Silenzio Stampa – Florin Purlucă (fragment) 

   Silenzio Stampa – Florin Purlucă (fragment roman) – În curând, la editura Pavcon.

   Eram atât de priceput să-mi distrug viața, mai priceput ca un milion de alte persoane, îmi spusese cândva maică-mea. După mai multe înghițituri am început să simt arsura și căldura băuturii. Urca dinspre stomac, un val de liniște, care-mi anestezia simțul remușcării. Dacă oi fi avut vreodată unul. Am tot reflectat, vrute și nevrute, și pe urmă am început pur și simplu să beau. Eram îngrozit de monstrul care se foia în întunericul sufletului meu. Faptul că nu știam cum arătă mă cam scutura. Beam nu doar pentru că, în opinia mamei, eram la un pas de a deveni alcoolic, ci pentru că alcoolul era unicul anestezic social care chiar funcționa în cazul meu. Dacă n-ai încercat până acum, ar trebui s-o faci. Sau, mă rog!, n-o face. Te las să decizi de unul sigur în ce fel poți să-ți distrugi viața. Nu vreau să fiu acuzat de instigare.După nici douăzeci de minute sticla era goală. Situația era la fel de gravă ca problema pentru care mă aflam în parc. Eram supărat, pe jumătate amorțit de băutură și cu o ditamai dilema existențială. Chiar că aveam nevoie de o altă sticlă de băutură. M-am ridicat de pe bancă, fără să am o idee despre cum aveam să rezolv necazul. Am început să mă plimb lipsit de un scop anume, doar gândindu-mă ostentativ la faptul că n-am de băut. Am trecut prin dreptul unei alte bănci și acolo era o fată. Stătea singură și era năpădită de un milion de umbre subțiri, de la lampadarul din apropiere, care curgea moale peste coroana unui tufiș uriaș. Cu toate umbrele alea pe ea, părea ca și cum purta o bluză croită din dantela întunericului dimprejur. Era mâhnită și avea lângă, sprijinită de spătarul băncii, o sticlă de băutură. Detaliul m-a făcut să mă opresc în loc și să mă holbez, când la ea, când la sticla de băutură.

— Vrei să bei cu mine? Sunt foarte supărată și nu am cu cine să beau.

M-am așezat, fără să spun nimic. Oare-mi vorbise, sau aveam păreri. Ne despărțea sticla. A luat-o și a băut și pe urmă mi-a întins-o.

— Bei? m-a întrebat.

Am scuturat din cap.

— Da, beau.

   Am luat o gură și am observat că sticla era aproape plină. Era un whisky ieftin, dar prezența ei anula efectul – prin urmare, era un whisky acceptabil. Poate c-a fost de vină băutura, sau poate că nu, dar mi-a părut o fată frumoasă. De ce s-ar fi certat cineva vreodată cu o fată frumoasă? Eu unul n-aș fi făcut-o.

— M-am certat cu iubitul meu, s-a plâns.

   Ochii mari și clari au început să fileze și inevitabilul s-a produs: durerea despărțirii i s-a coagulat în mai multe lacrimi arzătoare. Chiar dacă plângea, era la fel de frumoasă. La naiba!, chiar mai frumoasă decât înainte. O frumusețe izvorâtă din furie. Nu vezi asta în fiecare zi. M-a luat în brațe și suferința a făcut-o să vibreze la pieptul meu. Am așteptat cât a fost de cuviință și pe urmă, când s-a retras, m-a fixat cu privirea. Cred c-a fost la un pas să se ridice și să plece. Dacă aș fi încercat s-o sărut sau ceva, mai mult ca sigur c-ar fi fugit. Dar eu m-am aplecat înspre ea și am apucat sticla de băutură. A fost ca o fază comică dintr-un film din ăla clișeic de comedie. Am băut, ca un alcoolic după o perioadă insuportabil de lungă de abstinență. Ea s-a relaxat – am văzut cum i s-au înmuiat umerii. Probabil c-a realizat cam cum stătea treaba. Nu eram un psihopat sau ceva în sensul ăla. Nu intenționam s-o violez sau mai știu eu ce.

— Și tu te-ai certat?

Mi-am plecat capul pe o parte.

— Da, m-am certat.

— Cu iubita?

— Nu.

— Cu soția?

— Nu.

Nu știu dacă v-am spus, dar nu prea mă pricep la discuții din astea. Prea mult adevăr, prea multe sentimente, prea complicat.

— Atunci… Cu cine te-ai certat? Cu iubitul?

   A izbucnit în râs și cu ambele palme și-a șters lacrimile. A fost de-a dreptul adorabilă. Brunetă, cu ochii ăia mari, mânjiți de creion și rimel. Aș vrut să-i ofer un șervețel, dar n-am avut unul. Nu obișnuiesc să port lucruri după mine. Pe asta cred că v-am mai spus-o. Am continuat să mă bucur de frumusețea ei ca un scoptofil pervers.

— Nu, i-am zis indiferent. Cu mama.

–Oh!, a exclamat surprinsă. Ce nu-i convine?

— A plouat, eu am intrat și am udat toate cele de prin casă.

   Nu era chiar asta. Era mai mult o sumă a tuturor nemulțumirilor de-a lungul vieții, ceea ce o făcuse să explodeze într-o criză de isterie, temându-se că băiatul ei avea să devină alcoolic. Și etcaetera, etcaetera, așa cum obișnuiesc să o țină langa părinții. Însă pentru momentul acela decupat ca din revistă, erau prea multe cuvinte ca să mă apuc să-i povestesc povestea vieții mele. Prea multă încărcătură emoțională. Puțin ca prea personal ca să pun totul pe tavă, la vedere. Sau, mai simplu, îmi era rușine. Deși era întuneric, sub infuzia de băutură, întuneric și admirație tot am putut să văd cum i-a tresărit o sprânceană.

— Doar pentru atâta lucru?

   Cum bine spuneam, niciodată nu e vorba numai despre atât. Căutam noi motive din orice, eu și mama, ne tatonam de un milion de ori pe secundă. Repet, ce-i spusesem nu era adevărul complet. Încă nu eram suficient de băut ca să fiu sincer. Nu cred că v-am spus, dar uneori am tendința să mă învârt în jurul cozii, ca un cățeluș jucăuș. Afară era tot mai întuneric. Ăsta era un adevăr incontestabil. Vântul scormonea frunzele dimprejur și-i făcea părul să se miște ușor. Părea ceva magic. Ăștia erau piticii de pe creier. Am băut din nou. Imediat după, ea a înhățat sticla și a tras o dușcă zdravănă, dar, cumva, forțată. S-a strâmbat adorabil când mi-a întins sticla.

— Ești cam ciudat, a chinuit ea cuvintele. Ți-a mai spus asta cineva?

Prea mulți, de prea multe ori, am gândit ca pentru mine.

— Da, i-am spus.

— De ce?

— De ce, ce?

— De ce ești așa de ciudat?

   Asta era o întrebare tâmpită, dar m-am gândit că poate nu aveam să mai găsesc niciodată o persoană dispusă să-mi spună o părere sinceră, poate chiar crud de sinceră. M-am prefăcut diplomat.

— Cum sunt ciudat? am întrebat. Adică, de exemplu, de ce mă consideri tu un ciudat?

   A stat o clipă pe gânduri. Ca să vezi!, cum sunt oamenii. Chiar dacă nu mă cunoștea și nu conta prea mult dacă mă rănea sau ceva, tot a avut un moment de ezitare ca să-mi spună verde-n față.

— Nu mă supăr, am încurajat-o.

   Pe urmă a început să turuie. Și, mamă, ce mai vorbea. Despre tot felul de teorii. Am avut nevoie de vreo câteva secunde bune ca să pricep că se produsese virajul. Vorbea despre mine, cu mine, dar de fapt vorbea despre ea și despărțirea ei. N-am vrut s-o șicanez, așa că am lăsat-o să turuie și am mai întrerupt-o ocazional cu câte un aham strategic și politicos. Pe urmă cred c-a priceput și ea c-o luase pe arătură. A zâmbit și a luat sticla.

— Am bătut câmpii, nu-i așa?

— Da, i-am spus, după ce am revendicat sticla de băutură.

   Ajunsesem deja pe la jumătate. Făceam echipă bună. Privirea începuse să mi se tulbure nițel. Plutitorul se apropia încet-încet de gradația sinceritate și era la un deget de curaj. Când avea să o atingă pe cea din urmă intenționam să-i vâr o mână după ceafă, să-mi umplu palma cu șuvițele ei fermecate și s-o trag înspre mine ca s-o sărut. Pe atunci speram să fie suficient de băută ca să nu se ridice și să plece sau să-mi ardă vreuna peste bot.

— Ai iubită?

— N-am, i-am zis.

— Pentru că te îmbraci ca un pămpălău. De asta n-ai.

— Ha!? Ce treabă are asta?

— Păi are – a vrut să mai spună ceva, apoi a dat dintr-o mână. Las-o baltă. N-ai să pricepi o iotă. Mi-aș bate gura degeaba.

  Ce pot să spun, avea dreptate. Treningul era scump, pantofii sport la fel, cumpărate de maică-mea de printr-un mall de lux de la București sau dracu știe de pe unde. Cumulate, probabil, mai scumpe decât jumate din toată garderoba ei. Dar pe bune, avea perfectă dreptate, boarfele alea, chiar așa scumpe cum erau, tot mă făceau să arăt ca un teleleu.

— Și pe urmă mai ai și freza asta. Cine te tunde? Tot maică-ta?

   A urmat un antract de vreo trei secunde – s-a așteptat să mă arăt ofuscat. M-am arătat interesat de sticla de whisky. În timp ce beam, am văzut-o cum se destinde. Nu m-a tuns niciodată mama. Sau m-a tuns, o dată, când eram mai mic? Nu mai știu exact. În fine, chiar nu era relevant. Mergeam regulat la frizer. De fiecare dată când mă tundeam individul se grăbea. Ca și cum o făcea pe gratis și nu prea conta rezultatul final, sau ceva de genul. Pe mine nu mă interesa oricum. Voiam să plec cât mai repede de acolo. Mă enerva locul la culme, dar n-aveam încotro. Nu-mi place părul lung, lins, dat pe spate sau prins în coadă de cal. Trebuia să scap cumva de el. Nu țineam musai să fiu la modă. Mi se pare ciudat, să vrei să fii la modă. Ca și cum te-ai limita. Moda nu trebuie urmată, ea trebuie creată. De fiecare, în parte, în felul lui. Spuse individul cu trening și adidași și freză de pămpălău. În fine, analizați ideea din spatele conceptului, nu schița nereușită.

— Ar trebui să ai mai multă grijă. Femeile țin cont de detalii.

— Mersi pentru sfat, i-am spus.

Mi-a zâmbit, destul de sincer. Am mai luat o gură de tărie.

— Hai, mai dă-mi și mie sticla aia, a spus ea.

   I-am dat-o. Era o conversație cam ciudată, m-am gândit. Ceva îmi spunea că tiparul bărbatului ideal cerea să fiu deranjat de cuvintele ei, dar mie pur și simplu nu-mi păsa. Oare ce gândea despre mine? La un nivel mai profund, aș fi dorit să pot să-i extrag informația din cap și s-o colaționez cu impresia mea.

— Imposibil! a conchis ea ca din senin.

La naiba!, pentru o clipă m-am speriat că poate să-mi citească gândurile. Apoi a continuat:

— Scuză-mă! Am gândit cu voce tare.

— Ce-i imposibil?

— Nimic. Nu contează.

— Dacă nu conta nu te-ai fi gândit la asta, nu?

Începeam să cred că am un oarecare dram de fler. Sau poate era de la băutură? S-a uitat intens la mine, ca și cum aș fi existat cu adevărat, ca și cum părerea mea chiar ar fi contat.

— Crezi că poate a fost vina mea?

— Nu știu. Cum aș putea să știu?

— Mda! N-ai cum să știi. M-a înșelat și cam atât.

   Și-a lăsat capul pe o parte, de parcă vina ar fi apăsat-o puternic. Pielea fină a gâtului a început să sclipească în lumina artificială a lămpii. Eram beat, asta era clar. Cu toate astea, era o percepție care mă făceam să mă simt bine.

— De ce spui că-i vina ta, dacă te-a înșelat el?, i-am zis.

— Păi, poate a găsit ceva la mine care l-a determinat s-o facă.

Am clătinat sticla de whisky ca să văd câtă băutură mai era – cam un sfert. Am băut.

— Nu știu cum vine treaba asta, i-am zis și mi-am șters gura cu mâneca treningului meu scump. Cred că-i un bou.

A râs cu poftă.

— Crezi?

— Da.

— De ce?

— Pentru că ești frumoasă și numai un bou te-ar înșela.

— Ei, hai, spui doar așa.

   Ce-i mai plăcea să se alinte. Și mie îmi plăcea felul în care se alinta. O făcea și mai frumoasă. Simțeam că încep să am curaj. Nu era chiar la un nivel mulțumitor, așa că am mai luat o gură din whishyul ăla de calitate îndoielnică, care începuse să pară ceva mai bun. De fapt, era din cauza ei, altfel, cu oricare altă ocazie l-aș fi considerat o poșircă. Cred c-am mai spus-o. În fine.

— Nu spun doar așa. Spun adevărul.

— Da?

— Da.

— Bine, a zis.

   N-am priceput ce trebuia să înțeleg din asta, așa că am mai tras la măsea. Pe neașteptate, m-a luat foamea. Purtam țoale scumpe și aveam buzunarele goale. Era cam aiurea. Ar fi trebuit să-mi treacă prin cap că avea să se ajungă aici.

— Ce m-a apucat o foame, m-am plâns.

Ea s-a căutat prin buzunare și m-a privit deprimată.

— Nu mai am niciun sfanț. Tu?

   Am scuturat din cap – n-am!, am mimat. Am luat o gură din sticlă și i-am întins-o. Ea a băut ce mai era pe fund și apoi a zvârlit-o cât colo. Zvârcoleala sticlei a bătut aerul cu sunetul specific paletelor unui elicopter ultra modern, pe urmă a lovit ceva dur și a pocnit. Ea a chicotit.

— Ce naiba facem acum? Mi-e foame și mie.

I-am urmărit buzele. Felul în care lucea saliva pe carnea lor mă cam făcea să tremur de dorință. M-am așezat mai bine în curbura băncii.

— Păi, am zis nesigur. Hai să mergem până la mine.

Mi-am amintit că mereu uitam ceva bani în mașină.

— La tine? s-a mirat.

— Da. Cred că o să găsesc niște bani prin mașină.

— Aaaa, s-a relaxat ea. Bine. Hai!

Fragment de roman — Silenzio Stampa — În curând, la editura Pavcon.

Cărţile autorului Florin Purlucă pot fi achiziţionate de pe siteul Editurii Pavcon.

Mai multe detalii despre autor puteţi regăsi pe blogul personal

Rubrica Creaţie