

Era astrul lui, ori  descoperise involuntar o alta stea, cel mai probabil a femeii misterioase care îl invitase acasă, la conacul ei?

Dincolo de experienţa din copilărie, care se repetase până la un punct, acum se mai produsese ceva …

Avusese parte de o revelaţie…

–Vă mulţumesc pentru invitaţie,a răspuns fără ezitare cavalerul gândurilor… dar, din păcate, nu pot să vin… nu neg a simţi acelaşi lucru ca şi dumneavoastră… dar vreau să fiu liber …

Rupând tăcerea de o clipă a camerei de spital, domnul în vârstă îşi termină povestirea:

„Legea morală din mine şi cerul înstelat de deasupra mea”mă opriseră să merg mai departe, într–o aventură de–o noapte, ori pentru mai mult…Nimeni nu va şti ce s–ar fi putut întâmpla dacă aş fi onorat invitaţia. Şi, totuşi, cred că am acţionat corect, căci dincolo de aparenţe se află oceanul incertitudinii, al clipelor care nu te fac mai fericit, ci îţi complică existenţa…O clipă de amor ce se putea transforma în regrete profunde, proiectate  probabil pe toata durata vieţii. Liniştea infinitului cosmic mi se prelinsese într–o secundă de linişte interioară, de ajuns cât să înţeleg că toate sunt numai deşertăciune…Un spectacol efemer în care am refuzat să fiu un umil actor… Acum, pot privi totul de la distanţă, detaşat, ca un spectator care ştie ce se va întâmpla, care intuieşte că finalul nu va fi unul fericit, un actor potenţial, în fapt un spectator care ştie că dramele se nasc din cauza noastră şi a incapacităţii de a vedea realitatea  goală, acceptând cu prea mare uşurinţă himerele care  creează false percepţii şi aşteptări.

Misterioasa femeie m–a privit realmente uimită,  până atunci  nimeni nu o refuzase…

A părăsit balconul pe care păşise atât de sigură de ea, dar, contrar celor spuse de unii experţi în materie, că o femeie refuzată se transformă în cel mai mare duşman,  povestea noastră s–a încheiat pe loc…definitiv şi fără nici un fel de urmări. Piesa din balconul îndrăgostiţilor avusese un singur act şi, din fericire, sfârşitul nu a fost unul tragic.

Atunci s–a petrecut în mine o mare schimbare.

De atunci, după ce  am avut acea revelaţie în  superba seară cu cer senin, în care stelele m–au primit printre ele, întreaga viaţă am încercat să o trăiesc într–o anumită armonie.

Povestirea se încheiase…

Bătrânul şi–a închis liniştit ochii…

Ceilalţi doi pacienţi, care îl ascultaseră cu sufletul la gură, nu bănuiau că bătrânul misterios de lângă ei plecase definitiv către stele.

Numai colegul de salon  care era mai în  vârstă a înţeles ce a vrut să spună naratorul; celălalt, tânărul, care nu mai auzise asemenea poveşti de viaţă şi nici nu avea experienţa necesară… a rămas dezamăgit.

Era convins că  bătrânul îşi  irosise cu bună ştiinţă ocazia, de cei mai mulţi nevisată măcar,de a fi putut face amor cu o actriţă celebră… doar pentru că liniştea infinitului cosmic îi transmisese că „toate sunt numai deşertăciune”.

Lucian Ciuchiţă

Autori români

Rubrica Creație

#autoriromani #povestiri #creatie #literaturapetocuri

O amintire de pe patul de spital de Lucian Ciuchiță