Sfințită în 1609, Mănăstirea Dragomirna, are hramul de Pogorârea Sfântului Duh.

Spectacol de frunze și liniște–Mănăstirea Dragomirna

    E toamnă și pașii mei răscolesc covorul de frunze atât de frumos colorate de pe aleea care mă duce spre mănăstire. Dincolo de ziduri, intuiesc o poveste fascinantă, simt respirația atât de vie a trecutului care și-a lăsat drept ancore în prezent, drept mărturii ale celor întâmplate, aceste ziduri imense.

    Pe aleea pietruită, unde fiecare pas pare să fie încărcat cu gânduri și cu întrebări retorice, mă întreb dacă Dumnezeu mai e aici, în liniștea aceasta și dacă ascultă sunetul frunzelor care se dau din calea vântului. Mă întreb dacă nu cumva în ochii lui Dumnezeu pot fi una din acele frunze care se ascund după trunchiurile groase ale teilor. Mă întreb…

Și întrebându-mă, pășesc încet, de frică să nu tulbur liniștea, să nu-i stric cadența vântului care unduiește lin, pieptănând crengile dezgolite ale copacilor.

   Atipică prin formă, Mănăstirea Dragomirna adăpostește file epocale din istorie, îmbiindu-te să simți parfumul istoriei, în decorul plin de romantism al toamnei. Una din maicile care se afla în curtea mănăstirii, mi-a povestit despre un ostaș pe nume Ilie Crimca care primește, în anul 1587, de la Petru Șchiopul, pământul unde astăzi se află mănăstirea. Ulterior, ostașul Crimca îmbracă hainele monahale și devine Monahul Anastasie, iar în anul 1602, la Dragomirna construiește o biserică din piatră, pe locul unde astăzi este amplasat cimitirul. Sfințită în 1609, Mănăstirea Dragomirna, are hramul de Pogorârea Sfântului Duh, iar în 1627, datorită lui Miron Barnovschi-Movilă care construiește ziduri înalte în jurul mănăstirii, aceasta capătă alura unei adevărate fortărețe.

   Au urmat clipe dificile, fortăreața fiind atacată de mai multe ori de către tătari, dar, așa cum îi stă bine unui edificiu cu prestanță istorică, întotdeauna s-au găsit resurse pentru refacerea zidurilor și a clădirilor.manastire2

  Astăzi, în toamna care-și cântă trilurile printre copacii pustiiți de frunze, zidurile par să impună un straniu sentiment de teamă.

   N-o să vă vorbesc despre icoana făcătoare de minuni sau despre turiștii care vin aici din întreaga țară cu credința că se vor vindeca de diferite boli ale trupului și ale spiritului… o să vă vorbesc însă despre liniște și despre secundele acelea care par să capete alte dimensiuni și devin suficient de lungi încât să încapă în ele toate gândurile tale. Când te afli în curtea mănăstirii, devii un punct exterior mulțimii, te excluzi din lumea urbană agitată și începi să vezi cu ochii unei alte dimensiuni. Te vezi, te analizezi… te cunoști și deduci că trebuie să te iubești pe tine și pe ceilalți, într-un simplu proces numit armonie… o armonie de care acolo, dincolo de ziduri ești conștient, însă în perpetua viteză a orașelor aglomerate, o uiți iremediabil. Acolo, pe aleile pietruite unde parfumul de toamnă te poartă pe urmele străbunilor, ai vrea să culegi, dacă ar fi posibil, din înțelepciunea acestor oameni de valoare.

  Acolo, unde liniștea face o minunată orchestră cu adierea tomnatică a vântului, devii conștient de fiecare gând și te încarci cu o bucurie imensă pe care te străduiești să o păstrezi cât de mult poți.

  În fiecare toamnă, de obicei în noiembrie, pașii mă poartă pe aleile pietruite ale Mănăstirii Dragomirna… pentru a urmări un fascinant spectacol al liniștii, al parfumului de toamnă și al frunzelor târzii. manastire3

***Rodica Pușcașu***Sunt o visătoare și așa am de gând să rămân. Cititul e un privilegiu pe care l-am descoperit pentru a evada în alte lumi, pentru a descoperi poveștile unor oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată. Cărțile sunt lumi fascinante, care te fac să râzi, să plângi, să trăiești. Nu-mi imaginez lumea fără cărți... pentru că nu ar exista. În viața reală sunt un om simplu, care se bucură de aroma cafelei în diminețile de vară, sunt o mamă preocupată (uneori excesiv) de copilul meu și o soție iubită care mai arde din când în când mâncarea... pentru că timpul de preparare nu coincide cu timpul poveștii pe care o citesc. Vedeți voi, în cazul meu, totul se reduce iremediabil la citit... O altă pasiune de-a mea este scrisul. Scriu și ajung să-mi iubesc personajele atât de mult, încât mi le consider prieteni. În 2010 am publicat cartea de povești pentru copii „Maria și fulgii de nea”, iar în 2016 a ieșit de sub tiparul editurii PIM, cartea „Povestea secretă a Cezarei”... și nu mă voi opri aici.

13 COMMENTS

  1. Mi-e dragă și mie această mănăstire, mi-e drag și muzeul pe care-l adăpostește. Aici se găsește un exemplar al Cazaniei lui Varlaam, tipăritură din 1643, fiind prima carte în limba română din Moldova, folosind alfabetul chirilic. Mulțumesc, Rodi, pentru articol; l-am savurat!

    • Mănăstirea are, într-adevăr, o istorie bogată și adăpostește cărți și obiecte bisericești foarte vechi. Însă dincolo de acestea, eu ador liniștea mănăstirilor, mai ales toamna.
      Mulțumesc și eu, Andreea!

  2. Nu am fost la aceasta manastire.. Dar am auzit de ea si planuiesc sa o vizitez. 😀

  3. Spiritual si monumental! Multumim pentru superba descriere, Rodica. Nu aveam idee ca are si cetate inconjuratoare, desi am facut liste de vizitare cu cetati, castele si manastiri fortificate de cate ori faceam tururi istorice automobilistice. Aproape de Suceava, da? 🙂

    • La 15 km de orașul Suceava. E un loc special, într-adevăr! Merită vizitat!
      Mulțumesc, Marius!

    • Mie îmi place să vizitez mănăstirile toamna. Au un farmec aparte. Da, chiar pare că pășești în altă epocă.

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.