Timpul celor ce nu mai sunt - Ora fantomelor - Dan Ioan Panțoiu - Cadranul autorului

Timpul celor ce nu mai sunt – Ora fantomelor – Dan Ioan Panțoiu – Cadranul autorului

Poveștile din cadrul rubricii Cadranul autorului vor fi în genul pe care-l scrie fiecare autor: thriller, polițist, SF, fantasy, romance.

Timpul celor ce nu mai sunt

 Pe coline iarba era arsă de soarele unei veri care plecase ieri spre nicăieri. Valurile de pământ parcă se întindeau de la marginea pământului, până la marginea cerului.

 Salcâmii rari, erau goi, strâmbi și scălâmbi. Aveau crengile ca niște degete deșucheate, înfipte în părul unei toamne târzii. Era un noiembrie ursuz, urâcios și friguros.

    În jur tăcere. O tăcere stranie și grea, ca o așteptare fără sfârșit

 De undeva, de niciunde, apăru o căruță trasă de un cal orb. Hățurile erau în mâinile unei arătări de om, bărbat ori femeie, tot una, care privea cu atenție când în dreapta când în stânga. Pentru că nu găsea ce căuta, scuipa  cu ciudă o dată la dreapta și încă o dată spre stânga.

  Începu fără veste, o ploaie deasă și aspră. Picăturile reci se strecurau prin coviltirul găurit, oprindu-se pe fața unui copil care dacă n-ar fi fost bătrân, ar fi fost fără vârstă.

 Cu toate astea, copilul bătrân, visa ceva sau pe cineva și zâmbea. Un zâmbet ciudat și necunoscut pleca din colțurile gurii, urca spre tâmplele zbârcite spre o frunte netedă și înaltă. O frunte cât toată fața albă și bătrânicioasă.

 Colinele sure începură dintr- o dată să se miște către căruța în care se găsea arătarea de om, bărbat sau femeie, tot una, și copilul care dacă nu s-ar fi născut bătrân, sigur ar fi fost fără vârstă.

  Odată cu ele, apărură cohorte de trupuri cu cap de ceață, care începură să alerge către căruța care continua să meargă spre capătul unui drum pe care nimeni nu-l găsise încă.

  În spatele pedeștrilor cu capete din ceață, își făcură apariția o armată de călăreți cu armuri negre, pe cai negri, îmbrăcați în valtrapuri negre. Călăreții aveau eșarfe negre la gât și toți purtau flamuri negre.

    Trecură în goană mai departe într-o liniște nefirească. Parcă s-ar fi aflat într-o mare de vată.

 Arătarea de om trase de hățuri și orbul cal se opri fornăind. După ce coborî din căruță, arătarea se dezbrăcă de haine și stătu așa gol în ploaie. Stătea și rânjea. Rânjea a prost, fără noimă.

  Copilul se trezi, își roti ochii în cap de câteva ori,după care se sculă și văzând arătarea din ploaie, se porni să râdă în hohote. Când se opri din râs,arătarea dispăruse. În locul în care stătuse, se căsca o groapă adâncă.

  Din stânga și din dreapta, colinele cu iarbă arsă, care se tot apropiaseră, începură să alunece spre groapa adâncă, până o umplură formând o nouă colină.

  Atunci copilul trecu în față pe capra căruței, luă hățurile în mâini și smuci de ele. Calul se încordă, căruța se urni greoi, și prin ploaia rece și aspră porni spre începutul drumului.

  Începutul drumului îl cunoștea numai copilul, care acum era doar un copil cum sunt toți copii pământului.

Căruța trasă de un cal care nu mai era orb, se pierdu încet în depărtare, înghițită de cerul vânăt.

Ora fantomelor timpului trecuse.

Cadranul autorului

Autori români

Literaturapetocuri fb

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.