O carte de Craciun!

O carte de Crăciun!

   Îmi este destul de greu să aleg din cele șaizeci și nouă de zile de Crăciun din viața mea, cu cel puțin şaizeci şi cinci de cărți primite cadou de la Moșul cel generos, o singură carte, care în sine să reprezinte pentru mine esența emoției așteptării cadoului, fericirii de a-l fi primit și emoția evaluării lui prin lectură. Ca să fie totul cât mai simplu și pe un spațiu cât mai restrâns, mă voi opri la prima carte primită cadou și prima pe care am citit-o singură, în gând, ca un om mare.

   Crăciunul anului 1956 a fost unul cu peripeții. A nins foarte mult și zăpada s-a adunat până la înălțimea geamurilor casei în care locuiam în orașul meu natal, Piatra Neamț. Acolo și atunci iernile erau lungi și adevărate, cu zăpezi multe care durau până în luna aprilie, cu geruri puternice și câteodată și viscole, dar nu ca cele din Câmpia Bărăganului. Munții care înconjoară orașul din toate părțile îl apărau în același timp de vânturi excesive. Cel puțin așa era pe atunci. Acum totul e scos din ritmul obișnuit și poate acest lucru face parte din  farmecul aparte al noului secol. Pe atunci, însă, anul 2000 era hăt, departe, anii bătrâneții și mai departe și copilăria ținea parcă timpul în loc.

   Crăciunul anului 1956 l-am petrecut ca și cel din anii anteriori, mergând la școală. Vacanța începea abia pe 29 decembrie și ținea doar o săptămână. Moș Crăciun era neoficial și avea un pandant oficial, moș Gerilă, care venea în noaptea de 31 decembrie. Dar la noi în casă, Crăciunul era serbat așa cum se obișnuia în copilăria părinților mei. Cu brad, cu Moș Crăciun și cu miros de cozonac. Bradul era împodobit de tatăl meu, ajutat de mine și de sora mea și cadourile veneau noaptea, când dormeam. În anul acela, tata s-a întâlnit cu Moșul la București și eram curioasă ce anume se găsise în traista acestuia. De obicei, eu și sora mea primeam păpuși, rochițe, cărți de colorat. În dimineața aceea întunecată, sub brad mă așteptau doar cărți și creioane colorate. Deasupra cărții de colorat era o carte mare, având pe copertă o corabie cu pânze, prinsă într-un frumos chenar roșu  filigranat. Am citit titlul: A.S. Pușkin, „Povestea craiului Saltan, a feciorului său Gvidon-voevod și a frumoasei crăiese Lebăda”! Un titlu lung din care am păstrat în vorbirea curentă doar „Povestea craiului Saltan”.

   Răsfoind cartea, am văzut bogăția de ilustrații color superb realizate și faptul că era o poveste în versuri. A trebuit să las apoi totul deoparte și să plec la școală, după ce mama ne-a atras atenția și mie și surorii mele că nu avem voie să ne lăudăm cu cadourile și nici nu putem lua cozonac la școală, ca să nu se vadă că serbăm Crăciunul și apoi, poate sunt copiii care nu au și nu e frumos să atragem atenția asupra a ceea ce avem. Ni s-a spus asta atât de des, încât în timpul întregului meu parcurs școlar nu mi-am luat niciodată mâncare la școală. Era mai simplu decât să-mi fac griji că poate am luat ceva ce nu se cuvenea. Am stat la școală mai mult decât altă dată pentru că era obiceiul ca în astfel de zile să se introducă activități suplimentare, așa că la întoarcere deja se întuneca și am alergat spre casă, dornică să văd de departe vârful bradului nostru împodobit, care se zărea pe fereastra de deasupra ușii de la întrare. Am fost fericită când în sfârșit, am reușit să mă așez în pat cu cartea în mână și să citesc. Dar la lumina lămpii cu gaz, pentru că din cauza ninsorii puternice căzuseră firele de curent electric și am stat două zile fără lumină.

   Povestea era minunată și versurile foarte ușor de reținut, așa că în câteva zile o învățasem pe de rost. În esență, este vorba de trei surori care într-o seară de iarnă cu nămeți și ger, torceau la fereastra camerei lor și vorbeau între ele:

            “ Trei fecioare, trei erau,

            Seara lângă geam torceau..”

Sora cea mare spuse că dacă ar ajunge crăiasă ar găti pentru toată împărăție, cea mijlocie spuse că ar țese pânză să îmbrace pe toți supușii împăratului iar cea mică..:

“ Dacă-ar fi s-ajung crăiasă,

            Spuse-ncet cea mai frumoasă

            Măre țarului tătuc

            Făt frumos o să-i aduc.”

Așa cum era de așteptat, craiul ascultase convorbirea lor și pe loc hotărâse să se căsătorească cu fata cea mică.  Era o vreme în care craii umblau pe ascuns prin țara lor pentru a ști direct cum gândesc supușii!

“ Bună seara, mândră fată,

            Vreau sa-mi fii mireasă-ndată,

            Și să-mi faci un Făt Frumos

            Pân-ce-o cade frunza jos!  “

Surorile sunt și ele luate la palat unde trebuiau să se ocupe cu ceea ce știau să facă mai bine:

“ Tu să țeși cum știi de toate

            Iar tu să faci bucate…”

   Dar de aici începe drama! Surorile sunt supărate pentru norocul celei mici și se aliază cu soacra ei, Cloanța babă, ca să facă ceva pentru a-i distruge acesteia fericirea. Și izbucnirea războiului le ușurează sarcina. Țarul pleacă la război, crăiasa lui dă naștere unui adevărat Făt Frumos, dar surorile și Cloanța babă măsluiesc misivele, îl lasă pe crai să creadă că soția lui a avut drept copil o javră și apoi îi determină pe boierii din Sfatul domnesc să îi pună pe mamă și copil într-un butoi smolit și să le dea drumul în mare. Din acel moment intră în joc prințul Gvidon, copilul fermecat care crește în butoi și își salvează mama și pe el însuși rugând marea să-i ducă pe pământ.

    Ajung într-un ostrov pustiu unde Gvidon reușește să salveze de la moarte o prințesă transformată în lebădă de un vrăjitor rău, ucigând vrăjitorul. Crăiasa Lebăda este cea care drept mulțumire îl va ajuta pe prinț să-și recupereze tatăl și să se răzbune pe mătușile și pe bunica lui. O poveste frumos spusă, minunat ilustrată și plină de învățăminte la orice vârstă! Poate că nu e plină de corectitudine politică, dar sigur te învață despre invidie și ravagiile pe care le poate face aceasta printre cei mai apropiați oameni, te învață despre curajul și respectarea cuvântului dat. Te învață și despre noroc și cât de efemer este acesta dacă nu ai grijă să ți-l aperi cu dârzenie. Mie mi s-a părut atunci și mi se pare și acum că fata cea mică este mult prea lipsită de forță, doar se complace să lase să i se întâmple și bune și rele fără să se implice. Recomand și acum acestă superbă poveste ca un foarte nimerit cadou de Crăciun.

   A S. Pușkin a scris această carte în  1823 -1824 perioadă în care a stat la Odesa după niște ani petrecuți la Chișinău într-un exil autoimpus pentru a scăpa de persecuția țarului. Sunt anii lui de formare în care se inspiră pentru poeziile, nuvelele și romanele sale din folclorul locurilor pe care ajunge să le cunoască. Așa este cazul și cu “ Povestea craiului Saltan” care are elemente din folclorul urcrainean.Se observa foarte bine mai ales în enumerarea minunilor pe care Lebăda i le dăruiește prințului Gvidon. Cei 33 de luptători ieșiți din valurile Mării Negre în frunte cu viteazul Cernomor sunt și azi elemente specifice mitologiei ucrainiene. La începutul secolului 20 compozitorul Rimski Korsakov folosește povestea Craiului Saltan  ca libret pentru o compune muzică de operă ce a devenit celebră în repertoriul universal. Iar scenografia de multe ori este inspirată de ilustrațiile superbe ale cărții originale.

   Nu există din câte am observat o ediție nouă a acestei cărți. Dar în anticariate se găsesc exemplare foarte frumoase din edițiile succesive din 1949, 1953, 1956, 1962 având la bază două traduceri, una a lui Adrian Maniu cu versuri ce amintesc de folclor și poate este mai aproape de original și alta a poetului George Lesnea care este și cea mai cunoscută. Este o ediție și de dinainte de 1940 dar probabil rarissimă. Am fost uimită să constat că prețul unei cărți pentru copii atât de veche variază între 80 și 15 lei!!!! O dovadă că și cărțile sunt mici comori materiale în felul lor, nu numai spirituale!

Va doresc sărbatori fericite și un Moș Crăciun cu sacul plin de cărți bune și de neiutat pentru că suntem ceea ce citim!