Respectabilul domn Zichy de Elisabeta Scurtu - Povestiri - Rubrica Pata de cerneală

Respectabilul domn Zichy de Elisabeta Scurtu – Povestiri – Rubrica Pata de cerneală

  Elisabeta Scurtu s-a născut în Bistrița (jud. Bistrița-Năsăud), la 6 ianuarie 1986. A absolvit Facultatea de Istorie, din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, promoția 2011. În aceeași instituție a urmat masterul în perioada 2011-2013. În 2018 a obținut titlul de doctor în istorie cu teza „Familii de preoți greco-catolici din Țara Năsăudului. 1700-1948”.

A publicat studii și articole de istorie în reviste de specialitate.

  Tot în 2018 a debutat și în literatură, cu volumul de proză scurtă Opinca (editura Nosa Nostra, Bistrița), pentru care a primit premiul pentru debut al Saloanelor Liviu Rebreanu, Bistrița. În 2019 a publicat un alt volum de proză scurtă, Nu mai sunt locuri în Rai, la editura eCreator din Baia Mare.

Respectabilul domn Zichy, de Elisabeta Scurtu

  Când am început să scriu romanul „Respectabilul domn Zichy”, lumea bună a orașului se învârtea în jurul Casei Corso, o cafenea de pe strada Stârcului. Cădirea era un fost conac nobiliar, care încă mai păstra pridvorul de piatră cu arcade mari și largi, dând impresia unei curți interioare acoperite.  Oamenii se adunau după ora 17 și citeau ziarul, într-o liniște aproape mormântală. Fețele erau unele încruntate, altele relaxate, iar altele zâmbind parcă pe furiș. Obișnuiam să stau la o masă departe de ceilalți, urmărindu-le expresiile și încercând să ghicesc ce știre citea fiecare. Într-una din aceste zile am remarcat un chip care îmi părea familiar. Un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu fața ușor alungită și nasul subțire, încovoiat, care părea să-l asemene cu un vultur. Avea mereu o grimasă, ca două arce de cerc care-i încojurau colțul gurii. Trăsăturile sale fine și gesturile elegante, ambianța de secol XIX, m-au dus înapoi în timp și mi-au definit personajul principal al cărții la care tocmai lucram.

  Contele Adrasy Zichy ajusese în Comitatul Năsăudului la sfârșitul anului 1890, iar sosirea lui trecuse neobservată, pentru că toată lumea era ochi și urechi la ce se petrecea la Feldru. Vicarul Grigore Moisil avusese lipsa de inspirație să instaleze preot în comună pe Rotariu, care nu era deloc dorit de săteni. Ca să se opună numirii sale, credincioșii au luat cu asalt biserica în ziua instalării și s-a pornit o revoltă în urma căreia au murit 16 persoane, atât jandarmi, cât și săteni. La două zile după această întâmplare, vicarul și-a dat demisia. Până la numirea vicarului interimar, scrisorile din toate colțurile imperiului se adunau pe masă în teanc.

  În tot acest timp, contele străbătea satele în trăsura lui neagră, trasă de patru cai murgi. Singurul popas a fost în fața primăriei din Maieru. Un bărbat în straie țărănești, cu ițari, ciobote și un suman negru a intrat în primărie, anunțând primarul și antistia[1] că Măria Sa, Andrasy Zichy, nepotul răposatului conte Dominic Zichy, dorește să vadă proprietățile unchiului său. Nobilul aștepta în trăsură. Bărbații din primărie au încremenit. Judele Ioan Grosu a început să se plimbe agitat prin încăpere, sub ochii aspri ai vizitatorului neașteptat. Ar fi avut nevoie de sfaturi, iar singurul om care era în măsură să-l scoată din impas era parohul Vasile Groze. Fusese prieten bun cu răposatul conte și chiar îl însoțise în călătorii la Budapesta, Viena și Roma. Trimise degrabă vorbă după preot, însă copilandrul se întoarse repede, anunțând că parohul era la Năsăud, ocupându-se de treburile vicariale.

   Primarul s-a hotărât în cele din urmă să-i însoțească pe străini și să le arate conacele și pământurile contelui, care rămăseseră, în mare parte, în folosița satului. Ploua mărunt, primarul s-a întors să-și ia gubul și azvârlindu-l în grabă pe umeri, a urcat în căruța lui Mihăilă a Tureciului. Gândurile i se pierdeau printre dealurile împădurite, căutând cu privirea în depărtare o soluție care să-l ajute să iasă din impas. Problema nu era pământurile ajunse în folosința comunei sau a bisericii, deși și acelea erau însemnate, ci mai degrabă suma de aproape 12000 de florini care îmbogățise peste noapte lada comunală[2] la moartea contelui. Cheltuiseră deja o parte din ea, o altă parte o rânduiseră pentru construcția unei mori și repararea podului peste Someș, iar cu restul banilor mai aveau altele de făcut în folosul comunei. Era nedrept că banii aceștia aveau să-i revină nepotului contelui, mai ales când comuna avea atâta nevoie de ei și, până la urmă însuși contele Zichy, ar fi fost de acord ca banii să le rămână sătenilor. Și totuși, dacă nepotul cerea totul înapoi, nu aveau cum să se opună.

  Toată ziua au bătut drumurile și hotarele pământurilor deținute de conte, au trecut pe la conace, nepotul calculând cam cât valorau toate averile. Chipul său subțire și supt, avea o grimasă în colțul gurii, pe care Ioan Grosu o remarcase din prima. Nu-l plăcea pe grof și  nici nu se silea să își ascundă ciuda, era clar că nu se ridica la înălțimea unchiului său, care a fost binefăcătorul românilor de pe Valea Someșului. Nepotul venise doar să culeagă roadele muncii bătrânului, roade care se cuveneau măierenilor, căci ei au fost apropiații contelui din cele mai grele momente de boală până la moartea sa.

  Tânărul conte părea să nu știe asta însă. Noaptea târziu, străinii s-au retras în Maieru unde au mas la casa primarului, iar a doua zi au cerut să li se schimbe caii și să li se dea banii lăsați de conte comunei. Un junghi dureros îl străbătuse pe primar de la inimă spre spate și vreme de câteva ceasuri abia a putut răsufla. S-a albăstrit la față, iar nevastă-sa i-a făcut frecții cu ciuslă[3] la mâini și la picioare și i-a dat să bea apă cu țucăr[4], să nu moară de inimă rea. N-aveau atâția bani în ladă, pentru că nimeni nu anunțase venirea moștenitorului, așadar vizita i-a prins nepregătiți. Contele Andrasy a strâns din sprâncene, iar chipul i s-a întunecat. Era nemulțumit și furios. A început să se agite mânios, să dea din mâini, iar apoi și-a chemat însoțitorul deoparte. Bărbatul în straie țărănești încerca să-l domolească, iar după o vreme venise și cu o soluție. Să li se dea toți banii din ladă, apoi urmau să se întoarcă la Năsăud unde vor rămâne două săptămâni, timp în care sătenii aveau să adune și restul sumei. Cu inima strânsă, primarul îi numără în mână 5000 de florini.

  Trăsura contelui se îndepărta de Maieru, pierzându-se ca o ceață. Ioan Grosu o conduse cu privirea, gândindu-se cum putea să facă rost de restul banilor. Nu aveau cum, nu era destul timp, iar suma era prea mare. Era o avere de grof, pusă pe umerii unor bieți foști grăniceri.

  După două zile, diacul din Năsăud a adus o circulară care trebuia să ajungă la cunoștința tuturor preoților și primarilor din Comitatul Năsăudului:

Iubiți frați întru Cristos,

   O adresă a Ministerului de Culte și Instrucțiunii Publice, de dto. 3 septembrie a.c., nr.233, anunță că de curând s-a ivit în Transilvania un anume Andrasy Zichy, care se numește a fi nepotul răposatului conte Domnic Zichy, și care pretinde bani și răscumpărări după averea răposatului conte. Vi se aduce la cunoștință că acest Andrasy Zichy este un impostor care a reușit să păcălească multă lume și care încă nu a ajuns pe mâna jandarmilor, făcându-se nevăzut de la ultimele întâmplări. Familia contelui din Ungaria, anunță că nu a cerut și nu va cere averile fostului conte, întrucât acestea au intrat, după dorința răposatului conte Dominic Zichy, în folosința comunelor.

Vasile Groze, paroh în Maieru.

[1]Primărie comunală

[2] Locul unde se țineau banii comunei.

[3] Țuică la prima fierbere, de calitate inferioară.

[4] Zahăr (reg).

Creație – Rubrica Pata de cerneală

Literaturapetocuri fb

Respectabilul domn Zichy de Elisabeta Scurtu – Povestiri – Rubrica Pata de cerneală

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.