Pe râurile ce duc... de António Lobo Antunes

Pe râurile ce duc… de António Lobo Antunes-Romanul memoriei

Pe râurile ce duc… 

Autor: António Lobo Antunes 

Editura Humanitas, 2018

Colecția Raftul Denisei

Titlu original: Sôbolos rios que váo (2010)

Traducere, prefață și note de Dinu Flămând

Număr pagini: 248 

Fără să își dea seama încetase să mai fie o persoană, era un pește într-o apă mai vâscoasă ca apa, căreia unii îi spuneau aer și el însuși îi zicea tot aer înainte de durerea care nu reușea să devină chiar durere.

   Pe râurile ce duc… este o confesiune halucinantă a unui om care se află în fața unui adevăr crud: cancerul. Bazată pe propria experiență dintr-un spital din Lisabona, în anul 2007, povestea (care nu e poveste, după propria mărturisire a autorului) se construiește ca un „delir organizat” (după Dinu Flămând, în Prefață), în care bolnavul trece prin toate stările posibile, de la spaimă, la agonie, revoltă, întoarcere la inocența copilăriei. Boala trezește amintirea, un soi de anamneză, strigătul durerii se transformă în tăceri lungi și apăsătoare, rezultând un substanțial roman al memoriei, agonizant, tulburător.

   Titlul face trimitere la o parafrază versificată a Psalmului 136 ( La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.) aparținându-i clasicului portughez Camões:

Pe râurile ce duc

Spre Babilon mă-ndreptam

Și lângă apele lor plângeam

Amintindu-mi de tine, Sioane.

   Simbolistica este generoasă. Pe de o parte, plânsetul unui om aflat pe culmile disperării, pe de altă parte, rememorarea întregii vieți a protagonistului. În egală măsură, apele  râului Mondego, ale cărui izvoare le-a descoperit Antoninho, reprezintă un simbol al timpului.

,,nu era doar un râu, erau patru sau cinci ce se despărțeau iar apoi se uneau să împingă viața nepotului meu și pe a mea, noi nu mai suntem am fost… iar eu m-am văzut pe pârâiașele din Mondego ce se despart și se unesc neîncetat, m-am văzut eu care sunt mort de atâția ani de zile sau nu eu, ci tot ceea ce exista și nu mai există, plutind pe ape și îndepărtându-mă de voi’

    În cele cincisprezece zile de spitalizare, de la sfârșitul lui martie și începutul lui aprilie, înainte și după operație, personajul Antunes își face bilanțul vieții, într-un monolog interior aproape lipsit de coerență, cu amănunte biografice clare sau destul de vagi, peste care se suprapun voci reale sau ireale, ceea ce nu face decât să sporească impresia de aiurare.

,,nu e simplu să găsești un echilibru în taină, nici un țipăt, cu toate că atâtea țipete se înghesuiau în el, fiecare gest nefăcut țipa, fiacre mișcare a capului său țipa, fiecare bucățică de piele țipa”

   Personajul suferă un regres și se întoarce spre copilărie, perioada fericită a vieții, când se simțea iubit și protejat, când părea că nicio boală nu ar putea să-i amintească de efemeritatea ființei umane. Astfel, pe bolnavul Antunes îl vor „vizita” în spital bunici, părinți, oameni care i-au marcat existența, dar care au trecut râul Mnemosynne (râul memoriei, în mitologie).

,,sau lupii aceia de iarnă și el pe vârful unei stânci urmărindu-i din priviri fiindcă nu ne aflam la un spital din Lisabona, eram aproape de izvoarele râului Mondego, nu e luna martie, nu plouă, auziți ce muzică scoate harfa înconjurată de aparate, radiografii și instrumente cromate, nu simțiți doctore mirosul funiilor de ceapă din bucătărie și nici șopârlele de silex, aici nimeni nu gândește, te mulțumești să durezi până te cheamă glasul clopotului iar cimitirul se închide

   Ca refugiu, Antunes (mă întreb, nu cumva este un antierou?) apelează în limbaj la improvizații cu efecte stilistice, chiar dacă se dovedește un anticalofil. Cuvântul „cancer” i se pare greu de pronunțat/imaginat, așa că îi atribuie metafore inedite, ce devin vii în propriu-i delir. Cancerul este învelișul ghimpos al castanei, pasărea spaimei mele, pata de pe pantoful medicului.

   Cu toate că există repere temporale precise (precum într-un jurnal), nu este vorba despre timp în romanul acesta. Prin tehnica contrapunctului, autorul anulează timpul, trecutul se suprapune prezentului și viitorului; nu există nu fir narativ, intrigă, punct culminant.

   Pe râurile ce duc… e un roman greu de citit. Odată începută aventura prin hățișurile lecturii, este recomandat să nu te oprești. Altfel va trebui să o iei de la capăt. Recunosc că am citit/recitit cartea și nu mi-a fost ușor să o înțeleg. Monologul unui bolnav poate fi uneori lipsit de coerență. Considerați-mă o ignorantă, dar refuz să fiu precum curtenii din Hainele cele noi ale împăratului. Topica și lipsa semnelor de punctuație constituie o provocare cu care am mai dat piept în romanele lui Saramago. Exeunt omnes.

   António Lobo Antunes este un cunoscut romancier portughez. S-a născut în 1942 la Benfica. Continuând tradiția familiei, a făcut studii de medic psihiatru, dar din 1985 s-a dedicat totat scrisului. A debutat în 1979 cu romanul Memoria de elefant. A fost recompensat cu prestigioase premii și distincții literare internaționale, iar cărțile i-au fost traduse în peste treizeci de limbi. Este considerat un revoluționar ar romanului, prin tehnicile pe care le abordează. După cum afirma el însuși, caută să transforme arta romanului, povestea e mai puțin importantă, e numai un vehicul de care mă folosesc, ceea ce contează e să transform această artă, și există o mie de căi de a o face, însă fiecare trebuie să o găsească pe a sa proprie. Alte titluri ce-i poartă semnătura: Sărutul lui Iuda (1979), Tratat pentru pasiunile sufletului (1990), Ce voi face când totul arde (2001), Trebuie să iubesc o piatră (2001).

Cartea Pe râurile ce duc… de António Lobo Antunes poate fi comandată de pe site-ul Cartepedia.ro

Recenzii cărţi

Pe râurile ce duc... de António Lobo Antunes

 

 

 

 

 

 

 

18 COMMENTS

  1. Felicitări pentru recenzie, nu știu dacă am să o iau vreodată, și asta pentru că este mult prea sensibilă, atinge acolo unde nu trebuie, la mine ambii părinți au trecut și unul din ei încă mai trece prin agonia acestei boli. Simptomele sunt adevărate.

  2. Eu citesc astfel de carti. Dacă mă hotărăsc să o cumpăr, nu pot sa o citesc curând. Deocamdată vreau sa uit de durerile celor din jur. Mi-a plăcut cum ai reusit sa surprinzi esența cărții. Felicitări, Andreea!

    • Mulțumesc, Vero! E o carte atipică, pe care la o primă lectură superficială vrei să o arunci. Dar, dacă reușești să de abții ( 🙂 ), îi vei descoperi profunzimile.

  3. Felicitari Andreea!Este foarte greu sa citesti o asemenea carte dar si mai greu sa vorbesti despre ea.
    Nu cred ca am sa ma incumet s-o citesc,e un subiect prea dureros pentru mine.

    • Recunosc că am recitit cartea. O carte bună nu e neapărat cea frumoasă, cea care îți aduce bună dispoziție, ci aceea pe care nu o uiți. Dacă stăm să ne gândim…, câte cărți din bibliografia școlară ne-au plăcut cu adevărat?

  4. Felicitări pentru recenzia minunată! <3 Nu știam acest roman, dar are o copertă grăitoare și cele scrise de tine mă fac să cred că este o carte care se pliază pe sufletul meu.

    • Sunt sigură că o vei îndrăgi. După cum spunea autorul, Pe râurile ce duc… se trăiește, nu se citește (se pliază pe sufletul tău, adaug eu).

  5. Frumoasa recenzie! Si cartea pare frumoasa, dar prea dura, dramatica, iti trebuie o anumita stare pentru a o citi.

      • O, da! Astea triste, depresive, ma lovesc mai tare decat orice. Pot sa citesc cum se casapesc aia, cum se omoara intre ei (vorba Rodicai Ojog-Brasoveanu, daca nu vine unul sa-i coseasca pe toti :)) ), dar astea triste ma termina.

  6. Auzisem de aceasta carte si chiar imi doream sa aflu mai multe despre ea 🙂 Multumesc pentru recenzie, Andreea!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.