Perfecţiunea este o iluzie - poveşti de viată

Perfecţiunea este o iluzie – poveşti de viată – Gabriela Maria Ionescu (poveste reală)

Perfecţiunea este o iluzie poveste reală.

   Am început clasa a V a într-o şcoală nouă, cu colegi noi, cu vecini noi (tocmai ce ne mutasem într-un nou apartament). Cu uniformă şi pantofiori noi de lac cu ghiozdanul nou şi el, cu multe emoţii după ceremonia de deschidere am intrat în clase, ne-am ales câte o bancă în care să stăm. Tovarăşa dirigintă a strigat catalogul încercând să ne cunoască chiar de la prima întâlnire, eu mi-am auzit numele, am răspuns frumos, dar exact în acel moment; cineva şi-a scăpat penarul pe jos cu mare zgomot, tot ce era în cutia aceea de lemn s-a împrăştiat pe parchet în amuzamentul colegilor.

   Tovarăşa l-a certat şi l-a întrebat cum îl cheamă, el a răspuns: – Mircea V., în timp ce un coleg din spate îl tot împungea în fund cu un creion ce îl găsise pe jos să i-l înapoieze.

  • Stai jos şi fii mai atent!

   Aşa a intrat în viaţa mea, Mircea, copilul cu ochii mari şi verzi şi cu un păr incredibil de blond şi de creţ, dar lucrul care mă atrăgea cel mai mult era dintele lui din faţă ciobit la fotbal într-o ciocnire cu alt coleg. De aici i s-a tras şi porecla pe care a purtat-o cu veselie toată viaţa : Ciobitu’!

   Multe lucruri şi întâmplări vesele ne-au înseninat copilăria datorită zâmbetului lui, Ciobitu’ cum îi spuneau toţi chiar şi profesorii nostri şi Mircea cum îi spuneam doar eu şi mama lui cum mi-a mărturisit mai târziu când eram la liceu.

   În copilărie observăm instinctiv că, cu cât suntem mai cuminţi, mai ordonaţi şi ascultători cu atât recompensele sunt mai mari. Ne dorim să fim perfecţi, să ne iubească toată lumea, să luăm premii, să câştigăm întrecerile sportive, să răspundem mai bine decât ceilalţi la întrebări, la concursuri etc. Cei ce au un defect cât de mic sunt din start descalificaţi de părerea celorlalţi, la fel o păţesc şi cei ce sunt altfel prin părerea lor personală despre lume sau viaţă. La o oră de dirigenţie aveam de răspuns pe o foaie de hârtie la întrebarea: – ce meserie am vrea să avem când vom fi mari şi de ce?

  Toate răspunsurile au fost interesante pentru diriginta noastră, cam toţi colegii voiau să se facă ingineri sau doctori, unii voiau să construiască diverse lucruri (în plin avânt industrial şi de dezvoltare a oraşelor din timpul comunismului asta se “purta”), sau să vindece oamenii. Fiecare scrisese cât mai mult pe aceea foaie; nu ne-a pus note.

  Dar din grămada de foi a extras-o pe cea a lui Mircea şi mirată l-a întrebat de ce vrea să se facă actor ???!!!

  • Că să fac oamenii să râdă, a răspuns el mândru. Bineînţeles că s-a generat un râs general şi toţi şi-au bătut joc de el şi de dintele lui şi au râs mult timp după aceea : – auzi tu, actor, ….hi hi!

  Amiciţia din copilărie s-a prelungit şi la liceu şi în multe rânduri mi-a fost cel mai apropiat prieten.

  El a făcut liceul de matematică, dar şi-a păstrat visul de a fi actor. După liceu nu ne-am mai văzut, dar îi vedeam deseori numele pe afişele teatrului Fantasio şi sincer mă bucurăm pentru el zicând : – Ai reuşit Mircea, bravo ţie prietene!

   Ultima noastră întâlnire “face to face” a fost pe terasa Tomis, unde am mâncat o pizza şi am băut un suc împreună; trecuseră mai mulţi ani, eram căsătoriţi, eu aveam doi copii, el avea un băiat tot blond şi cu părul creţ… Surprinsă am descoperind atunci când a izbucnit în râs în timpul discuţiei noastre, că îşi reparase dinții şi şi-i albise, arata incredibil: blond, bronzat, creţ cu părul lung aproape în ochi, dezinvolt şi vesel aşa cum nu am întâlnit pe nimeni …

 Mă tot uităm la dintele lui şi mă apucă şi pe mine râsul de câte pătimise săracul în copilărie din cauza acelui dinte. Erau încă foşti colegi care îl strigau Ciobitu’, ce ironie …!

Mi-a spus cu ce colegi s-a mai întâlnit, cine ce a ajuns şi am povestit diverse lucruri o oră şi ceva.

   Am râs copios când mi-a oferit două invitaţii în loja teatrului, la unul din spectacolele în care juca el. Am fost la spectacol şi a fost o reală încântare să îl văd jucând!

  Nu am păstrat legătura după aceea şi viaţa ne-a dus în direcţii total diferite. Eu m-am mutat în Bucureşti şi după câţiva ani când mi-am revăzut o fosta colegă de generală am întrebat-o ce mai face Mircea.

 – Cine tu? Ciobitu ‘ …?? – Păi nu ştii… a murit acum 5 ani, a făcut infarct …

  • Nu pot să cred, am răspuns, am izbucnit în plâns şi mi-am propus atunci solemn când merg data viitoare la Constanţa să îi duc flori la mormânt .

Îmi lipseşti mult MIRCEA, lumea este mai tristă şi mai imperfectă fără tine!

Gabriela –Maria  Ionescu (poveste reală)

Rubrica Întâmplări adevărate

#povestereală

#povestideviaţă

#intamplariadevarate

facebook Literatura pe tocuri

Grup Literatura pe tocuri

Perfecţiunea este o iluzie – poveşti de viată

4 COMMENTS

  1. O poveste interesanta, pacat insa de Mircea, ar fi avut multe de oferit.
    Multumim ca ai impartasit cu noi acest fragment real din viata ta.

  2. Se spune că singura constantă în această existență este schimbarea. Desigur, este greu să accepți plecarea oamenilor (mai ales a celor pe care îi consideri apropiați).
    Îmi pare rău pentru Mircea. Cu siguranță, ar fi avut multe de oferit, de trăit, de experimentat.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.