Poveste de Crăciun de Allex Trușcă

Poveste de Crăciun

  Întotdeauna când mă gândesc la Crăciun fac o călătorie în timp, pentru că nu reușesc să disociez acest eveniment de imaginea copilului un pic cam timid, cu părul blond și ciufulit, tremurând de bucurie și emoție.

  Sunt bucuros că am avut norocul să-mi petrec copilăria într-un sat, lângă un mic orăşel de provincie, într-o perioadă când toţi ştiau care e legătura între o casetă audio şi un creion (sau, dacă nu reuşiţi să plasaţi asta în timp, să zicem că atunci când “Singur acasă” era cel mai nou şi mişto film pe care îl puteai vedea la PRO TV). Cele mai frumoase sărbători de iarnă le-am petrecut între anii 1990-2000, când copiii încă se bucurau că sunt copii, iar internetul și tehnologia nu-și făcuseră simțită prezența în acel colțișor al Olteniei. Îmi amintesc că aveam parte de zăpadă înainte de Crăciun aproape în fiecare an. Atunci o vedeam ca pe-o binecuvântare. Poveste de Crăciun

  Seara de 24 decembrie era magică pentru mine, plină de emoţii, o aşteptam încă de la începutul lunii. Exista un obicei, numit ‘colindeţi’ în care, alături de restul tinerilor din localitate, mergeam din casă în casă după ce se întuneca. Totul începea de la capătul satului, undeva la o distanţă de vreo 3 kilometri. Ne strângeam în grupuri mari și mergeam peste dealuri, prin zăpada până la genunchi. Urcam anevoie, iar când ajungeam în vârf, ne odihneam, spuneam bancuri şi ne uitam la satul care se vedea în depărtare: lumini aprinse, mogâldețe agitându-se pe fundalul alb, coşuri fumegânde. După aproape treizeci de ani, încă mă fascinează acoperișurile caselor văzute din acel loc, acum străjuite de copaci înalți, plantați de tata pe când era de vârsta mea. Apoi începea coborârea pe partea cealaltă. Alunecam, ne rostogoleam în râsete și chiote de bucurie. Ajungeam uzi, roşii la faţă, ameţiţi, dar fericiţi. Atunci fericirea era un lucru simplu și mult mai facil de obținut. Poveste de Crăciun

  Primeam colăcei, eugenii, mere, sau când și când, dacă eram norocoşi, chiar şi o portocală. Aveam întotdeauna plase de rezervă la noi, ştiam că o să umplem cel puţin două cu ce urma să primim. Cei mai ghinioniști se trezeau cu o petardă bine plasată de băieţii mai mari, iar ceilalți ne stricam de râs văzând cum zboară colăceii. Uneori, gazdele ne ospătau cu un pahar de vin, iar veselia devenea şi mai mare.

  După ce terminam de colindat tot satul, ne îndreptam grăbiţi spre casă, ştiam că urma să găsim sub brad un munte de cadouri. Niciodată nu am fost dezamăgiţi, nu știam ce altceva ar fi putut fi mai frumos decât pungile cu portocale, ciocolate, banane –  pe care le puneam după sobă să se coacă, perechi de cizmulițe și de mănuși și cine știe ce alte minunații.

  Urmau apoi zile cu vizite prin vecini, cu mâncare multă şi grea. Vin fiert care ne făcea să uităm de timiditate și de rușine. Mama, care făcea cei mai frumoși oameni de zăpadă, cu ochi din cărbune și un morcov în loc de nas. Pregătirile pentru Ajunul Anului Nou. Reuşeam să găsesc încă doi-trei băieţi la fel de afoni ca mine, pierdeam două zile să împodobim un pluguşor, să învăţăm versurile, iar acea zi era încununarea efortului nostru. Ţin minte că eu eram cel care recita cel mai des „Pluguşorul”, aveam o căciulă maaare de iepure, făcută de mama, care îmi cădea mereu pe ochi. Eram însă tare mândru de acea căciulă, nu mai avea nimeni în tot satul. Acum, când o văd, mă pufnește râsul și mă întreb ce era în mintea mea când eram copil. În plus, trebuia să am grijă ca cel care mânuia biciul să nu-mi tragă una peste picioare. Şi o cam făcea. Din greşeală, spunea el, iar eu eram nevoit să-l cred. După, împărţeam banii strânşi, şi mai mereu ieşea cu ceartă. Ajungând acasă, găseam cadourile de la Moş Gerilă (fratele mai sărac al lui Moş Crăciun), mâncam cu părinţii, povestindu-le faptele noastre de vitejie, până adormeam, târziu în noapte. Îmi doream să cresc mai repede, şi nu înţelegeam de ce tatăl meu nu se bucura la fel de mult ca mine că am mai crescut un an. O singură dată mi-a spus „tu mai creşti un an, noi însă îmbătrânim”. Cred că din acel moment nu m-am mai bucurat atât de mult. Poveste de Crăciun

  Acum, mă sperie viteza cu care trece viața pe lângă noi. Suntem într-o permanentă competiție cu ceilalți, cu noi înșine, cu timpul. Ne revărsam frustrările în timp ce ne dizolvăm visele printre griji cotidiene și încercăm să umplem golurile cu lucruri materiale. Ne definim prin muncă, sau ceea ce putem obține de pe urma ei, fără să ne gândim că amintirile sunt tot ceea ce ne rămâne atunci când lucrurile ies din garanție. Uităm să ne bucurăm de mirosul unei portocale, de aburii calzi de cozonac, de bulele de Coca-Cola care ne gâdilă pe la nas, de râsetele și zâmbetele celor din jur, de bucuria pe care o putem aduce altora pe care viața i-a îngenuncheat. Ne urăm unul altuia să fim mai buni de sărbători, dar nu ne gândim că putem fi așa în fiecare zi. La fel, ar trebui să ne reamintim să fim fericiți nu doar o săptămână pe an. Dacă nu mai știm cum să facem asta, ar trebui să privim niște copii. Avem de învățat de la ei.

   Încă mă duc în fiecare an în „colindeţi”  cu sora mea, așteptând cu nerăbdare să întâlnesc persoane cu care am împărțit copilăria. Ne ignorăm unul altuia ridurile sau câte un fir de păr alb apărut prematur, și, în chiotele copiilor de acum, dintr-o dată întinerim. Simt cum îmi lipsește acea căciulă mare și urâtă din blană de iepure și repet în gând versurile „Plugușorului”. Știu că nu mai simt Crăciunul ca atunci și mă apucă nostalgia de multe ori, dar am speranţa că la un moment dat, când voi avea copii, voi trăi împreună cu ei emoţiile încercate de părinţii mei. În fond, asta înseamnă Crăciunul: iubire şi speranţă, nu?

   PS:  Tocmai mi-am repetat în gând „Plugușorul”. Nu m-am încurcat la versuri. Mă gândesc acum la o portocală mare și zemoasă.

Crăciun Fericit! În fiecare zi!

Cu drag, mereu același visător, Allex Trușcă

De același autor

„Nebunul alb” ,  2017, roman, Editura Quantum Publishers (republicare)

„Soț și soție”,  2017 povestire, antologia „Povestiri SF”, Editura BERG

„Lorelai”, 2017, poveste pentru copii, Editura BERG

„Eu, cel din oglindă”, 2018, povestire, antologia „CENTENARIUM StrING”, Editura Tornada & Centrul STRING

„Cealaltă Regină”, 2018, roman, Editura PAVCON

Facebook Alex Truşcă

Poveste de Crăciun