O balenă în sălbăticia albastră - Rosanne Parry - Editura Paralela 45 - recenzie

O balenă în sălbăticia albastră – Rosanne Parry – Editura Paralela 45 – recenzie

O balenă în sălbăticia albastră
Autor: Rosanne Parry
Ilustrații Lindsay Moore
Traducere: Adriana Ciorbaru
Editura Paralela 45
Nr. pagini: 323

   ROSANNE PARRY – autoarea câtorva romane pentru copii distinse cu premii, printre care Povestea Lupului Hoinar. Scrie într-un chioșc aflat într-un copac din grădina sa. În perioada de documentare pentru cartea de față a bătut în lung și în lat magica Mare Salish împreună cu ilustratoarea Lindsay Moore.

  Lindsay Moore e autoarea cărții Ursul polar: O călătorie pentru supraviețuire, pe care a și ilustrat-o. A studiat biologia marină și artele plastice, are un master în ilustrație științifică și medicală. Locuiește cu familia în Bowling Green,Ohio.

  Verga este o orcă tânără din Marea Salish. Împreună cu frățiorul său mai mic Deb, mama, bunica și restul rudelor, străbat marea în lung și în lat pentru a se hrăni. Deși orcile sunt cunoscute ca și ,,balenele ucigașe”, neamul Vergăi este o familie mâncătoare de somon. Întotdeauna Bunica i-a învățat să nu se atingă de oameni. Această familie este mai mult urbană, ea locuind în mare, la o distanță acceptabilă de așezările de pe malul Mării. De data aceasta, nevoia disperată de hrană este cu atât mai mare cu cât mama Vergăi este însărcinată.

 

Ai mei dorm, respirând împreună după o noapte istovitoare de căutat și negăsit somon. Înot pe lângă ei și mă întorc cu burta-n sus, chiar sub suprafață. Fiecare bătaie a cozii iscă inele de unde pe apa liniștită. Undele împung pâcla. Se destramă într-un vârtej în calea mea de parcă aș fi vreun uriaș, o maree sau un vânt de furtună.
  Nu sunt chiar atât de mare. Nu încă. Până una-alta sunt doar o fiică-nu am destulă putere ca să vânez, ca Mama, nici destulă înțelepciune ca să călăuzesc, ca Bunica.

  Îmi întorc privirea către orizont și mintea spre lunga și periculoasa aventură ce mă așteaptă în această mare sălbatică și misterioasă pe care credeam că o cunosc atât de bine. Sunt recunoscătoare, sunt încrezătoare chiar. Plecăm înot împreună – unii lângă alţii, aripioară lângă coadă.”

  Când peste familia ei se abat nu una, ci două tragedii, Mama însărcinată, dă naștere unei surioare pentru Verga, dar, din păcate puiul nu trăiește. Cu atât mai mare este durere cu cât puiul este femelă. Nașterea foarte rară a unui pui, care să și supraviețuiască este tot mai rară. Lipsa hranei și a poluării accentuate declanșează adevărate tragedii printre viețuitoarele marine. Verga, foarte îndurerată va lua puiul mort și îl va duce departe, acolo unde mai sunt îngropate oseminte ale neamului ei. Pe urmele surioarei va pleca și Deb. Acesta va încerca să își găsească surioara. De aici înainte aventura pentru cei doi este plină de pericole și neprevăzut. Deb va salva o orcă mascul, mâncător de foci, din capcana oamenilor. Verga, necăjită că iar s-a îndepărtat de familia ei, va încerca să își găsească rudele. Deb și Verga se vor găsi, iar de data aceasta surioara mai mare va trebui să asigure hrană atât pentru ea cât și pentru fratele ei, ceea ce este foarte greu.

  Aceștia, în disperare de cauză vor intra „Sălbăticia Albastră”, ceea ce nu s-a mai întâmplat în neamul lor. În ocean sunt diferite pericole, dar și ale orcii care vânează rechinii. Aici Deb va fi rănit în încercarea de a-și salva sora. Cei doi pui vor scăpa și de „Modificarea Mării” cutremurele care au loc atât pe uscat cât și în ape.

 

Sunetul de pietre rostogolite crește, și cu el crește și forța refluxului. Nu am mai simțit un reflux atât de puternic. Niciodată în viață, nici pe cele mai groaznice vifore din timpul iernii. Împinsă de reflux, înaintez mai repede ca oricând. Ies să iau aer, mă uit în jur și văd cu uimire că sunt la jumătatea drumului până la ocean.
   De peste tot aud „Adânc, adânc”. Mă opresc ca să îmi caut familia. Știu doar că chemarea aparține celor care au ceva în comun cu familia mea, ceva înțelept, dar de mult îngropat. Voința de a supraviețui. Voința și cunoașterea după care te conduci. Oricât de diferite ar fi celelalte balene, sunt rudele mele acum. Scandez cu ele „Adânc, adânc”, pe drumul nostru către ocean.”

   Aventura celor doi va continua cu încercarea disperată de a se hrăni, dar și cu întoarcerea la Mare, și speră ei, la familia lor. Cutremurul apei a făcut ravagii și oamenilor pe uscat, unele locuri le regăsesc cu greu cei doi. Bucuria lor este revederea cu verișoara lor care are un fiu, și care face parte din familia pierdută a Vergăi. Aceștia din urmă sunt și ei în căutare de somon și în căutarea Familiei. Pregătită să devină într-o zi Călăuzitoarea grupului, Verga a ascultat de tot ce bunica a învățat-o, iar printre povețe a fost și aceea de a nu seca resursele de hrană viitoare. Deși flămânzi, când vor da peste un banc de somoni blocați de vitregiile naturii, Verga va încerca să îi ajute pe cei rămas din gurile flămânde ale familiei, să deblocheze râul alături de oameni, pentru ca somonii să poată trece și depune viitorii pui, viitoarea hrană a orcilor.

  Această carte mi s-a părut un dicționar enciclopedic al viețuitoarelor din apă, în special al orcilor pe cale de dispariție din Pacific, care se confruntă zilnic cu efectele încălzirii globale, cu poluarea și lipsa hranei. Se regăsesc la finalul cărții câteva pagini pline de informații despre diferitele viețuitoare. Deși știu anumite lucruri, mi-a făcut o reală plăcere să descopăr informații pe care nu le cunoșteam.
La fel de frumoase și expresive sunt și ilustrațiile numeroase din carte, ceea ce va face o reală plăcere celor mici când vor citi cartea.

  Știați că:
Orcile au o durată de viață asemănătoare oamenilor? Ajung la mărimea adultă după doisprezece ani?
Puii au de la optsprezece, nouăsprezece ani.
După 45 de ani nu mai fac pui și se estimează că trăiesc până la optzeci, nouăzeci de ani.
Își împart hrana cu familia extinsă.
Își hrănesc puii.
Sunt cei mai mari membri ai familiei delfinilor, ajung la dimensiuni între 5-8 metri.
Orcile vânează cu o viteză uimitoare, pot sprinta cu 50 km pe oră și călătoresc zilnic aproximativ 160 km pe zi.
Sunt vânători pricepuți și pot ucide un leu-de-mare de 900 kg, dar la fel sunt și de agile, fiind văzute jucându-se cu alge sau chiar cu pene.
Orcile comunică între ele prin apeluri și fluierături pe care le produc presând aerul care intră prin orificiul respirator cu o pereche de buze fonice, ceea ce le face capabile să vorbească și când au gura plină. Semnalele-clicurile-sunt modelate de masa de țesut gras care dă orcii fruntea rotundă dinstinctivă.

Carte disponibilă pe site-ul Editura Paralela 45

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant, cartepedia, librărie.net şi cărtureşti

Recenzii cărți

Cărți pentru copii

O balenă în sălbăticia albastră – Rosanne Parry – Editura Paralela 45 – recenzie

2 COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.