Ora fantomelor de Teodora Matei - Cuvinte vechi și noi – „Tot timpul din lume”

Ora fantomelor, de Teodora Matei – Cuvinte vechi și noi – „Tot timpul din lume” – Cadranul autorului

Literatura pe tocuri deschide o nouă rubrică de povești: “CADRANUL
AUTORULUI”
 Autorul scrie 4 povești, povestiri care să aibă ca temă cuvintele aferente fiecarei părți de cadran.
Poveștile vor fi în genul pe care-l scrie fiecare autor: thriller, polițist, SF, fantasy, romance.

Ora fantomelor de Teodora Matei

Întâi auziră motorul taxiului care-și lăsase pasagerul la destinație, apoi pașii târșâiți prin pietriș și ciocăniturile timide în ușă. Deschise Marek.

― Bună seara!

― Bună seara, poftiți!

Ava rămase sprijinită de balustrada scării. Aidan îmbătrânise. Slăbise și era ușor adus de spate. Purta ochelari, iar două degete ale mâinii drepte nu se putuseră îndoi în jurul buchetului de frezii pe care nu știa cum să-l ofere. Ava îi ieși în întâmpinare, adresându-i un zâmbet timid; îl scoase din încurcătură luând florile, mulțumind  și răsucindu-se imediat pe călcâie, căutând din priviri o vază. Știa că el ar fi vrut s-o îmbrățișeze, dar nu mai erau momente potrivite pentru acele gesturi.

― Luați loc…

Marek indică fotoliul din fața șemineului.

― Știți, aici serile sunt reci, dar e mai multă liniște decât în oraș.

― E frumos aici la…

Intenționase să spună „la voi”, dar mintea nu-l lăsa. Continuă:

― … la dumneata.

― Da, este…

Nici Marek nu știa cum să conducă acea conversație. Se așezase pe canapeaua de vizavi și o invitase pe Ava alături de el. Astfel, stabilea clar poziția fiecăruia.

― Vă servesc cu ceva? Am un whisky scoțian, un coniac grecesc, un vin vechi…

― Nu, mulțumesc, deocamdată… Știți, la vârsta mea abia îmi permit un pahar de vin alb după masă.

― În regulă, sper să nu vă deranjeze dacă-mi pun un deget de coniac. Cât despre vinul alb… e deja la rece.

― Nicidecum…

Când Marek se îndreptă spre barul din colț, cei doi se priviră în ochi pentru câteva clipe. Ea nu credea că a reușit, el nu-și putea ascunde uimirea.

― Poate părea ciudat și lipsit de politețe să atac un subiect delicat la câteva minute după ce v-am pășit peste prag, însă am bătut atâta drum, am atâtea întrebări, încât… Nu vreau să știu decât dacă… dacă dumneata ești Ava, pianista cu care am fost logodit, acum… acum mulți ani. Vă rog să mă iertați, dar mi se pare straniu și de neînțeles. Ar fi trebuit să aveți aceeași vârstă cu mine, eu am nepoți pe mâinile cărora am lăsat afacerile…

― Vreți să spuneți acea Ava pe care ați gonit-o din casă, împreună cu mama bolnavă? Care a acceptat un contract pentru că nu voia să apeleze și mai mult la bunăvoința dumitale? Da, oricât de straniu ar părea, eu sunt!

Ava își îndreptase spatele. Încercase să nu rostească vorbele pe un ton prea aspru. Nu sunau a dojană, mai mult a regret față de o situație neplăcută din trecut. O ajuta faptul că nu-și spuneau pe nume; folosind un pronume de politețe, excludea familiaritatea. Era și o formă de respect față de omul prin care timpul trecuse.

― Draga mea, domnul Aidan e oaspetele nostru, iar lucrurile acelea s-au întâmplat demult.

Mâna bărbatului se așeză peste a ei. Din ochi îi spunea că totul e în regulă, că Aidan avea să afle cât doreau ei să spună.

― Domnule, noi ne putem considera norocoși. Dar, vedeți dumneavoastră, lucrul care era aproape să ne ucidă pe amândoi, ne-a recompensat cu tinerețe, cu faimă… Muzica! Nu vă pot da prea multe amănunte, însă actul meu de creație și al Avei, de interpretare, ne-a salvat viețile.

― Greu de explicat, greu de crezut…

― Poate, numai că dumneata ai venit aici să te încredințezi de existența Avei și, poate, să-ți ceri iertare pentru niște fapte… Nu le-aș zice necugetate, doar pripite. Eu asta am înțeles când v-am invitat aici.

Aidan urmărea modelul covorului țesut din salon. Înclina ușor capul și își frământa mâinile. Îi privi pe amândoi; spuse zâmbind amar:

― Aveți dreptate, am venit să văd cu ochii mei ce-mi spuneau cunoscuții de-a lungul anilor. Ani în care am trăit cu îndoială, cu regret…

― Dragă domnule, asta nu v-a-mpiedicat să vă faceți o familie, să vă sporiți cifra de afaceri…

― Nimic mai adevărat!

Era timpul Avei să-l tempereze pe Marek, așezându-i palma pe braț.

― Ei, oricum, asta ține de trecut, dumneata ești musafir și nu se cuvine să purtăm anumite discuții.

― Să vorbesc despre tinerețea mea nu sunt „anumite discuții”. Doar văd întâmplările cu alți ochi. Am fost un răsfățat. Am fost un copil unic al unei familii bogate, învățat de mic să am tot ce-mi doream. Când am crescut… și atunci am avut. Poate că încercam să-mi imaginez prietenii, iubitele, ca pe bunuri personale ce nu mă pot părăsi, pe care nu le pot pierde.

― Eu nu te-am… nu v-am părăsit!

― Nu, n-ați făcut-o! La câțiva ani după ce… după ce v-ați mutat din casa mea, am întâlnit pe cineva care mi-a povestit de agentul care păcălea artiștii oferindu-le contracte avantajoase fără să le prezinte toate condițiile acestora. Am angajat un om care a strâns mărturii ale faptelor lui. Am înțeles și am vrut să-mi cer iertare. N-ar fi ajutat la nimic, dar… Nu v-am mai găsit, plecaserăți din oraș. Am ajuns la o pensiune unde o doamnă în vârstă mi-a spus că urma să vă căsătoriți și ați părăsit orașul împreună cu viitorul soț.

(…)

Cei doi se întoarseră brusc unul spre celălalt. Nu aveau de ce să mintă. Ava zâmbi așa cum o rugase Marek, cu ochi strălucitori și gropiță în obraz.

― Nu, domnule, inimile noastre s-au dat o singură dată. A mea, dumitale. A lui Marek… altei femei. Împreună ne-am regăsit echilibrul.

― Vreți să spuneți că… nu sunteți căsătoriți? Nu aveți o familie?

― Nu, suntem parteneri de afaceri, domnule Aidan! Eu compun, iar Ava interpretează tot ce scriu. De fapt… relația de fidelitate dintre noi e mai puternică decât într-o căsnicie: eu nu pot da muzica pe mâna altcuiva, Ava nu poate cânta altceva. De ce să încurcăm lucrurile mai mult decât ar trebui?

― Da, aveți dreptate…

Aidan o fixă, hotărât să afle răspunsul la o ultimă întrebare.

― Aș vrea să știu dacă… inelul acela… dacă-l mai aveți.

― Îl am, ați venit după el?

― Nu, Doamne ferește, cum ați putea crede… Voiam să știu dacă l-ați păstrat.

― L-am păstrat, e unicul inel de logodnă primit vreodată. Nu-l pot purta, dar asta e altceva. E în caseta de bijuterii, îl văd aproape în fiecare seară… Atunci l-am considerat inestimabil. Nu din cauza pietrei galbene care mamei dumitale i se părea ieftină, ci pentru că îi atribuisem o anume încărcătură. După aceea, l-am păstrat ca pe o dovadă a umilinței. De fiecare dată când părăsesc o sală de concerte plină de oameni care mă aclamă, mă întorc aici, deschid caseta de bijuterii și îmi spun că valoarea unui diamant nu stă în caratele lui, ci în sinceritatea mâinii care-l oferă.

*

Din casă răzbăteau acordurile pianului. Marek o rugase să cânte în timp ce ei urmau să aibă o discuție ca între bărbați.

― Și ce ai dumneata de gând să faci acum? Îți dai seama că e ceva serios. Lucrurile astea nu se pot spune. Noi am dori să nu se știe prea multe despre… despre această situație… Am o armată de oameni plătiți cu o mică avere, care se ocupă de contractele noastre, ne protejează identitățile. De mâine, de exemplu, am putea să dispărem pentru totdeauna.

Marek privea curios bătrânul așezat pe balansoarul Avei. Aidan își înmuie buzele în pahar și ridică din umeri.

― Am venit să mă conving, am trăit o viață cu o umbră pe suflet. M-am întrebat mereu dacă am făcut bine abandonând o femeie ca Ava.

― Și eu am abandonat odată o femeie. Dumneata ești mai norocos. Ai văzut-o, i-ai vorbit. A mea nu mai e…

― Acum, că mi-ai povestit, am înțeles. Cu mine, toate secretele sunt în siguranță. Oricât de stranii mi s-ar părea.

Marek n-avea încredere în ochii albaștri. Îl încercau și niște remușcări slabe. Dacă bărbatul din fața lui n-ar fi părăsit-o, Ava nu i-ar fi fost alături. Întoarse capul spre magazia din spatele curții. Prin ușa întredeschisă se zărea butoiul ruginit. Din cuștile de plasă ascunse vederii, pisicile – toate negre – mieunau prelung.

― Atunci să mai bem un pahar! Pentru decizii corecte!

Degetele bătrânului tremurau în timp ce ținea paharul, ca celălalt să-i toarne lichidul auriu. Cele două pahare se ciocniră scurt. Aidan goli jumătate din al său, apoi îl scăpă pe scândurile terasei. Restul vinului i se vărsase pe cămașa albă și i-o lipise de pieptul slăbit. Ochii măriți de uimire îl fixau pe Marek. Gemete slabe ieșeau din gura înțepenită.

― De ce? Pentru că nu te cred, pentru că Ava e doar a mea. Îți spun un secret, nu mă tem că-l duci mai departe. Sunt teribil de egoist. N-am nevoie de ea, îmi trebuie doar să mi-o aducă pe cealaltă. Eu n-o las să plece. Şi n-am încredere într-un bătrân scorțos, plin de bani și orgoliu.

Nu era convins că celălalt îl mai aude. Peste ochi i se lăsase ceață, din colțurile gurii se prelingeau firicele subțiri de spumă albă.

Marek se rezemă de spătarul balansoarului și savură spasmele bătrânului. Cu ochii închiși își asculta muzica. Scurse ultimele picături de pe fundul paharului; ridică trupul celuilalt pe umăr. Îl cără până la magazie. Lăsase ușa crăpată. O împinse cu piciorul și, la lumina lunii, depuse corpul în butoiul plin pe jumătate cu acid. Cu mâinile în șolduri, admira țesuturile topindu-se.

Corpul se scufunda puțin câte puțin. La suprafață, lichidul clocotea. Haine și carne dispăreau sub privirea mulțumită a compozitorului. 

Marek aduse de pe terasă paharul bătrânului; îl aruncă peste ultimele bucățele de piele ce sfârâiau.

(fragment din Capitolul 11. Cuvinte vechi și noi – „Tot timpul din lume”)

ORA  FANTOMELOR

Cărțile autoarei le găsiți pe site-ul Editura Tritonic

Cadranul autorului

Autori români

Ora fantomelor de Teodora Matei – Cuvinte vechi și noi – Cadranul autorului

***Arcidalia Ghenof(Arci)***Sunt o mamă şi o bunică împlinită, pe primul loc fiind întotdeauna familia. Îmi place muzica de calitate, îmi plac călătoriile (din păcate acum doar virtual), îmi place să-mi fac prieteni cu aceleaşi preocupări ca şi mine. Dar marea mea pasiune (aproape un drog) sunt cărţile, citesc orice gen, dar preferatele mele rămân thrillerele. Lecturile m-au ajutat întotdeauna să evadez din cotidian şi să trec peste toate greutăţile. Şi aşa, ca să închei un cerc, în adolescenţă am colaborat la o revistă, acum la un site care simt eu că mă reprezintă, chiar dacă de mult timp nu mai pot purta tocuri. Mă bucur să fac parte din echipa voastră! (mai întineresc şi eu puţin)

1 COMMENT

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.