Titu Maiorescu

Titu Maiorescu-Opere-Critice, traduceri, încercări literare-vol. 1-recenzie

Autor: Titu Maiorescu

Editura: Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă

Anul publicării: 2005

Ediție de: Daniel Vatamaniuc

Număr pagini:1456

    Cu toții am auzit măcar o dată de Titu Maiorescu. Subiect în eseurile din școală, reper pentru analiza poeziilor, fondator al mișcării formelor fără fond, era și este un element fundamental în dezvoltarea tuturor elevilor din România.

   Însă acum am avut ocazia să îl cunosc dintr-o altă perspectivă. În al său volum, Critice, parte din seria Opere, Maiorescu analizează evoluția literaturii în România secolului XIX.

   Cartea debutează cu o prefață scrisă de Eugen Simion, care menționează că, de câte ori scrie despre Maiorescu, discursul său critic fuge spre omul din spatele textelor pe care acesta le-a scris. În aproximativ 50 de pagini, Simion vorbește despre cel care era Titu Maiorescu, atât așa cum îl vede el cât și așa cum reiese din scrisorile pe care criticul le-a scris și jurnalele pe care le-a ținut. Astfel aflăm că Maiorescu era un om al ideilor și al simțurilor: “Trebuie să aștepți ocaziile de a-i constata adevăratele lui (n.b ale omului) simțiri cel puțin în privințele mai importante.”

  Fiu al lui Ioan Maiorescu, profesor de istorie și agent diplomatic al guvernului Țării Românești, a intrat în contact încă de mic cu ceea ce înseamnă cultură. Și-a petrecut copilăria atât la Craiova, unde tatăl sau era profesor, cât și la Brașov și la Blaj atunci când tatăl sau a fost implicat în revoluția de la 1848.

   Încă de mic a fost pasionat de cultură și de ordine, iar ambiția nemăsurată a fost caracteristica lui principală. Eugen Simion prezintă în introducerea sa felul în care Maiorescu lupta pentru afirmare în fața colegilor mai înstăriți care se arătau superiori celorlalți.

  După ce a studiat la Viena și la Berlin și a susținut doctoratul la Giessen, și-a obținut licența în drept la Paris unde a studiat cu un “stipendiu” primit de la Eforia Școalelor. Ține cursuri de franceză fiicelor consilierului de justiție Kremnitz, dintre care își alege și soția, pe Clara. Viața sa a fost destul de controversată, atât din punctul de vedere al criticii literare cât și din punct de vedere personal.

El este văzut ca și misogin datorită unor afirmații făcute în anumite ocazii cum ar fi:

Cum am putea într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea progresului și prosperității materiale… Din 1.000 de căpățâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la bărbat și numai 1.250 la femei“.

  Cu toate astea, în alte împrejurări, acesta pare că exprimă un alt punct de vedere, așa cum aflăm tot din introducerea lui Eugen Simion:

“[…] de fapt, influența femeilor n-a fost încă deloc apreciată istoric; că, în filosofia istoriei omenirii și în primul rând într-o istorie universală psihologică, cum pare s-o fi conceput Edgar Quinet, femeile ar trebui luate în considerare ca un factor principal. Un termometru este cu atât mai bun cu cât este mai sensibil la temperatură. Poziția femeilor este, de aceea, o unitate de măsură excelentă, fiindcă este cea mai bună și mai sensibilă pentru măsurarea acelei temperaturi a istoriei universale pe care o numim civilizație. Aceasta este o idee poate, fructuoasă”.

   În volumul Opere, vorbește cu patimă despre direcția pe care a luat-o literatura română în secolul XIX. Mai multe subiecte au fost analizate, printre care folosirea limbii române, adoptarea ideilor din exterior, scrierea poeziilor și altele.

   În prima parte a tratatului, acesta abordează tema atât de controversată a poeziei. Câteva aspecte ies în evidență, printre care repetarea ideilor, însuflețirea din care se naște poezia și folosirea clișeelor foarte uzate care și-au pierdut farmecul. Pentru a-și face evident punctul de vedere, acesta oferă câteva exemple de versuri “bune” și versuri “rele”, cu mențiunea că o critică nu este făcută pentru autor ci pentru operă.

   În următoarele pagini el vorbește despre felul în care ziarele epocii (foile sau jurnalele cum le numește domnul Maiorescu) au uitat cum să folosească gramatica. Aici sunt subliniate două puncte. Primul este legat de școala ardelenească. În contextul anexării Transilvaniei Imperiului Austro-Ungar din 1868, limba română a început să aibă de suferit. Astfel, jurnaliștii au început să reproducă fidel expresiile din germană în română, fără a adapta și înțelesul, rezultând astfel niște elucubrații din care cu greu mai poate fi deslușit înțelesul exact.

  Un al doilea punct ar fi acela al “foilor” moldovenești, care se fac remarcate prin greșeli de gramatică evidente și ireparabile.

  Analizând cele două aspecte, Maiorescu menționează că nu știe care ar fi mai rea: să deviezi sensul propoziției cu elucubrații germane neadaptate limbii române sau să o stâlcești cu o gramatică ce lasă de dorit până în cele mai simple aspecte?

  Nu am putut să nu remarc spiritul ironic al lui Maiorescu. Deși într-un volum de critice te-ai aștepta să găsești doar atât, am avut și momente în care chiar m-am amuzat de felul în care criticul expunea problema. Fiind literatură de specialitate, așteptarea ar fi să se rezume doar la atât și nimic mai mult. Dar iată că Maiorescu ne demonstrează încă o dată abilitățile sale de a fi deosebit, de a epata și de a ne face să îl apreciem și mai mult, atât pentru calitățile sale oratorice și literare cât și pentru spiritul sau vesel și tânăr. În următoarele pagini acesta vorbește despre limba română, despre poeziile marilor autori, Eminescu, Negruzzi, Victor Vlad, dar și despre anuarele școlilor și universităților la care acesta a activat ca profesor.

  În cele câteva pagini în care vorbește despre activitatea literară a lui Eminescu se poate observa stima pe care marele critic i-o poartă. El își începe discursul în felul următor:

“Tânăra generație română se află astăzi sub influența operei poetice a lui Eminescu. Se cuvine dar să ne dăm seama de partea caracteristică a acestei opere și să încercăm totdeodată a fixa individualitatea omului care a personificat în sine cu atâta strălucire ultima fază a poeziei din zilele noastre.”

   După cum vedem, Titu Maiorescu a observat geniul lui Eminescu cu mult înainte ca acesta să fie declarat poet național. Și, într-adevăr, tânăra generație română, atât cea din secolul XIX cât și cea din secolul XXI, este educată sub auspiciul lui Eminescu. Ne dăm astfel seama de intuiția domnului Maiorescu și de capacitatea sa de a vedea geniul acolo unde este bine ascuns.

   Tot din scrierile lui observăm și patriotismul pe care îl simțea.  El era deschis la ideile din afară, cu mențiunea de a le adapta culturii române și a nu aduce forme fără fond în literatura națională. El însuși menționează că trebuie făcută o distincție între patriotism și naționalism:

În mijlocul unei tendențe a spiritului critic […] câțiva juni scriitori s-au întâlnit în credința că pentru onoarea bunului-simț și în interesul tinerimii noastre ar fi timp a se restabili odată măsura lucrurilor; […] Pentru noi, patriotismul nu putea fi identic cu imperfecțiunea, și o lucrare slabă nu merita laudă prin aceea că era românească.

[…]  Eram, prin urmare, datori a pune acelor domni întrebarea: nu cumva cred că există un naționalism al științei, capabil  de a face din eroare adevăr, dacă numai eroarea provine de la un autor român?”

  Așadar observăm că Maiorescu nu dezaproba împrumutarea ideilor din exterior atâta timp cât erau încadrate în spiritul românesc și nu se transformau în “idiotisme” literare. De asemenea nu promova non valorile doar pentru că erau românești.

  Cu privire la această carte aș putea să evidențiez multe aspecte care mai sunt încă de menționat, însă mă voi opri aici și vă voi lăsa și pe voi să va delectați cu ale sale opere ce astăzi reprezintă moștenirea unuia dintre cei mai mari critici ai literaturii române.

Cartea Titu Maiorescu-Opere-Critice, traduceri, încercări literare-vol 1- poate fi achiziţionată de pe site-ul librăria Libmag.

Recenzii cărţi

Recenzii cărţi Literatură Universală

 

20 COMMENTS

  1. Foarte bine punctata personalitatea lui Maiorescu.
    In scoala nu eram incantata de orele cu asemenea subiecte dar profesoara mea (din acele vremuri vechi)obisnuia sa ne scoata in evidenta aspecte din viata autorilor si criticilor care ni se pareau interesante.Asa ne-a captivat atentia si cu personalitate interesanta dar controversata a lui Maiorescu.Felicitari!

    • MUltumesc! Eu intotdeauna am fost fascinata de epoca secolului XIX. Desi stiu ca erau perioade mai grele, din toate punctele de vedere, dar ma fascineaza literatura de atunci, felul in care gandeau oamenii, cum apreciau frumosul, cum le pasa.

    • Multumesc! Am incercat sa surprind putin si din personalitatea autorului, mai ales ca este vorba despre critica literara in care se reflecta foarte mult din simtirile, caracterul si inteligenta lui. Este unul din preferatii mei, desi cred ca l-as putea incadra chiar pe primul loc in clasamentul meu.

  2. Titu Maiorescu a fost un prieten bun pentru Eminescu. Ai surprins frumos in aceasta recenzie puncte importante despre autor si cartea aceasta ! Te felicit!

    • Multumesc! Intr-adevar am vrut sa evidentiez acest punct de vedere atat pentru a pune in vedere prietenia dintre ei cat si pentru a sublinia paginile dedicate din carte care ii sunt adresate lui Eminescu.

    • Multumesc! A fost intr-adevar o provocare pentru mine. Nu am mai citit pana acum critica literara din proprie initiativa, insa nu regret sub nicio forma decizia de a face si pasul asta.

  3. Minunata recenzie! Felicitari! Desi nu este genul de carte pe care as citi-o, in general, recenzia ta m-a facut chiar curioasa si parca mi-ar placea si mie sa o citesc.

  4. Multumesc! Nici eu nu as fi avut vreo dorinta sa o citesc si cu atat mai mult nu m-as fi vazut capabila sa ii fac o recenzie. A fost un impuls de moment, la fel ca multe alte impulsuri care ma invadeaza uneori. Daca nu ascultam de acel impuls nu cred ca as fi facut-o vreodata.
    Nu merita citita doar pentru importanta pe care o are asupra literaturii romane, ci si pentru a trage cu ochiul in viata secolului XIX. Poti observa limbajul folosit pe vremea aceea, formele arhaice ale cuvintelor, prietenia dintre scriitori, ironia autorului care uneori chiar te face sa uiti ca citesti critica literara. Pentru cateva momente am avut impresia chiar ca Alecsandri nu a fost un poet al secolului XIX ci unul care a trait in vremurile noastre, unul pe care il cunoastem cu totii nu numai din poeziile invatate la scoala.

  5. Felicitari pentru recenzie si mai ales, pentru curajul de a aborda un asemenea subiect! Eu recunosc ca atunci cand spui “Maiorescu”, ma gandesc la Bac. :))

  6. Maiorescu este, din punctul meu de vedere, unul din oamenii de cultură geniali ai României. Continutul studiilor sale critice este mai actual astazi decat oricand 🙂

    Te felicit pentru recenzie!

  7. Gabi, te felicit pentru frumoasa recenzie! Am citit și eu cartea aceasta și vreau să subliniez faptul că ai punctat câteva elemente esențiale și le-ai evidențiat foarte bine!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.