Răzbunarea Iertării - Eric-Emmanuel Schmitt
Literaturapetocuri.ro

Răzbunarea Iertării, de Eric-Emmanuel Schmitt – Editura Humanitas – recenzie

Titlu: Răzbunarea Iertării

Titlu original: La Vengeance du Pardon

Autor: Eric-Emmanuel Schmitt

Editura: Humanitas

Apariție inițială: August 2017

Apariție în România: Februarie 2019

Număr pagini: 264

Traducere: Laurențiu Malomfălean

Coordonator: Denisa Comănescu

   Răzbunarea Iertării – Eric literatura universala

   Recunosc că, indiferent cât de multe cărți scrise de Eric-Emmanuel Schmitt aș citi, mereu sunt surprinsă de cât de originale sunt poveștile sale.

   În volumul “Răzbunarea Iertării” am găsit patru nuvele extraordinare, cu un final neprevăzut care mi-au dat peste cap absolut orice scenariu pe care îl aveam pregătit.

   Maestru al nuvelelor, Schmitt a câștigat chiar Premiul Goncourt pentru nuvelă în 2010, și pe bună dreptate. Stilul său este impecabil, exprimarea fără cusur și poveștile absolut incredibile.

   Cele patru nuvele din care este compus volumul acesta sunt pe cât de diferite, pe atât de asemănătoare. Deși fiecare poveste este diferită, toate au în comun drumul către fericire pe care îl parcurge fiecare. Ceea ce le deosebește însă sunt deciziile pe care le ia fiecare și cât de departe este dispus un om pentru a-și obține fericirea.

   Prima poveste, Surorile Barbarin,  începe delicat. Autorul ne explică parcursul a două fete gemene, care sunt atât de apropiate încât ajung să fie aproape o singură persoană. Toți cei din jur le iubesc, iar ele nu pot decât să se bucure de acest lucru.

   Însă un incident pare să rupă acest echilibru care părea indestructibil și să le ducă la ură, invidie, răzbunare. Cele două surori încep să se îndepărteze cu fiecare zi ce trece mai mult, iar cu trecerea anilor se ajunge la dispreț. Lily, cea mereu calmă și iubitoare, pare să atragă mereu atenția celor din jur, pare să fie mereu cea mai iubită, iar ceilalți ajung să se refere la cele două ca și “Lily și cealaltă” sau gemenele, însă Moïsette simțea că ea nu există în peisaj. Lucrurile au degenerat cu atât mai mult cu cât Moïsette încerca mereu să fie ca Lily, sau mai bine zis să fie Lily, însă mereu părea că totul ieșea pe dos.

   Lily s-a căsătorit din iubire, Moïsette din interes.  Este interesant că, cu cât mai mult încearcă Moïsette să urce pe scara socială, cu atât mai mult coboară. Tipologia exactă a temerii umane care te urmărește oriunde te-ai duce. Astfel, cele două surori au ajuns să se transforme dintr-un tot unitar în două părți complet separate, ca doi magneți de același pol care se îndepărtează unul de altul indiferent cât ar lupta pentru contrariu.

  Optzeci de ani mai târziu, Lily este implicată într-un proces, în care este acuzată de însuși iubitul ei din tinerețe. Dar oare care este deznodământul acestui proces și ce legătură are Fabien cu el?  

  În a doua nuvelă a acestei povestiri, Domnișoara Butterfly, întâlnim un bancher care este în pragul falimentului din cauza unei greșeli a fiului său, un fiu pe care nu l-a vrut și pe care l-a abandonat încă de la început, dar pe care a fost obligat să îl accepte în viața sa.

   Printr-o alternanță foarte reușită între trecut și viitor, reușim să aflăm povestea din tinerețe dintre bancher și o femeie agramată, cu un handicap mental și fără viitor. El alege să fugă, ea alege să crească copilul. El alege calea ușoară, ea pe cea grea. El alege cariera, ea alege iubirea. Deși în trecut bărbatului i se făcea greață numai când se gândea la ea și îi arunca scrisorile, a ajuns să o aprecieze și să o respecte pentru sacrificiul său și pentru dedicarea sa completă unei cauze pe care el nu a susținut-o. Cât de diferiți pot fi oamenii în esență și cât de mult ne poate schimba viața o simplă decizie făcută într-un moment de cumpănă.

  A treia poveste, Răzbunarea iertării, este pe cât de profundă, pe atât de surprinzătoare. Este de fapt și cea care dă numele acestui volum.

   O femeie și-a pierdut fiica în urma unei serii de asasinate ale unui bărbat care acum își plătește greșeala prin a petrece restul vieții în spatele gratiilor. Ea începe să îl viziteze periodic. Nici ea nu știe de ce. La început el este reticent, însă cu timpul reușește să se deschidă, să își verse frustrările în fața ei și să se atașeze de ea ca de o mamă. Însă ce urmărește această femeie prin aceste vizite? Dorește într-adevăr să îl ierte și să îi ofere sprijin, sau caută doar răzbunare pentru moartea fiicei ei?

   Prin acțiunile ei, mi s-a părut o femeie cu o forță sufletească incredibilă, capabilă atât să treacă peste moartea fiicei ei cât și să îl privească în ochi pe cel care i-a răpit sensul de a trăi.

   Cea de-a patra poveste, Desenează-mi un avion, ne aduce în prim plan un bătrân în vârstă de 92 de ani, un aviator retras care și-a dedicat bătrânețea grădinăritului. El a întâlnit o fetiță de opt ani, Daphne, care i-a cerut nici mai mult nici mai mult nici mai puțin decât să îi deseneze un avion. Deși reticent la început, el ajunge să se atașeze de fetiță și să nu o mai respingă, astfel încât încep să își petreacă aproape fiecare zi împreună.

   Interacțiunea cu fetița îl face să reflecteze la viața care a trecut pe lângă el. A ales cariera de aviator pentru a fi liber, însă și-a dat seama că nu a avut niciodată libertate. Tot ce a făcut a avut în spate un ordin. Toate zborurile sale au fost programate. Toate direcțiile sale au fost prestabilite. Simte că viața a trecut pe lângă el și că nu a trăit niciodată cu adevărat.

   Acum se bucură de momentele în care citește Micul Prinț cu Daphne, și află că el și autorul aveau ceva în comun: ambii erau aviatori. Dar se pare că el are o legătură mult mai strânsă cu Antoine de Saint Exupery, una care îl tulbură peste măsură și care îl face să simtă remușcări în fața fetiței care se uită nevinovată în ochii lui. Dar cât de importantă este această legătură cu faimosul autor al Micului Prinț?

   Mi-a plăcut că am regăsit în această carte altfel de povești. Mi s-a părut că de data asta autorul s-a concentrat mult mai mult pe latura psihologică decât de obicei. A adus în poveste oameni bogați și săraci, tineri și bătrâni, cu copii sau fără, arătându-ne astfel atât multitudinea tipurilor de oameni, dar și cât de diferiți suntem. Deși în esență suntem la fel, ne diferențiază deciziile pe care le luăm. În prima poveste, una dintre surori a ales să iubească, cealaltă să urască. În ce-a de-a doua, unul dintre parteneri a ales să fugă, celălalt să rămână. În a treia poveste, bărbatul a decis să ucidă pentru a-și elibera durerea și frustrarea când putea să nu o facă, iar în a patra poveste bătrânul a ales să își închidă sufletul în durere, dar de asemenea a ales să lase și cheia la îndemână, astfel încât micuța Daphne să reușească să deschidă lacătul ce îi ținea sufletul captiv. Cu alte cuvinte, autorul a pus în evidență antiteza între bine și rău, între puritatea absolută și răutatea dusă până la dezumanizare, dar mai ales linia fină dintre cele două și cât de greu se poate ajunge dintr-un punct în celălalt.

   Caracterele ajung să se confrunte cu propriul demon, trecutul care le urmărește și care le macină existența, cu atât mai mult cu cât sunt nevoite să îl retrăiască iar și iar. Durerea ajunge să le macine atât de tare încât le golește de sentimente și le lasă ca o carcasă goală, frumos împachetată, dar care în interior nu mai păstrează niciun fel de sentiment înălțător, ci doar resentimente. Tema principală pe care cred că autorul a încercat să o scoată în evidență este faptul că un om nu poate fi definit printr-o singură faptă, ci printr-o serie de fapte care se repetă necontenit, ca sunetul morii legănate de vânt, explorând sentimente din cele mai intense. Iubire, ură, tristețe, fericire, amărăciune, toate se regăsesc între paginile acestei cărți, însă sunt scoase în evidență și viciile umane: trădarea, răzbunarea, ranchiuna, invidia, împreună cu toate efectele pe care acestea le generează, vicii care aduc cu ele deciziile cele mai neinspirate, uneori chiar tragice, care pot să destabilizeze uneori echilibrul psihic al unui om.

   Ceea ce trebuie să înțelegem din această carte este faptul că fiecare dintre noi acționează prin proprie voință și în orice caz nu din compulsiune sau din datorie față de cineva sau ceva. Schmitt ne-a oferit în această carte povești reale, sensibile și emoționante. Povești care m-au dus cu gândul la “Oscar și Tanti Roz”, una din cele mai cunoscute opere ale sale.

   Mă bucur că am avut ocazia să descopăr încă o dată geniul literar și seriozitatea cu care tratează fiecare operă în parte, care se pare că este o constantă în stilul său. De fiecare dată când citesc cărțile scrise de el am impresia nu numai că își pune tot sufletul în fiecare lucrare, dar și că își respectă cititorii, oferindu-le de fiecare dată povești pe măsura așteptărilor. Departe de a le prezenta într-un mod artificial, autorul abordează subiecte dificile într-o manieră naturală, ușor de înțeles, astfel încât lectura să nu se transforme într-un joc de-a “ce-a vrut să zică autorul”. În acest volum creează impresia că el a trăit toate acele drame care parcă i-au strangulat existența și i-au negat dreptul la fericire, și ne-a făcut și pe noi să intrăm în poveste, să simțim și noi profunzimea sentimentelor și să tresărim la fiecare răsturnare de situație. Schmitt este singurul autor ale cărui apariții mi-au plăcut de la prima până la ultima, și sunt convinsă că nu mă va dezamăgi nici pe viitor. Încă de când l-am descoperit a devenit autorul meu preferat și nu cred că va mai coborî în clasamentul meu, mai ales dacă va continua să scrie în stilul în care o face.

Cartea Răzbunarea Iertării, de Eric-Emmanuel Schmitt o găsiţi pe site-ul Libris

Recenzii cărţi

 

***Gabriela Rădulescu(Gabi)***Eu sunt Gabi, și mi se mai zice ştrumf sau șoricel. Sunt o persoană deschisă și amuzantă, sau cel puțin așa mi se spune. Îmi place să fac multe lucruri, de cele mai multe ori în același timp.    În timpul liber stau sub un morman de cărți, și când nu sunt acolo, sunt... sub alt morman de cărți.    Dacă vrei să îmi atragi atenţia poți să îmi trimiți o melodie (rock sau latino – știu sunt ciudată) sau o carte. Se zice că nu se face primăvară cu o floare, dar cu o carte pentru mine se face.    Așa cum spuneam mai sus, sunt o combinație ciudată. Sunt o IT-istă care citește și ascultă rock și muzică latino. Nu știu de unde mi s-au tras pasiunile astea combinate, dar îmi place ceea ce sunt. :)

14 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.