Top 10 cărți cu acțiunea în secolul al-XIX-lea

Top 10 cărți cu acțiunea în secolul al-XIX-lea

Top 10 cărți cu acțiunea în secolul al-XIX-lea

Top 10 cărți clasice cu acțiunea în secolul al-XIX-lea

   Top 10 cărți clasice cu acțiunea în secolul al-XIX-lea

  Clasicul nu se demodează niciodată pentru că el reprezintă fundația literaturii de azi. Personajele, acțiunea sau farmecul secolului al XIX-lea sunt punctele care fac din aceste cărți o lectură captivantă, complexă, imposibil de ocolit. Am selectat doar o mică parte din preferințele noastre din acest secol, însă fiecare reprezintă un must read, o capodoperă literară.

1. Contele de Monte Cristo, de Alexandre Dumas-The Count of Monte Cristo

Contele de Monte Cristo de Alexandre Dumas

Suspans, intrigă, dragoste, răzbunare, aventuri, triumful binelui asupra răului.

   Totul pare să-i surâdă lui Edmond Dantes: este pe cale să fie promovat căpitan de corabie și se va căsători cu frumoasa Mercedes. Dar, chiar în ziua nunții, acuzat de trădare de stat, este arestat și apoi trimis în sinistra închisoare a castelului d’If. Atunci când iese în sfârșit de acolo, paisprezece ani mai târziu, are un singur scop – să se răzbune.

   Din cauza unui denunț calomnios și a unui magistrat corupt, Edmond Dantes este arestat pentru trădare și condamnat fără proces la închisoare pe viață. Aruncat în izolarea unei carcere, aflat în pragul sinuciderii, întâlnește un alt prizonier, care îi oferă, de-a lungul anilor, nu numai o educație aleasă, ci și mijloacele de a se răzbuna. Îi rămâne doar să găsească o cale ingenioasă de a evada din închisoare…

În picioare, rezemată de un perete subțire, stătea o fată frumoasă, cu părul negru ca tăciunele, cu ochii catifelați, ca de căprioară. Ea frământa între degetele-i subțiri și nespus de frumoase o buruiană nevinovată, și-i smulgea florile. Fărâmele buruienii zăceau aruncate pe jos. Brațele goale până la coate, brațele bronzate ale fetei, părând modelate după brațele Venerei din Arles, tremurau de neastâmpăr, iar fata izbea pământul cu piciorul ei suplu și arcuit, lăsând să se întrezărească forma pură, mândră și semeață a pulpei, prinsă într-un ciorap de bumbac roșu cu dungi cenușii și albastre.

Uitându-se de jur împrejurul sălii, Monte-Cristo zări un chip și doi ochi strălucitori care păreau că-i atrag cu lăcomie privirile. El îl recunoscu pe Albert, dar expresia de pe chipul tulburat al acestuia îl îndemna, fără îndoială, să nu-l ia în seama. Fără să facă deci nici un gest care i-ar fi putut destăinui gândurile, contele se așeză, își scoase binoclul din cutie și privi în cealaltă parte a sălii.
 Dar, deși părea că nu-l vede pe Albert, contele nu-l slăbea din ochi. Când cortina se lasă la sfârșitul celui de-al doilea act, privirea lui sigură îl urmări pe tânărul care își părăsea locul însoțit de cei doi prieteni.”

2. Mândrie și prejudecată, de Jane Austen-Pride and Prejudice

mandrie si prejudecata

  „Astăzi nimeni nu o poate ignora pe domnişoara Austen. Ea este mai înfloritoare ca oricând. Cărţile ei figurează pe listele de bestselleruri, ecranizări ale romanelor sale nu contenesc să apară pe micul sau marele ecran, într-un vârtej de baluri, călătorii cu trăsura, plimbări prin păduri primitoare. Ea provoacă simpatii feministe, identificări romantice, nostalgia parcurilor tematice, reînsufleţiri ale spiritului epocii georgiene, aprecierea conservatorilor, aprobarea marxiştilor, omagii literare, abordări critice deconstructiviste.

   Omagiul marelui public este egalat pe deplin de aprecierile criticilor. Această renaştere pe frontul criticii, care durează de mai multe generaţii, îşi dă întâlnire acum cu popularitatea generală, post-modernă, a scriitoarei, cu revirimentul clasic al citatelor din operele sale. Aparent retrasa fată bătrână din Chawton, căreia îi displăcea oraşul Bath, evita măritişul, îşi ascundea scrisul când începea să scârţâie uşa şi lucra cu migală pe plăcuţe de fildeş de doi inchi, a devenit un obiect al idolatriei universale, spre încântarea celor mai diferiţi lectori.” – MALCOLM BRADBURY

 

„— Carevasăzică, strigă, Darcy în timp ce se plimba cu pași repezi prin încăpere, asta este părerea dumitale despre mine! Aceasta este stima pe care mi-o acorzi! Îți mulțumesc pentru explicațiile atât de amănunțite. Conform acestei evaluări, am comis într-adevăr multe greșeli grave! Dar poate, adaugă el oprindu-se din mers și întorcându-se spre ea, aceste ofense ar fi putut fi trecute cu vederea dacă mândria dumitale n-ar fi fost rănită, de mărturisirea sinceră a considerentelor morale care m-au împiedicat o bună bucată de timp să concep un plan foarte serios. Aceste acuzații amare ar fi putut fi evitate, probabil, dacă aș fi reușit să îmi ascund, cu mare dibăcie, chinurile interioare și dacă v-aș fi măgulit cu speranța că acționez pe baza unei porniri irezistibile, necondiționate; că am o problemă de rațiune, de judecată, de orice. Dar eu am oroare de absolut orice prefăcătorie. Nici măcar nu îmi este rușine de sentimentele pe care vi le-am împărtășit. Au fost normale și corecte. Dumneata te aștepți să, sar într-un picior de bucurie că rudele dumitale îmi sunt inferioare? Să mă simt măgulit de perspectiva în care aș avea niște rude care au o condiție socială mult sub nivelul rangului meu?
    Elizabeth simți că devine din ce în ce mai furioasă. Se strădui din răsputeri să vorbească liniștită:
    — Domnule Darcy, te înșeli dacă, presupui că modul în care mi-ai făcut declarația m-a afectat în vreun fel, în afară de faptul că m-a scutit de neliniștea pe care aș fi putut-o simți în momentul în care te-am refuzat dacă te-ai fi comportat ca un gentleman.
    Îl văzu că, tresare, dar nu-i răspunse, așa că își duse ideea mai departe:
    — Nu există nicio modalitate prin care m-ai fi putut cere în căsătorie în așa fel încât să fiu tentată să accept.
    Din nou, vorbele ei avură un efect devastator asupra lui; se uită, la ea cu o expresie de scepticism amestecat cu groază. Continuă:
    — Încă, de la început — încă, din clipă în care te-am cunoscut, aș putea să spun, manierele dumitale m-au convins pe deplin de aroganța, îngâmfarea și disprețul egoist pe care le ai față de ceilalți, iar aceste trăsături ale dumitale au pus temelia antipatiei pe care evenimentele ulterioare au consolidat-o într-una extrem de puternică. Nu a trecut o lună din momentul în care te-am cunoscut și am știut că ai fi ultimul bărbat din lume cu care aș putea fi convinsă să mă căsătoresc.
    — Cu tot respectul, cred că ai spus tot ce-aveai de spus. Îți înțeleg perfect sentimentele și nu-mi mai rămâne decât să mă rușinez de ale mele. Te rog să mă ierți că ți-am răpit atât de mult din timp și te rog să accepți din partea mea cele mai sincere urări de sănătate și fericire.

3. Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde-The Picture of Dorian Gray

Portretul lui Dorian Grey-Oscar Wilde

  Basil Hallward pictează într-o bună zi portretul tulburător al lui Dorian Gray. Doar că, odată cu trecerea timpului, tânărul din tablou îmbătrâneşte, pe când modelul lui, Dorian, rămâne neschimbat. Fiecare faptă, fiecare an care trece lasă pe chipul pictat încă un semn, fără ca acest amănunt să fie cunoscut de ceilalţi; doar creatorul lui, Basil Hallward, ştie şi va lua secretul în mormânt. Dorian Gray va ajunge şi el la confruntarea fatală cu reflexia sa pictată şi va sfârşi, îmbătrânit fără veste, victima misterioasă a imaginii din tabloul pe care atât l-a preţuit.

Dorian merse distrat spre tablou şi se întoarse să‑l privească. Când îl văzu, se trase înapoi, iar obrajii i se îmbujorară de plăcere. În ochi îi apăru o expresie de bucurie, de parcă s‑ar fi recunoscut pentru prima oară. Stătu acolo nemişcat, extaziat, vag conştient de ce‑i spunea Hallward, dar fără să sesizeze sensul cuvintelor. Sensul propriei frumuseţi îi apăru ca o revelaţie. Nu o simţise înainte. Complimentele lui Basil Hallward îi păruseră doar exagerări fermecătoare venite din prietenie. Le ascultase, râsese de ele şi le uitase apoi. Nu‑i influenţaseră firea. Apoi apăruse lordul Henry Wotton cu straniul lui panegiric despre tinereţe, avertismentul teribil despre scurtimea ei. Îl impresionaseră pe moment, iar acum, cum stătea privind la umbra propriei sale frumuseţi, îl străbătu întreaga realitate a descrierii. Da, va veni o zi în care faţa lui va fi ridată şi sfrijită, ochii goi şi incolori şi graţia figurii sale, distrusă şi deformată. Purpura buzelor se va stinge, iar auriul va dispărea din părul lui. Viaţa care va trece în sufletul lui îi va ruina trupul. Va deveni îngrozitor, hidos şi respingător.” 

„… Intră fără zgomot, încuind ușa în urmă să, după cum îi era obiceiul, și înlătura cuvertura violetă de pe portret. Imediat, lăsă să-i scape un țipat de durere și de indignare. Nu putea detecta nicio schimbare, cu excepția faptului că ochii aveau acum o strălucire de viclenie, iar gura era încadrată de o cută curbată, trădând ipocrizia. Portretul era în continuare oribil – mai oribil, dacă era cu putință, decât înainte – iar roua stacojie care păta mâna portretului părea mai vie, ca și cum ar fi fost împrospătată de sânge abia vărsat. Apoi începu să tremure. Oare doar vanitatea îl împinsese să ducă la capăt această faptă bună? Sau dorința de a încerca o senzație nouă, așa cum sugerase lordul Henry, cu un hohot batjocoritor? Sau pasiunea aceea de a juca un rol care ne face uneori să facem lucruri mai nobile decât suntem noi? Sau, poate, toate acestea? și de ce era pata roșie mai mare decât înainte? Părea să se fi strecurat, ca o boală teribilă, peste degetele acelea ridate. Era sânge și pe picioarele tabloului, ca și cum lichidul acela ar fi picurat – era sânge chiar și pe mâna care nu ținuse cuțitul.”

4. Mizerabilii, de Victor Hugo- Les Misérables

    Mizerabilii, unul dintre cele mai cunoscute romane ale secolului al XIX-lea, urmăreşte viaţa şi interacţiunile dintre mai multe personaje pe o perioadă de douăzeci de ani, începând cu anul înfrângerii finale a lui Napoleon. Concentrându-se asupra aventurilor protagonistului său, fostul puşcăriaş Jean Valjean, care caută să se îndrepte, să-şi răscumpere greşelile din trecut prin fapte bune, romanul examinează impactul social al acţiunilor acestuia. Se analizează natură binelui şi a răului, a legii, într-o poveste care înfăţişează istoria Franţei, arhitectură Parisului, politică, filozofia morală, justiţia, religia şi diferitele tipuri ale iubirii romantice.

   Atâta vreme cât va există, din pricina legilor și a moravurilor; un blestem social, care creează în chip artificial, în plină civilizație, adevărate iaduri, agravând cu o fatalitate omenească destinul, care e de esență divină; atâta vreme cât cele trei probleme ale sectorului: înjosirea omului prin exploatare, decăderea femeii prin foame, atrofierea copilului prin puterea întunericului nu vor fi rezolvate; atâta vreme cât în anumite paturi constrângerile sociale vor fi cu putință; cu alte cuvinte, într-un sens și mai larg, atâta vreme cât pe pământ vor dăinui ignoranța și mizeria cărți de felul celei de față vor fi zadarnice.

,,— Am auzit ce-ai spus. Nu ştiam nimic din tot ce-ai povestit. Cred şi simt că este adevărat. Nu ştiam nici măcar c-ai plecat din atelierele mele. De ce n-ai venit ia mine să-mi spui ? Uite: o să-ţi plătesc datoriile, o să-ţi aduc fata aici, sau ai să te poţi duce să ţi-o iei. Rămâi oriunde vrei: fie aici, fie la Paris, fie altundeva… Voi avea grijă de copil şi de dumneata. Şi dacă vrei, n-ai să mai munceşti. Îţi voi da tot ce-ţi trebuie. Când vei fi fericită, vei deveni iarăşi o femeie cinstită. Ascultă-mă pe mine, ţi-o spun de pe acum : dacă tot ce-ai spus e adevărat — şi nu mă îndoiesc că este aşa — află că în faţa lui dumnezeu n-ai încetat nici o clipă să fii vir­tuoasă şi sfântă. O, sărmană femeie!”

5. Poveste de Crăciun, de Charles Dickens-A Christmas Carol

poveste-de-craciun

  Publicată pentru prima dată în 1843, Povestea de Crăciun elogiază spiritul acestei sărbători. Este povestea lui Ebenezer Scrooge, un zgârie-brânză bătrân şi ursuz care îi priveşte cu ură pe toţi cei din jur. Într-o noapte de Ajun, la fel de îngheţată ca inima bătrânului, primeşte trei vizitatori fantomatici: Spiritul Crăciunului-Trecut, al Crăciunului-de-Acum şi al Crăciunului-Ce Va Să Vină. Acestea îl poartă într-o călătorie uimitoare şi pe alocuri înfricoşătoare, în urma căreia hapsânul se schimbă. Noua ediţie a celebrului text scris de Charles Dickens cuprinde ilustraţii noi, realizate de Anca Smărăndache.

   CHARLES DICKENS (1812−1870) este unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii engleze. Primii săi ani de viață au fost unii foarte fericiți, petrecându-și timpul liber în compania romanelor de aventuri ale lui Tobias Smollett și Henry Fielding. Familia să făcea parte din nobilimea de mijloc și i-a asigurat educația la o școală privată, dar totul avea să se schimbe după ce tatăl sau a pierdut o suma mare de bani la pariuri și la jocuri de noroc, sfârșind prin a fi trimis la închisoarea datornicilor. La vârstă de doisprezece ani, Dickens a devenit destul de matur că să muncească zece ore pe zi într-o fabrică de crema de ghete, pentru șase șilingi pe săptămâna. Cu acești bani trebuia să-și achite cazarea și să încerce să-și ajute familia. Carieră lui de romancier și de povestitor de succes a început în 1833, când scrierile publicate în foileton, în diverse reviste, i-au adus faima și recunoaștere peste noapte.

 

— Crăciun fericit și un An Nou fericit unchiului, indiferent ce-ar fi el! zise nepotul. Nu vrea să primească urarea asta de la mine, dar fie că ea să se împlinească oricum. Trăiască unchiul Scrooge!
    Unchiul Scrooge se făcuse pe nesimțite atât de voios și cu inima atât de ușoară, încât ar fi băut și el în sănătatea tuturor că răspuns și le-ar fi mulțumit cu o cuvântare tăcută dacă Duhul i-ar fi lăsat timp. Dar întreagă scenă se risipi odată cu ultimul cuvânt rostit de nepotul sau, iar el și Duhul o porniră din nou în călătorie.
    Văzură multe și umblara departe și vizitara multe cămine, dar întotdeauna popasurile lor avură un sfârșit fericit.
    Duhul statu la căpătâiul celor bolnavi, și ei se înveseliră; hălădui prin ținuturi străine, și cei de acolo fură mai aproape de casă; se opri lângă oameni chinuiți, și ei avură speranța și răbdare să îndure; lângă cei săraci, și ei se îmbogățiră. În aziluri, spitale, închisori, în toate refugiile nefericirii, unde omul cel mândru în mică și scurtă să mărire nu încuiase ușa și nu îi împiedicase intrarea, el își lasă binecuvântarea și îl învață pe Scrooge preceptele sale.
    Fu o noapte lungă, dacă ar fi fost vorba numai de o singură noapte; dar Scrooge avea îndoieli în privința asta, pentru că timpul pe care îl petrecură împreună păru să cuprindă, pe scurt, toate sărbătorile de iarnă. Ciudat era și faptul că, în timp ce Scrooge rămase neschimbat în forma sa exterioară, Duhul
devenise vizibil mai bătrân. Scrooge observase schimbarea, dar nu aduse vorba despre ea până când nu părăsiră o petrecere de Ajunul Bobotezei a unor copii și când, uitându-se la Duh în timp ce stăteau alături într-un loc deschis, observă că părul îi încărunțise.
    — Viețile duhurilor sunt așa de scurte? întreba el.
    — Viața mea pe pământ durează foarte puțin, răspunse Duhul. Se sfârșește în noaptea asta.
    — În noaptea asta! strigă Scrooge.
    — La miezul nopții! Ascultă! Se apropie clipa!
    În acea clipă clopotele bătură unsprezece și trei sferturi.
    — Să-mi ierți îndrăzneala întrebării, zise Scrooge, privind cu atenție la mantia Duhului, dar văd ceva ciudat, care nu pare să-ți aparțină, ieșindu-ți de sub haina. Un picior sau o labă!
    — Ar putea fi o labă, judecând după trupul care o poartă, veni răspunsul îndurerat al Duhului. Privește!
    Și scoase dintre faldurile mantiei doi copii — mizerabili, vrednici de plâns, hâzi, înspăimântători, nefericiți. Ei îi îngenuncheară la picioare și i se agăţară de haină.
    — Ah, pământeanule! Privește! Uită-te, uită-te aici! exclamă Duhul.
    Erau o fată și un băiat. Gălbejiți, costelivi, zdrențăroși, încruntați, cu o privire fioroasă; dar copleșiți de umilință.”

6. Fraţii Karamazov, de F.M Dostoievski- Братья Карамазовы (The Brothers Karamazov) 

Fraţii Karamazov de Fyodor Dostoyevsky-The Brothers Karamazov 

   Fraţii Karamazov, ultimul şi cel mai complex roman al lui Dostoievski şi în acelaşi timp o chintesenţă a experienţei sale de viaţă, este povestea a patru fraţi şi a unui paricid. Fiecare dintre cei patru întruchipează o ipostază fundamentală a individului: Dmitri, cel mai în vârstă, reprezintă senzualitatea pătimaşă; Ivan este intelectualul, raţiunea; Aleksei (Alioşa), protagonistul romanului, e un simbol al trăirii spirituale şi al apropierii de Dumnezeu; iar Smerdeakov, cel de-al patrulea fiu, nelegitim, este slujitorul tatălui său şi dedicat sofismului, ceea ce îl va duce în final la sinucidere.

   Moartea neaşteptată a tatălui, moşierul Feodor Pavlovici Karamazov ─ zgârcit, amoral, desfrânat ─ aruncă suspiciuni asupra tuturor celor patru fraţi, deoarece fiecare dintre ei are motive întemeiate pentru a-i dori dispariţia, şi dă naştere la numeroase teorii, culminând cu un proces. În cele din urmă, soarta se dovedeşte potrivnică şi forţele destinului îi doboară pe Karamazovi, în vieţile lor împletindu-se tragedia, spaimele, atrocităţile, ura şi obsesiile. E un prilej pentru scriitor de a-şi enunţa convingerea că răul trebuie întotdeauna pedepsit, iar pedeapsa este de două feluri: legală şi morală (cea pe care individul şi-o dă singur şi care începe ca o revoltă a părţii sale bune). De altfel, întregul roman este o meditaţie filozofică asupra întrebărilor fundamentale ale umanităţii: existenţa lui Dumnezeu, liberul-arbitru, natura vinei.

Fraţii Karamazov este sinteza finală, ce reia problemele-cheie din cărţile precedente, reformulează toate întrebările care l-au frămantat cândva pe scriitor şi încearcă să le soluţioneze prin prisma unei experienţe artistice totale.” – ION IANOŞI

Pentru prima oară, romanul sugerează ceea ce este dincolo de viaţa reală, psihologică, socială, istorică, banală, fără a recurge în acest scop la o imagistică pioasă, la mituri, la miraculos sau la o idealizare.” – R.M. ALBERES

Prin autorul Fraţilor Karamazov, însuşi conceptul de suflet rus devine un fel de idée fixe pentru întreaga literatură a secolului…” – ELENA LOGHINOVSKI

 

Noi, Karamazovii, suntem la fel, chiar şi în sufletul tău, îngere, viermele trăieşte şi e sortit să dezlănţuie adevărate furtuni! Furtuni, îţi spun, fiindcă desfătarea se dezlănţuie ca o furtună, mai aprigă chiar decât o furtună! Frumosul este ceva cumplit, înfiorător! Înfiorător, înţelegi? Pentru că nu poţi să‑l cuprinzi, nu poţi să ştii ce‑i acolo, şi nici n‑ai cum să ştii, fiindcă Dumnezeu ne‑a pus în faţă numai enigme. Aici se întâlnesc toate extremele şi toate contradicţiile sălăşluiesc laolaltă. Eu, frăţioare, nu sunt un om cult, dar am stat şi am cugetat mult. Sunt atâtea taine care ne înconjoară! Prea multe enigme apasă asupra bietului om pe acest pământ. Dezleagă‑le, cum te taie capul, şi ieşi la liman teafăr, nevătămat, dacă‑ţi dă mâna. Frumosul!… Acolo unde mintea vede numai ruşine, inima descoperă frumosul. Poate, oare, Sodoma să reprezinte frumosul? Crede‑mă că pentru cei mai mulţi oameni frumosul este însăşi Sodoma! Poţi tu să dezlegi taina asta? Şi te cutremuri când te gândeşti că frumosul nu este numai ceva care te înspăimântă, dar în acelaşi timp şi o taină nepătrunsă. Aici se dă lupta dintre diavol şi Dumnezeu, iar câmpul de bătălie este însuşi sufletul omului. Dar fiecare, cum se zice, vorbeşte despre ce‑l doare. Şi acum ascultă, să trecem la fapte…” 

În momentul acesta, când mă pregătesc să aştern pe hârtie viaţa eroului meu, Alexei Fiodorovici Karamazov, mă simt oarecum încurcat şi iată de ce: deşi spuneam că este eroul romanului meu, îmi dau seama că Alexei Fiodorovici nu e nici pe departe ceea ce se cheamă un om mare; mă aştept deci să mi se pună o seamă de întrebări inevitabile, bunăoară: «Prin ce poate fi atunci remarcabil Alexei Fiodorovici de vreme ce l‑ai ales eroul dumitale? Ce a făcut? Cine îl cunoaşte şi prin ce s‑a făcut el cunoscut? De ce eu, cititor, trebuie să‑mi pierd vremea cercetând împrejurările vieţii lui?» Pentru mine el este într‑adevăr un om cu totul deosebit, dar am mari îndoieli că voi reuşi să‑l conving de acest lucru şi pe cititor. Greutatea constă în faptul că, deşi Alexei Fiodorovici poate fi numit om de acţiune, el se manifestă într‑un fel destul de vag şi de nedefinit.
De altfel, nici nu cred că s‑ar putea în epoca noastră să‑i pretindem unui om să urmărească un ţel precis în tot ce face. Un lucru totuşi e sigur, şi anume că eroul meu este un om original, dacă nu chiar ciudat. Originalitatea şi ciudăţenia lui însă mai mult îi dăunează decât îi conferă vreun merit ca să fie luat în seamă de semenii săi, mai ales în timpurile noastre, când lumea caută să asocieze cazurile particulare şi să descopere o semnificaţie cât de cât generală în haosul care domneşte pretutindeni. Iar un om ciudat este, de cele mai multe ori, un caz particular, izolat. Nu‑i aşa?” 

7. Război și pace, de Lev Tolstoi-Война и миръ (War and Peace)-recenzie

Razboi si pace de Lev Tolstoi

  ‚Război şi pace’ este un roman complex, prezentat la persoana a III-a, naratorul fiind omniscient, omniprezent şi obiectiv. Este acel tip de autor rece care observă doar şi care nu lasă să se întrevadă urmă de ficţiune. Nu. Acesta doreşte cu tot dinadinsul să creeze realitatea, să ne arate o istorie nu doar în războaie, ani, câştig sau pierdere, ci şi o istorie a unei societăţi, apoi a unei familii, a unui cuplu. De la mare-lume la mic-familia. Sunt schimbări de neanticipat care determină cititorul să se avânte, să se determine să finalizeze un volum cât de repede pentru a-i afla conţinutul celuilalt. Ceea ce m-a frapat este că pe fundalul războiului dintre ruşi şi francezi, ruşii au preluat atât de multe cuvinte din limba franceză, încât se creiona imaginea, senzaţia că ar fi uitat, chiar detestat propria limbă. Personajele sunt caracterizate şi direct şi indirect, sunt complexe revelând persoane care mai de care mai diversificate- omul mândru, nepăsător, omul dornic de aventură, familistul.

   Opera ‘Război şi pace’ a fost rescrisă de 13 ori înainte de a fi publicată şi…iată ce a devenit : un compediu, o lucrare despre toate câte se pot petrece în viaţa unui om –  dorinţa de ascensiune socială şi intelectuală, iubirea unei persoane la care nici măcar nu ar trebui să se viseze, războiul ca eveniment definitoriu, căsătoria ca o temniţă rece, societatea care încearcă din răsputeri să afle mai devreme decât actorul însuşi ce se va petrece în lumea acestuia.-Crina Stanciu

    „Război și pace a avut o geneză agitată și poartă amprenta creatorului său sfâșiat fără încetare de tendințe conflictuale. Romanul a devenit terenul de manifestare a zbuciumului interior, a cărui evoluție, opunând mereu esențialul artificialului, va substitui realul și viziunea exterioară cu părerea subiectivă și rezultatul viziunii interioare. Fidel propriilor exigențe, Tolstoi a făcut din Război și pace o capodoperă a literaturii universale, imprimându-I un caracter profund uman.“ – Jean Thieulin

    Război și pace este considerat a fi cel mai mare roman scris vreodată, remarcabil prin complexitate și unitate, un roman istorico-psihologic de mari proporții. Pe pânza sa vastă, se țes poveștile a peste 500 de personaje, dintre care unele sunt istorice și altele fictive. Povestea se deplasează de pe planul vieții de familie către cartierul general al lui Napoleon, de la curtea țarului Alexandru I al Rusiei pe câmpul de lupta de la Austerlitz și Borodino. 

   

La 1 septembrie, noaptea, Kutuzov dădu ordinul de retragere a trupelor ruseșți prin Moscova, pe drumul Riazanului.
    Primele trupe porniră chiar în noaptea aceea. Marșul de noapte fu săvârșit încet și în ordine, fără grabă, dar când se lumina de ziua trupele care înaintau, apropiindu-se de podul Dorogomilovski, văzură de partea cealaltă, în fața lor, înghesuindu-se te la capătul podului și pe pod, blocând toate străzile și ulicioarele ce urcau dincolo de pod, nesfârșite mase de trupe, împinse mereu din spate. O grabă și o neliniște cu totul nejustificată cuprinse atunci trupele. Toți se repeziră înainte spre pod, spre bacuri și spre bărci. Kutuzov dădu ordin să fie trecut, pe ulițe lăturalnice, de cealaltă parte a Moscovei.
    Pe la ceasurile zece, în dimineață zilei de 2 septembrie, în suburbia Dorogomilovskaia nu mai rămăsese pe mal decât ariergarda. Armata trecuse toată și era în celălalt capăt al Moscovei, ori dincolo de Moscova.
    În același timp, adică pe la ceasurile zece în dimineață zilei de 2 septembrie, Napoleon, în mijlocul trupelor sale, stătea pe dealul de la Poklonnaia și se uită la priveliștea ce i se deschidea în față. Începând la 26 august și până la 2 septembrie, din ziua bătăliei de la Borodino și până la data intrării lui în Moscova, în toate zilele acestei zbuciumate și memorabile săptămâni, vremea se menținuse neobișnuit de frumoasă; era una din acele toamne care uimesc totdeauna, când soarele, foarte coborât, foarte aproape de orizont, dogorește mai fierbinte chiar decât primăvară, când în văzduhul limpede și pur strălucesc toate, de te dor ochii, când ți se umflă pieptul, înviorat să respire aerul îmbălsămat al toamnei și când până și nopțile sunt calde, iar în nopțile acestea negre și calde cad necontenit, spre spaima și bucuria oamenilor, stele de aur.
    La 2 septembrie, la orele zece dimineață, vremea era așa.“

8. Doamna Bovary, de Gustave Flaubert-Madame Bovary

Doamna Bovary de Gustave Flaubert-Madame Bovary

  Emma Bovary este o femeie frumoasă și plictisită, prizonieră în căsnicia cu un doctor mediocru și sufocată de banalitatea vieții de provincie. Cititoare înfocată de romane sentimentale, ea tânjește după pasiune și își caută refugiul în fantezii romantice, în cheltuieli excesive și, în cele din urmă, în adulter. Aventurile sentimentale hrănite cu iluzii ajung însă și ele s-o dezamăgească, iar consecințele sunt devastatoare.

   Portretul plin de erotism și de sensibilitate psihologică realizat de Flaubert Emmei Bovary a stârnit indignare la data publicării romanului, iar autorului i-a fost intentat proces pentru obscenitate. Descrierea eroinei s-a dovedit atât de realistă, încât multe femei au afirmat că-i serviseră drept model. De altfel, protagonista lui Flaubert n-a încetat să fascineze, de atunci, generații întregi de cititori. Eroină romantică sau soție întreținută și nevrotică, mamă neglijentă sau femeie instinctiv revoltată împotriva constrângerilor vieții mic-burgheze, Emma Bovary rămâne unul dintre cele mai enigmatice și mai tulburătoare personaje ale ficțiunii moderne. 

În adîncul sufletului… aştepta un eveniment. Ca marinarii în ceasul de restrişte, îşi plimba privirile disperate peste singurătatea vieţii, căutînd în depărtare vreo pînză albă în negurile orizontului. Nu ştia prin ce întîmplare, ce vînt îl va împinge pînă la ea, spre ce ţărm o va purta, dacă va fi şalupă sau corabie cu trei punţi, încărcată cu nelinişti sau plină de fericire pînă la saborduri. Dar în fiecare dimineaţă, cînd se trezea, spera că va veni chiar în ziua aceea şi pîndea toate zgomotele, sărea din pat, se mira că nu venea; apoi, la amurg, din ce în ce mai tristă, îşi dorea să fie deja mîine.” 

 “A două zi fu pentru Emma o zi îngrozitoare. Totul îi păru învăluit într-o atmosfera sumbră care plutea confuz pe deasupra lucrurilor, și supărarea i se ascundea în suflet cu gemete jalnice, cum urlă vântul iarnă prin castelele părăsite. Era că un fel de reverie pe care o trezește ceva ce nu se mai întoarce, oboseală care te cuprinde după fiecare fapt împlinit, și, în cele din urmă, durerea pe care o simți când renunți la o obișnuință, când încetează brusc o vibrație prelungită.
    Că la întoarcerea de la Vaubyessard, când încă îi răsunau în minte cadrilurile, era cuprinsă de o melancolie urâcioasa, de o disperare care o paraliza. Și-l amintea pe Leon mai înalt, mai frumos, mai delicat, mai vag; deși nu mai era lângă ea, n-o părăsise, era acolo, și umbră lui părea întipărită în zidurile casei. Nu-și putea lua ochii de la covorul pe care călcase, de la mobilele goale pe care șezuse. Răul își vedea de drumul lui și-și trimitea valurile mărunte de-a lungul malului alunecos. Se plimbaseră pe acolo de foarte multe ori, în șoaptele undelor, pe pietrele acoperite de mușchi. Câte zile însorite trăiseră! Câte după-amieze plăcute, singuri, la umbră, în fundul grădinii! El îi citea cu glas tare, cu capul descoperit, așezat pe un scăunel din crengi uscate; adierea răcoroasă dinspre câmpie face să tremure paginile cărții și florile de căltunași de pe umbrar… Ah! el plecase, singură încântare a vieții ei, singură speranța a unei posibile fericiri! Cum de nu apucase acea fericire atunci când îi ieșise în cale! De ce n-o ținuse strâns cu amândouă mâinile, cu genunchii, atunci când voise să fugă? Se blestemă că nu-l iubise pe Leon; i se făcu sete de buzele lui. O cuprinse dorința de a alerga după el, de a i se aruncă în brațe, de a-i spune: „Iată-mă, sunt a ta!” Dar Emma se simțea dinainte încurcată de toate greutățile înfăptuirii, și dorințele ei, aprinse de regret, deveneau și mai vii.”

    GUSTAVE FLAUBERT s-a născut la 12 decembrie 1821, la Rouen. Sănătatea șubredă, dar și sensibilitatea să aparte l-au făcut să renunțe la o carieră juridică pentru a se consacre vocației artistice. Laborios, rafinat, estet, Flaubert va deveni unul dintre cei mai mari romancieri francezi din secolul al XIX-lea și una dintre valorile necontestate ale literaturii universale. Scrierile sale (române, nuvele sau povestiri), apelând alternativ când la o formulă realistă (Doamna Bovary, Educația sentimentală), când la una romantică (Salammbo, Ispitirea Sfântului Anton), când la una mixtă (Trei povestiri), l-au impus drept unul dintre întemeietorii romanului modern, părinte al naturalismului și teoretician al specificului esteticului. S-a stins din viață la Croisset, la 8 mai 1880.

9. Tess D’Urberville, de Thomas Hardy-Tess of the D’Urbervilles

  „Adevărul este că, pentru oamenii epocii victoriene, personajele lui Hardy puteau să pară adevăraţi monştri. În realitate, existenţa lor este, de cele mai multe ori, banală. Sunt oameni oarecare, cu defecte obişnuite: pot fi beţivi, egoişti, violenţi, pot fi ingraţi cu cei care îi iubesc sau, dimpotrivă, să le atribuie însuşiri nemaiîntâlnite celor de care sunt îndrăgostiţi. Dragostea lor e însă nimicitoare: ea îi mistuie deopotrivă pe cel care o nutreşte şi pe obiectul dragostei lui, încheindu-se totdeauna cu moarte sau nebunie.

Nici cei care o refuză nu se pot salva. Un vânt blestemat suflă peste oamenii cărţilor lui Thomas Hardy: toţi devin victime ale patimii şi, căutându-şi izbăvirea, se pierd în întinderile landei Egdon. Poate însă că marea lor infirmitate e lipsa marilor visuri. Singura excepţie, în această privinţă, e Tess.” – DAN GRIGORESCU

Locul de frunte pe care Thomas Hardy îl deţine printre scriitorii literaturii engleze moderne este unul binemeritat, iar sensul ultim al scrierilor lui ne face mai conştienţi de natura noastră umană.” – RICHARD C. CARPENTER

10. Moby Dick – Herman Melville

   „O epopee a marii pe care n-a egalat-o nimeni, o carte a simbolismului ezoteric cu semnificații profunde, cu o densitate epuizantă.”

  „Melville a fost văzut ca un mistic, dar eu cred că nu are nimic de-a face cu misticismul, așa cum poate fi atribuit lui Wordsworth sau D.H. Lawrence. Melville este un rațional care își dorește ca Dumnezeu să existe. Vrea ca El să existe din același motiv pentru care vrem toți să existe: pentru a fi salvatorul și judecătorul nostru, pentru a ne fi confident în momentele de criză și pentru a ne asigura că, dincolo de orizontul morții noastre, vom continua să existăm.” John Updike

  „Sunt sigur că Hemingway s-a înșelat când a spus că literatura americană modernă pornește de la Huckelberry Finn. Începe cu Moby Dick, cartea care a înghițit întreagă civilizație europeană.” E.L. Doctorow

  „Câteva păsări mici zburară, cârâind, deasupra hăului care încă nu se închisese; un val de spumă tulbure se mai prelinse pe pereții hăului căscat, apoi totul se nărui și uriașul giulgiu al marii se întinse și începu să se rostogolească, așa cum se va fi rostogolit și cu cinci mii de ani în urmă. Așa se încheie una dintre cele mai extraordinare și minunate cărți din lume, săvârşindu-și misterul și simbolismul torturat. Este o epopee a marii pe care n-a egalat-o nimeni, o carte a simbolismului ezoteric cu semnificații profunde, cu o densitate epuizantă. Dar este o carte mare, o carte uriașă, cea mai mare carte scrisă vreodată. Te copleșește prin măreția ei.” D.H. Lawrence

Verifică disponibilitatea cărţilor în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, librărie.net şi cărtureşti

Top 10 cărţi historical romance de neuitat
Top 10 cărți cu cele mai bune povești de dragoste din toate timpurile
Top 8 cărţi erotice incitante
Top 10 cărţi Young Adult-povești reale, relații toxice, iubiri imposibile
Topuri cărţi

Top 10 cărți cu acțiunea în secolul al-XIX-leasursa foto: Pinterest

Top 10 cărți clasice cu acțiunea în secolul al-XIX-lea

12 COMMENTS

  1. Un top interesant si stimulativ.
    De citit n-am citit nici o operă din top. În schimb am vizionat filmele adaptate după romanele Moby Dick, Contele de Monte Cristo, Portretul lui Dorian Gray și Poveste de Craciun.
    Felicitări și mulțumim!

  2. Delicioase recomandari! ( mai putin vreo 2, 3, care nu mi-au placut nici picata cu ceara :)) ). Cum de am ratat articolul?

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.