O fata ca tine de Maureen Lindley-Humanitas Fiction

O fată ca tine, de Maureen Lindley-Humanitas Fiction

Titlul original: „A girl like you”

Traducere şi note: Irina Bojin

Editura: Humanitas Fiction

An apariţie: 2016

Număr de pagini: 371

    „O fată ca tine” …un titlu care ne face dezordine în gânduri. În ceea ce mă priveşte s-a întâmplat astfel: citind primele pagini am început să meditez: „Ce fel de fată sunt eu?”. Era ca şi cum cineva m-ar fi dus în faţa unei oglinzi şi îmi cerea să mă descriu. Continuând lectura, am dat peste un personaj care, în fond, nu e altceva decât un colaj de persoane. M-am regăsit şi m-am pierdut în carte. Oglinda de mai devreme se destrămase, iar cioburile au început să ardă cu fericire şi iubire; să îngheţe cu tristeţe, durere, melancolie; să sfâşie cu toată puterea pe care numai un om trecut prin multe o poate avea. Toate aceste cioburi au fost lipite de…

    …Maureen Lindley şi a creat o fată în două culori. Autoarea s-a născut în Berkshire, dar şi-a petrecut copilăria în Scoţia. De-a lungul timpului Lindley a încercat mai multe meserii precum cea de fotograf, comerciant de antichităţi şi designer de modă pentru ca, în final, să se dedice psihoterapiei. Debutează în 2008 cu romanul „The Private Papers of Eastern Jewel”, devenit bestseller internaţional.

    A doua sa carte, „O fată ca tine”, a fost publicată în anul 2013. Opera se deschide cu fragmente din unele acte oficiale ori articole de ziar din SUA anului 1941. Ne arată mentalitatea americanilor vis-à-vis de „generaţia Nisei”, japonezii care doreau cu tot dinadinsul să demonstreze că sunt credincioşi SUA şi nu o ameninţare faţă de poporul care i-a primit pe pământurile lor. De o parte, avem opinia unui agent special „majoritatea japonezilor de aici sunt loiali Statelor Unite”, iar pe de alta, cea a unuia dintre congresmeni „toţi japonezii…trebuie prinşi şi închişi în lagăre de concentrare”. Care gând spuneţi că a fost ascultat?

      Autoarea ne întoarce uşor uşor către 1939. Mai exact, privirea îi poposeşte asupra unei şcoli din Angelina unde fetele joacă arşice şi sar coarda, băieţii aruncă mingea la coş, iar Satomi Baker împreună cu prietena ei, Lily Morton, „fac pe grozavele ridicându-şi ciorapii albi şi desfăcându-şi nasturii de sus ai rochiilor de bumbac”. Ca oricare dintre fetele de paisprezece ani, ele se cred cele mai frumoase, inteligente şi vor să fie mereu în centrul atenţiei. Cea care  apare ca o enigmă pentru cititor este Satomi „sfâşiată între două rase. Însuşi numele ei, Satomi Baker, spune totul”. Lily este singura ei prietenă. Fetiţa nu pare să se integreze în colectiv, iar acasă nici atât. Tatăl său este american şi se lasă purtat de gelozie când o persoană se apropie de soţia sa. Spune că şi-ar fi dorit un băiat şi se comportă mai mult ca un şef faţă de fiica sa. Cu toate acestea dezvoltă un sentiment precar de iubire, dându-le peste nas celor care o supără pe Satomi „Aaron abia bagă de seamă ce duşmănoşi sunt vecinii. Ridică din umeri a lehamite…n-are nevoie de nimic şi nimeni altcineva, lumea lui e întreagă”. Unii profesori o favorizează pe tânără fiindcă e „exotică…înseamnă că cineva nu e născut în ţara ta, ci undeva, la celălalt capăt al pământului”. Pe Satomi nu o ajută nici propriul comportament pentru a-i apropia pe cei din jur: e un spirit liber, rebelă. Nu îi place să dea ascultare nimănui, semănând mai mult cu tatăl în această privinţă.

   Zilele trec şi războiul bate la uşă. Oamenii din Angelina îşi dau arama pe faţă şi îi izolează pe japonezi de comunitate. Aaron, sperând că va pune capăt relelor venite asupra fiicei şi soţiei sale, se înrolează. Din păcate acestea se vor înmulţi şi îşi află apogeul în momentul atacului de la Pearl Harbor în urma căruia tatăl lui Satomi şi  mulţi alţi americani îşi vor pierde vieţile. Devin eroi pe hârtie, dar fantasme pentru familii. Tamura pare că are să cedeze, dar Satomi o împinge mereu către mal. Fata noastră renunţă la şcoală şi se dedică casei şi mamei. Meditează la ce anume doreşte pe mai departe, se uită la stele şi pare să vădă începutul „dacă se uită ţintă la ele, ceva din energia lor…i-ar intra în sânge şi ar începe astfel o viaţă nouă”; vrea să plece „nici eu n-am de gând să mă înmormântez în Angelina”.

    Când viaţa celor două femei pare a se aşeza, alt taifun se năpusteşte. SUA trimite toţi japonezii în lagăre. Satomi şi Tamura sunt „incapabile să se mai mişte, aşteaptă o catastrofă: să li se spargă gheaţa de sub picioare ori să fie înghiţite de un val uriaş” şi „se rotesc în cerc”. Ce se va întâmpla cu ele şi casa? Ei bine…pierd totul şi aproape că vor uita şi de ele însele. Ce e de făcut? Trebuie să accepte: îşi iau cu ele puţinul ce îl pot duce şi pleacă „se învârt fără rost…încercând să-şi găsească un mod de a trăi…n-au teme de făcut, nici pământ de cultivat, doar cozi la care aşteaptă: să li se dea mâncare, să meargă la toaletă, să intre la duş”. Învaţă o nouă limbă în boxele unde sunt închise: „sală de mese”, „raţii”, „baracă”, „latrine”. Satomi se înnegurează pe zi ce trece, se înfurie pe aceia care i-au închis. Ulterior japonezii sunt trimişi în lagăre, eroinele noastre ajungând în Manzanar. Tamura îmbrăţişează optimismul, dar Satomi afirmă sus şi tare ceea ce gândeşte „Ne-au trimis în iad!”. Zilele trec una după alta: oameni sunt ucişi, japonezi se luptă împotriva americanilor şi japonezi se luptă contra semenilor lor.

    Lagărul începe să devină casă  pentru cei închişi, libertatea e o amintire: sunt deschise şcoli, un cinematograf, un spital, locuri de muncă. Condiţiile de trai rămân precare: şobolanii, gândacii, frigul, căldura, praful, lipsa medicamentelor duc spre moarte sigură. E un tablou de-a dreptul dezarmant. Tamura îşi găseşte consolarea în muncă şi prieteni – Eriko, Naomi, iar Satomi în Cora şi doctorul Harper. Vor mai ieşi vii din acest loc al suferinţelor? Satomi va găsi în final dragostea şi căldura unui cămin? Fiţi pregătiţi, dragi cititori, de o furtună de zâmbete şi plânsete. Fiţi pregătiţi să daţi peste „ o fată ca tine” iubitoare, puternică, întunecată, plină de speranţă.

     Volumul are o acţiune complexă şi ne poartă într-o America a terorii, tristeţii, a luptei între naţii, care se suprapune liniei celui de al Doilea Război Mondial. Este relatat le persoana a III-a de naratorul obiectiv şi omniscient. Descrierile nu lasă de dorit „uite cum eşti. Ai ochii alungiţi ai mamei, doar că sunt mai mari şi mai deschişi la culoare, ca scoarţa tufelor sălbatice de mutătoare. Părul tău lung şi des pare negru, doar dacă stai alături de mama ta, atunci se vede că e castaniu…buzele pline de culoarea zmeurei…pielea de culoare ceaiului alb”.Opoziţa dintre gândirea tinerilor şi a bătrânilor atrage în egală măsură „tinerii ăştia o să ne bage în mormânt…le fierbe sângele în vine, dar pasiunile lor sunt ridicole ”. Ceea ce m-a impresionat peste măsură este felul în care a fost construită Satomi: la început pare încrezută şi nepoliticoasă, dar suferă pentru că tatăl nu îi dăruieşte afecţiune. Mai apoi, suferă pentru mama ei şi apoi pentru imaginea unei familii normale. „O fată ca tine” este un bildungsroman şi volum al cunoaşterii de sine, căutării libertăţii. Ne învaţă că nu rasa face pe om, să nu privim cartea după copertă şi să nu ne lăsăm doborâţi de intemperiile vieţii orice ar fi: „Pe mine n-ai să mă pierzi niciodată, nu-i aşa Satomi?”, „Să nu te gândeşti niciodată la viaţa pe care ai fi putut-o avea dacă n-am fi venit aici. Fă-ţi o viaţă mai bună.”. Unde e „locul potrivit…unde anotimpurile au rostul lor şi de unde răsare soarele”.

Lectură Placută!

Nota: 9/10

Cartea O fată ca tine de Maureen Lindley, a fost oferită pentru recenzie de Editura Humantias Fiction. Cartea poate fi comandată de pe site-ul Edituta Humanitas Fiction. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook 

Autor: Crina Stanciu