O antologie memorabila – „Zavera ingerilor” de Mihail Soare

O antologie memorabilă – „Zavera îngerilor” de Mihail Soare

   Când se scrie pe un astfel de site despre un volum nou apărut, este ceea ce în mod curent se numește recomandare de carte. Care este, ca orice recomandare, opțională. În cazul de față, unde este vorba tot despre o apariție recentă, fără să fie nici recenzie – un termen care a căpătat extensii ilare -, nici cronică literară, factorul facultativ ar trebui eliminat și înlocuit cu obligatoriu, nivelul valoric al volumului de față cerând imperios acest lucru. Ludic și risipitor, dar conștient de potențialul său încă neexploatat, Mihail Soare spunea într-o poezie mai veche intitulată Lied : Mă joc cu genialitatea prin țărână/ Și clopotul îmi tânguie un lied. Doar că odată cu publicarea ultimelor trei volume de versuri ale sale (Eu, Nietzscheanul,  Sfântul Cutare Poetul și Zavera îngerilor) scriitorul pare că și-a luat foarte în serios misia, dovedind și o prolificitate remarcabilă, cu două volume de versuri și unul de publicistică în ultimele șase luni, chiar dacă vizibilitatea sa în mediul literar este echivalentă cu cea a unei viețuitoare rarisime, ocrotite de lege. Publicarea unei antologii de autor m-a surprins oarecum, deși  în ceea ce-l privește pe acest autor, surpriza, șocul și paradoxul sunt elemente ce alcătuiesc firescul caracteristic scriitorilor care lasă urme vizibile pe vasta suprafața a frescei literaturii contemporane. Apreciez că antologia Zavera îngerilor, cu subtitlul trei mii și ceva de zile și nopți de poezie, sugerând o împlinire personală, apărută la Editura Betta, este, deplin argumentat, cea mai bună carte de acest fel care și-a făcut loc pe atât de volatila și capricioasa piață de carte de la noi, unde genul este unul rarisim, mărginit, cel mult, la volume colective, mai ales ca urmare a eforturilor unor antologatori vizând autori ce nu au încă o operă proprie. La o primă privire, ca în cazul tuturor volumelor acestui autor, se remarcă originalitatea, acuratețea și mesajul transmise de copertă (un alt element distinctiv), cât și un format mai puțin întâlnit (20 x 24 cm), care nu îl face nicidecum mai puțin consistent, însumând peste 260 de pagini. Fără adăugiri bio-bibliografice sau referințe critice, doar cu o prefață rezonabilă semnată de Aureliu Goci. Despre stăpânirea unui lexic plin de revelatoare găselnițe, de o muzicalitate fermecătoare, în care armonizează arhaisme, neologisme și cuvinte născocite sau cu forme modificate, fără nici o disonanță, s-a mai scris și se va mai scrie. Cum cred că se va mai scrie și despre extraordinarul simț al măsurii care-i permite lui Mihail Soare să forțeze granițele expresivității, dozând cu abilitate de scamator materia poetică, realizând adevărate exhibiții, dar care nu au nimic ostentativ, cum este, de exemplu, poemul care dă titlul antologiei, o incredibilă respirație de vreo opt sute de cuvinte (dacă am socotit eu bine – cam cât vreo cinci-șase poeme), unde nici măcar o silabă nu pare a prisosi. Poezia lui Mihail Soare posedă, în afara excepționalului instrumentar de profil, mânuit cu dezinvoltură intimidantă, o profunzime cu totul specială, în care lucrurile grave, de mare importanță, ce frământă omenirea de mii de ani, sunt spuse și cu umor, și cu autoironie, și cu lacrimi în colțul ochilor, și cu delicatețe romantică. Stilistic, așa cum au mai remarcat și alții, e aproape imposibil să-l apuci de undeva, baleind aiuritor în lăuntrul fenomenului, iar truda de a-l categorisi cred că este inutilă și neproductivă. Cineva spunea că Mihail Soare este un maestru al finalurilor. Greșit, consider eu, el are, păstrându-ne tot zona sportului minții, o stăpânire de mare maestru atât a deschiderii, cât și a dezvoltării firului poemului respectiv, care este teribil de elaborat, ca un edificiu arhitectonic impresionant, însă de o prospețime uluitoare, pregătind, într-adevăr, un final mereu surprinzător. Am remarcat în grupajul de versuri inedite incluse în volum, scrise probabil după ultima apariție, un oarecare abandon al formelor poetice cu rimă strictă, ceea ce-mi dă sentimentul că realizează că asta ușurează tălmăcirea poeziei sale în alte limbi, personal fiind de părere că este un lucru absolut onorant și obligatoriu pentru o literatură care nu-și poate permite să fie la fel de risipitoare ca autorul incriminat aici. Nu știu care este strategia editorului (dacă există așa ceva), de promovare a acestei excepționale cărți, care cere, la rândul ei, o altă carte, una de doctă analiză critică (și cred că o va scrie cât de curând cineva), dar consider că doar o eventuală bifare a unei noi apariții este o greșeală majoră. Concluzionând, putem spune că avem de-a face cu un volum foarte important, de dimensiunea unei plenare opere poetice, aparținând unui scriitor remarcabil, aproape singular ca impact reprezentativ în economia literaturii actuale.

D.D. Petrescu