Talismanul, de Antonela Lungu-Creaţie Literară

Motto: „Nu, n-am nevoie de scuze. Mi-era dor de iubire… Un dor vechi şi cumplit.” – Cella Serghi („Cartea Mironei”)

   Ne repetăm greșelile și suntem uimiți de aceleași fapte și la 20 și la 40 de ani, fără să fim conștienți de acest lucru doar după ce le-am făcut și refăcut. De ce se întâmplă așa? Poate pentru că ne imaginăm că lumea în care trăim este una dreaptă și corectă, deși avem dovezi zilnice că nu e! Sau poate pentru că, în marea doză de iubire pe care o avem de dăruit, uităm că oamenii sunt diferiți, că fiecare dintre noi este construit în mod unic și că, chiar dacă avem caracteristici în comun, mai multe sau mai puține, totuși, nu suntem la fel. Sau poate pentru că ne construim imaginea persoanei din fața noastră bazată pe ceea ce vedem noi în momentul acela și nu pe ceea ce este real. Însă ce este, de fapt, real? Ceea ce există efectiv sau ceea ce am vrea noi să existe? Cu siguranță că prima variantă este cea corectă dar avem nevoie de o bună percepție pentru a o înțelege.

   Dar poate că ce noi numim greșeală este până la urmă o experiență iar viața nu este altceva decât o sumă de experiențe pe care ni le dorim mereu altele, în sensul de a nu ne durea de fiecare dată. Doar că, în general, nu se întâmplă așa cum vrem ci așa cum… este scris sau așa cum Cineva, altcineva decât noi înșine, știe că ar fi mai bine pentru noi.

   Și atunci, naivi sau având o doză ridicată de încredere, ne aruncăm din marea noastră în altă mare, din dorul nostru în alt dor, crezând că ele pot să fie unul și același. Și… doare, nespus de tare și de mistuitor și am prefera să găsim un loc în care să ne ascundem, să fim doar noi cu noi, în încercarea de a ne explica unde, când și cum altfel ar fi trebuit să facem. Nu reușim atunci și posibil că niciodată dar, cu timpul, durerea se micșorează și asemenea ei, dorința de a înțelege se transformă în acceptare.

   Suntem ca un tren care pornește și nu ajunge niciodată la destinație. Peste un timp… o luăm de la capăt dar deraiem, încă o dată, într-un mod foarte asemănător iar ceea ce a fost inițial o inimă mare, roșie și frumoasă, rămâne mare dar cu petice sau chiar goluri în unele părți și își pierde strălucirea culorii, cu fiecare lacrimă. A cui este vina? Nici nu contează!

   Vine însă o vreme când nu mai vrem să o luăm de la capăt, pentru că nu mai avem puterea, pentru că am primit prea multe lecții, una după alta dar și pentru că alegem să purtăm un anume dor, ca pe un talisman. Pe lângă dorință, ne rămâne și amintirea unor întâmplări, a unor gesturi frumoase și unice dar și tot ceea ce am primit bun din ele.

         Dorul, de Lucian Blaga

 Setos îți beau mirasma și-ți cuprind obrajii

                        cu palmele-amândouă, cum cuprinzi

                        în suflet o minune.

                        Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.

                        Și totuși tu-mi șoptești: „Mi-așa de dor de tine!”

                        Așa de tainic tu mi-o spui și dornic, parc-aș fi

                        pribeag pe-un alt pământ.

 

                   Femeie,

                        ce mare porți în inimă și cine ești?

                        Mai cânta-mi înc-o dată dorul tău,

                        să te ascult

                        și clipele să-mi pară niște muguri plini,

                        din care înfloresc aievea – veșnicii.

Autor Antonela Lungu

4 COMMENTS

  1. Foarte adevarat!Cred ca e characteristic firii umane sa repete uneori acelasi greseli

Leave a Reply