Top 10 cărți triste-poveşti impresionante, trăiri puternice

Top 10 cărți triste-poveşti impresionante, trăiri puternice

   Sunt 10 povești care indiferent de final rămân la suflet. Sunt cărți triste, memorabile, au trăiri puternice și ne fac inima să bată mai tare. Le încurajăm, dar nu le putem salva, tot ce ne rămâne este ca destinul lor să-l facem cunoscut, să-l împărtășim, să le susținem cauza.

1. Printre tonuri cenușii, de  Ruta Sepetys-Between Shades of Gray-recenzie

Printre tonuri cenușii, iubirea poate străbate!
   O poveste despre supraviețuire, iubire și iertare. Iertare față de cei care au adus durere în viața lor.
O carte ce poate fi numită pagină de istorie, transpusă într-o poveste.
Vocea adevărului purtată de vântul vremii în Universul omenirii.

   Romanul “Printre tonuri cenușii”, reprezintă mai degrabă o pagină de istorie. Glasul unor oameni care au stat sub tăcere mulți ani, dar acum se face auzit. Prin povestea ei o tânăra rupe tăcerea și prezintă adevărul atrocităţilor suportate în lagărele de concentrare. Lucruri care trebuie spuse și consemnate undeva în istoria țărilor respective. În carte, cred că există relatată doar o mică parte din toată duritatea și umilință la care au fost supuși cei care erau prizonieri. Sunt lucruri urâte, emoționante, profunde. Scriitoarea reușește să îndulcească toate acele atrocități transformându-le într-o poveste, încercând să ne protejeze parcă de propria noastră indignare și să ne facă să nu suferim la fel de mult ca și personajele ei.

   Multe dintre evenimentele sau situațiile descrise în carte sunt experiențe relatate de supraviețuitori și familiile lor, experiențe care, după spusele lor, au trecut mulți dintre deportații din Siberia. Toate personajele din carte sunt imaginare (ca un fel de protecție asupra numelor reale), cu excepția doctorului Samadurov. El a fost cel, care atunci când a sosit în lagărul din Arctică a salvat multe vieți.

    V-ați întrebat vreodată cât valorează o viața de om? În dimineața aceea, viața fratelui meu a valorat cât un ceas de buzunar.

   Lituania, iunie 1941: Lina, o adolescentă de cincisprezece ani, fiică de rector universitar, se pregătește să urmeze din toamnă cursurile Școlii de Arte din Vilnius, și așteaptă cu nerăbdare vacanța de vară de dinainte. Dar, într-o noapte, bubuituri amenințătoare se aud la ușă, iar din acel moment viața ei și a familiei ei se schimbă pentru totdeauna. Poliția secretă sovietică, NKVD, îi arestează pe Lina, pe mama ei și pe frățiorul ei mai mic. Cei trei sunt evacuați din căminul lor și târâți în vagoane de transportat vite, descoperind curând că destinația lor era Siberia. Despărțită de tată, Lina încearcă să strecoare indicii în desenele ei, pe care reușește să le expedieze în secret, din mână în mână, sperând să ajungă în lagărul unde este el încarcerat. În această sfâșietoare și tragică poveste, Lina se luptă cu disperare pentru viața ei și a celor apropiați, cu singura armă de care dispune: iubirea. Dar oare iubirea este de ajuns ca s-o țină în viață?

 “Dragă prietene,
Înscrisurile și desenele pe care le ții în mână au fost îngropate în anul 1954, după ce m-am întors din Siberia, împreună cu fratele meu, unde am fost ținuți prizonieri timp de doisprezece ani. Sunt mii de oameni asemenea nouă, majoritatea morți. Cei rămași în viață nu pot vorbi. Deși nu am comis nicio fărădelege, suntem considerați criminali de război. Chiar și acum, dacă am vorbi despre ororile prin care am trecut, nu am face altceva decât să ne condamnăm singuri la moarte. Așa că ne-am pus toată încrederea în tine, cel care vei descoperi această capsulă a amintirilor, cândva în viitor. Îți încredințez tot adevărul, deoarece aceste documente exact asta conțin-adevărul.
Soțul meu Andrius, spune că răul va domni până când oamenii buni, fie bărbați, fie femeii, vor considera că trebuie să acționeze. Îl cred. Această mărturie a fost scrisă pentru a dezvălui adevărul, pentru a vorbi într-o lume în care vocile noastre au fost reduse la tăcere. Aceste înscrisuri s-ar putea să te șocheze sau să te oripileze, dar nu asta este intenția mea. Sper din tot sufletul că aceste pagini din borcan vor atinge cea mai profundă coarda a compasiunii. Sper să te îndemne să treci la acțiune, să spui cuiva, doar atunci vom putea fi siguri că toate aceste rele nu se vor mai repetă niciodată.
Cu stimă,
                                                                                                                                                                                                                                                  Doamna Lina Arvydas
                                                                                                                                                                                                                                                     9 iulie 1954, Kaunas.”


“DUPĂ ȘASE SĂPTĂMÂNI, și a treia zi fără mâncare, trenul s-a oprit. Nu au deschis ușa. Bărbatul cu chelie, care făcuse o foaie de parcurs mentală după tablele indicatoare ale orașelor strigate de la ferestruică, a presupus că eram undeva prin regiunea Altai, chiar în nordul Chinei. Am încercat să trag cu ochiul prin crăpăturile scândurilor din vagon, dar era întuneric afară. Am bătut cu putere în uși. Nu a venit nimeni. M-am gândit la pâinea lăsată pe pervazul ferestrei, proaspăt scoasă din cuptor, aburindă și rotofeie. Ce bine ar fi fost să pot să gust și eu o bucățică. Doar una mică.
Stomacul mă ardea de foame și capul mă durea atât de tare încât simțeam că îmi plesnește. Îmi lipsea desenatul pe hârtie adevărată și tânjeam după lumină pentru a face schițe ca lumea. Îmi era silă să stau în imediata apropiere a atâtor oameni. Mă copleșeau cu respirația lor acră și cu coatele și genunchii care mă înghionteau tot timpul în spate. Uneori simțeam nevoia imperioasă să-i împing pe oameni departe de mine, dar ce folos! Eram precum chibriturile în cutie.
Până la urmă, dimineață târziu, am auzit un zăngănit. Gardienii au deschis ușa și ne-au spus că vom ieși afară. În sfârșit. Îmi tremura tot corpul din pricina contactului cu lumina puternică a zilei. Am mai însemnat un reper pe batistă: „Altai”.
– Lina, Jonas, veniți încoace și pieptănați-vă, ne-a instruit mama.
Ne-a netezit hainele, un efort în zadar, apoi m-a ajutat să îmi răsucesc părul într-o cunună. Răsucit însă, mă mânca scalpul și mai tare.
Țineți minte, trebuie să rămânem cu toții împreună. Să nu va îndepărtați sau să va rătăciți de mine. Ați înțeles?
Am dat din cap afirmativ. Mama încă își mai ținea haina strâns sub braț.
– Unde suntem? s-a interesat Jonas. Ne vor da o găleată cu apă?
– Nu știu, deocamdată, a răspuns mama, aranjându-și părul.
A scos un etui și, cu o mâna tremurândă, și-a aplicat rujul topit pe buze. Jonas a zâmbit. Ea i-a făcut cu ochiul în chip de răspuns.
Ofițerii NKVD aveau puștile cu baionete pregătite. Soarele se reflecta în lamele lor ascuțite în formă de pumnal. Puteau să ne străpungă în mai puțin de o fracțiune de secundă. Domnișoara Grybas și doamna Rimas i-au ajutat mai întâi pe copiii mici, după care am urmat noi. Andrius și bărbatul cu părul cărunt l-au coborât pe brațe din vagon pe bărbatul cu chelie.
Nu ne aflăm în vreo gară. Eram într-o vale largă și adâncă, înconjurată de dealuri împădurite. În depărtare se zăreau munții. Cerul nu fusese niciodată atât de albastru, atât de frumos. A trebuit să îmi pun mâna pavăză la ochi din pricina soarelui intens. Am inspirat adânc și am simțit aerul curat și înviorător umplându-mi plămânii îmbâcsiti. NKVD-iștii au grupat deportații din fiecare vagon pe iarbă, la vreo câțiva metri de vagon. Ne-au dat găleți cu apă și borhot. Copiii s-au repezit la ele.
Era pentru prima oară când îi vedeam pe ceilalți pasageri. Erau mii de oameni. Oare arătăm și noi la fel de jalnic ca ei? Mulțimi de lituanieni cu valize zdrențuite și genți burduşite se revărsau în vale, murdari și pământii la față, cu haine soioase, de parcă ar fi trăit prin șanțuri ani de zile. Cu toții mergeau cu încetinitorul, unii dintre ei fiind prea slăbiți că să își mai poată cara bagajele.
Nu îmi puteam controla picioarele, la fel ca majoritatea dintre noi. Mulți se prăbușeau la pământ sub propria lor greutate.
– Trebuie să ne dezmorțim picioarele înainte de a ne așeza, draga mea, m-a povățuit mama. Mușchii ni s-au atrofiat în mod cert în ultimele săptămâni.

2. O plimbare de neuitat, de Nicholas Sparks-A walk to remember-recenzie

o plimbare de neuitat

  Există cărți pe care le citești și le recitești și, de fiecare dată, povestea îți răscolește noi emoții. „O plimbare de neuitat” e una dintre acele povești pe care le-aș reciti pentru a nu știu câta oară. Despre această poveste, autorul spune că s-a inspirat din drama pe care a trăit-o atunci când a murit sora sa mai mică. Povestea, una care pare o iubire adolescentină la început, se transformă ulterior într-o lecție de viață, una care te poartă prin valuri de emoții și care te face părtaș la suferință, la iubire, la fericire și la durere, însă o lecție în timpul căreia speri mereu că de undeva, din infinitul neant al iubirii, va apărea un miracol.-Rodica Pușcașu

La șaptesprezece ani, viața mea s-a schimbat pentru totdeauna… Am cincizeci și șapte de ani, dar chiar și acum îmi aduc aminte tot ce s-a întâmplat în anul acela, până în cele mai mici detalii. Adesea retrăiesc acel an, readucându-l la viață, și, când o fac, mă copleșește mereu un amestec ciudat de tristețe și bucurie… Aceasta este povestea mea și promit să nu omit nimic… La început, veți zâmbi și, mai apoi, veți plânge – să nu spuneți că nu ați fost avertizați.

O poveste romantică despre o dragoste nemuritoare… Nicholas Sparks știe cum să atingă coarda sensibilă a cititorilor.” – Chicago Sun Times

“Am cincizeci şi şapte de ani, dar chiar şi acum, îmi aduc aminte tot ce s-a întâmplat în anul acela, până în cele mai mici detalii. Adesea retrăiesc acel an, readucându-l la viaţă şi, când o fac, mă copleşeşte mereu un amestec ciudat de tristeţe şi de bucurie. Sunt momente când aş vrea să pot da timpul înapoi şi să alung toată tristeţea, dar am sentimentul că, dacă aş face-o, ar dispărea, deopotrivă, şi bucuria. Aşa că iau amintirile aşa cum vin, acceptându-le pe toate şi lăsându-le să mă călăuzească, ori de câte ori sunt în stare. Lucrul acesta se întâmplă mult mai des decât las să se înţeleagă.””

Cu un suspin, simt cum totul se întoarce la mine. Închid ochii şi anii încep să se deruleze în sens invers, mergând încet ca limbile unui ceas care se rotesc în direcţie greşită. Ca şi cum aş privi prin ochii altcuiva, urmăresc cum devin mai tânăr şi îmi văd părul schimbându-se din cărunt în şaten. Simt cum ridurile din jurul ochilor încep să se netezească, iar braţele şi picioarele sunt tot mai viguroase. Învăţături pe care le-am deprins cu vârsta devin tot mai neclare şi îmi recapăt candoarea pe măsură ce se apropie anul acela memorabil.
Apoi, ca şi mine, lumea începe să se schimbe: drumurile se îngustează şi unele sunt acum acoperite cu pietriş, întinderea suburbană a fost înlocuită cu pământul arabil, pe străzile din centru forfotesc oameni care privesc în vitrine în timp ce trec pe lângă brutăria lui Sweeney şi magazinul de carne al lui Palka. Bărbaţii poartă pălării, femeile – rochii. La curtea de justiţie, spre capătul celălalt al străzii, bate ceasul din clopotniţă…
Deschid ochii şi mă opresc. Stau în faţa bisericii baptiste şi, când mă uit la fronton, ştiu exact cine sunt.
Mă numesc Landon Carter şi am şaptesprezece ani. Aceasta este povestea mea şi promit să nu omit nimic.
La început, veţi zâmbi şi, mai apoi, veţi plânge – să nu spuneţi că nu aţi fost avertizaţi.”

3. Inelul, de Danielle Steel-The Ring

Inelul de Danielle Steel

Intrigile din romanele lui Danielle Steel se ţes şi se împletesc în poveşti incredibile, spre bucuria şi încântarea numeroşilor ei cititori. (United Press International)

O autoare extraordinară, care scrie despre emoţii umane universale. (Publishers Weekly)

  De teama războiului care abia a izbucnit în Europa, Ariana pleacă la New York, în căutarea unui nou început. Această incredibilă poveste descrie un destin tragic şi oferă inspiraţie prin curajul şi tăria de caracter a protagonistei sale.

   Născută la Berlin, într-o familie de foarte bună condiţie socială, Ariana Von Gotthard (Nastassja Kinski) priveşte neputincioasă destrămarea propriei familii şi radicalele schimbări din Germania aflată în război. Conştient de climatul politic conflictual şi de pericolele războiului, tatăl Arianei îl ajută pe fratele ei să fugă în Elveţia.

   Apoi, la întoarcerea lui în ţară, el este ucis cu brutalitate, sub pretextul de a fi un trădător. Neştiind ce s-a întâmplat cu tatăl sau cu fratele ei, Ariana ajunge să caute alinare în braţele unui soldat german. Soarta şi războiul îl revendică însă drept victimă şi pe iubitul ei, izolând-o pe eroina acestei tulburătoare poveşti într-o nemiloasă însingurare.

    Rămasă însărcinată, Ariana are o singură mărturie a trecutului şi a vremurilor fericite de altădată: un inel ce i-a aparţinut odinioară mamei ei.

4. Sub aceeași stea, de John Green-The fault in our stars

sub-aceeasi-stea

   Cartea ne duce direct în centru acţiunii, având şi părţi destul de detaliate. Mi-a plăcut foarte mult, am simţit că sunt “acolo” cu personajele şi particip la tot ce se întâmplă. Cel mai mult m-a impresionat sfârşitul, atunci când cei doi îşi dau seama că se iubesc şi au nevoie unul de altul.-Florinela

     Fără suferinţă, cum am putea şti ce e bucuria?

     Îşi vor aminti oamenii de mine? Ce sens are viaţa mea? Ce vreau să las în urmă?
   Deşi un medicament miraculos i-a prelungit viaţa, Hazel Grace Lancaster, în vârstă de 16 ani, are impresia că de când se ştie a fost „în fază terminală”.
   Însă atunci când fermecătorul Augustus Waters, suferind şi el de aceeaşi boală cumplită, apare la întâlnirile unui grup de suport unde merge Hazel, povestea fetei va fi complet rescrisă.
    Spirite înrudite, împărţind acelaşi farmec şi acelaşi simţ al umorului, Hazel şi Gus încep o cursă contra cronometru în care învaţă ce înseamnă să iubeşti.
    Sub aceeaşi stea este un amestec de melancolie, duioşie, înţelepciune şi umor. -The New York Times
International Bestseller

#1 TIME Magazine Fiction Book – 2012
Entertainment Weekly Best Fiction Book – 2012
#1 New York Times Bestseller
#1 Wall Street Journal Bestseller
USA Today Bestseller
The Huffington Post Best Books – 2012
Publishers Weekly Best Book
School Library Journal Best Book

  ,,Povestea de iubire dintre Hazel şi Augustus este cu atât mai reală, cu cât este condamnată încă de la început. Curajul şi seninătatea de care dau dovadă sunt o lecţie de viaţă dintre cele mai impresionante”. Entertainment Weekly

Gândurile mele sunt stele pe care nu le pot aduna în constelaţii. – Augustus Waters

La sfârşitul iernii celui de-al şaptesprezecelea an al vieţii mele, mama a hotărât că eram prea deprimată, probabil 2 din cauză că ieşeam arareori din casă, stăteam mult timp în pat, citeam întruna aceeaşi carte, mâncam din când în când şi îmi petreceam o bună parte din timpul liber, pe care îl aveam din belşug, gândindu-mă la moarte.
Când citeşti o broşură sau un site sau orice altceva despre cancer, printre efectele secundare prezentate găseşti întotdeauna depresia, dar, de fapt, depresia nu este un efect secundar al cancerului. Depresia este un efect secundar al morţii. (Şi cancerul este un efect secundar al morţii. Cam total e, zău.) Dar mama credea că aveam nevoie de tratament, aşa că m-a dus la domnul doctor Jim, care a fost de acord că într-adevăr înotam într-o depresie clinică, totală şi paralizantă, astfel că medicamentele au trebuit să fie adaptate şi eu a trebuit să mă înscriu într-un Grup de Sprijin, care se întrunea săptămânal.”

 “M-am dus la Grupul de Sprijin din acelaşi motiv pentru care acceptasem ca o soră medicală, absolventă cu diplomă a doar optsprezece luni de studiu, să mă otrăvească cu chimicale botezate cu nume exotice: voisem să-mi fac părinţii fericiţi. Nu există pe lume decât un singur lucru mai nasol decât a fi bolnav de cancer la şaisprezece ani, şi anume să fii părintele unui copil bolnav de cancer.

Nu ai posibilitatea să alegi dacă să fii rănit în această lume, dar ai un cuvânt de spus legat de cine te răneşte.”

5. Cele treisprezece motive, de Jay Asher-Thirteen Reasons Why-recenzie

   Sinceră să fiu, când am început să citesc „Cele treisprezece motive”, m-am așteptat la un thriller sau un horror. Primele pagini nu m-au convins prea tare, chiar mi s-a părut că nu rezonez cu subiectul: un roman despre adolescenți, liceu, crize tipice vârstei, dramatizări. Inițial, l-am considerat un roman „prea de puști” și îmi părea rău că nu l-au tradus la noi mai devreme, pe când eram adolescentă. Credeam că dacă l-aș fi citit la acea vârstă, l-aș fi savurat mai bine, cu atât mai mult cu cât originalul a apărut în 2007, când mă aflam la apogeul acelei vârste.

    Păcat că romanul a ajuns atât de popular abia după 10 ani, când cei de la Netflix au scos un serial pornind de la el, dar acesta este alt subiect, ajungem și acolo.

   Spre final, la o privire de ansamblu, am constatat că acest roman nu este doar pentru adolescenți: este pentru toată lumea. De ce? Pentru că tratează probleme foarte serioase la ora actuală: suicidul printre adolescenți, fenomenul denumit „bullying” și gravitatea acestuia, mergând până la agresiune sexuală, relația părinte-copil, lipsa de comunicare din zilele noastre, când suntem mânați de viteză…-Sorina Ciocârlan

Roman tradus în 32 de limbi
Bestseller New York Times şi Publishers Weekly
Distins cu California Book Award
Inclus de YALSA (Young Adult Library Services Association) din SUA pe lista Celor Mai Bune Cărţi pentru Tineri
Finalist în competiţia Original Voices organizată de Borders
Selectat de Barnes & Noble în Top 10 al Celor Mai Bune Cărţi pentru Tineri
Nominalizat de International Reading Association la categoria Young Adults’ Choices
Nominalizat de Chicago Public Library la categoria Cele Mai Bune Cărţi
Nominalizat de Association of Booksellers for Children din SUA la categoria Cele Mai Bune Cărţi
Selectat de Chicago Public Library pe lista Celor Mai Bune Cărţi
Recomandat de editorii de la Kirkus Reviews
Recomandare Book Sense Pick

    Prima dragoste a lui Clay Jensen îşi înregistrează ultimele cuvinte…
   Clay Jensen se întoarce acasă de la şcoală şi găseşte pe verandă un pachet ciudat, adresat lui. Înăuntru descoperă mai multe casete înregistrate de Hannah Baker – colega lui de care era îndrăgostit –, care s-a sinucis cu două săptămâni în urmă.

   Vocea lui Hannah îi dezvăluie că există treisprezece motive pentru care a decis să-şi pună capăt vieţii. Clay este unul dintre ele. Dacă va asculta casetele, va afla şi de ce.

   Clay îşi petrece noaptea străbătând oraşul, cu Hannah pe post de ghid. Devine martor la durerea ei şi află adevărul despre el însuşi – un adevăr pe care nu şi-a dorit niciodată să îl înfrunte.

   „Totul contează”, susţine Hannah şi explică apoi cum s-a înlănţuit totul, cum bulgărele de zăpadă a devenit din ce în ce mai mare, cum zvonurile împotriva cărora n-a reuşit să lupte s-au tot înmulţit până ce a simţit că nu mai poate face faţă.

   Cele treisprezece motive este, cu siguranţă, un roman care te pune pe gânduri şi care te va face să-i priveşti cu mai multă atenţie pe cei din jur. Vei înţelege de ce cuvintele pot să doară mai mult decât crezi, dar şi – alese cu grijă – să aline.

  Iar, în final,  când vei închide cartea – pe care o vei urî sau iubi, dar lectura ei nu te va lăsa indiferent – şi vei trage linie, vei descoperi, paradoxal, o minunată pledoarie pentru viaţă – treisprezece motive pentru care e frumoasă şi merită trăită. 

„Uneori ne încearcă gânduri pe care nici măcar noi nu le înțelegem. Gânduri care nici măcar nu sunt adevărate, nu asta simțim de fapt, dar ne trec oricum prin cap pentru că sunt interesante.”


„Dacă ați putea auzi gândurile altora, ați auzi lucruri adevărate și, în același timp, lucruri complet aleatorii. Și nu ați face deosebirea între ele. V-ar scoate din minți. Ce e adevăr? Ce e minciună? Un milion de idei, dar ce semnificație au?”


„Dacă auzi un cântec care te face să plângi, dar nu mai vrei să plângi, nu-l mai asculți.
Dar nu poți fugi de tine însuți. Nu poți decide să nu te mai vezi pe tine. Și nu poți decide să-ți oprești gălăgia din cap.”

6. ..Să ucizi o pasăre cîntătoare, de Harper Lee-To Kill a Mockingbird

   …Să ucizi o pasăre cîntătoare este un roman brutal și onest, ce se construiește pe marginea unor subiecte mereu de interes: rasismul, conflictele sociale și pierderea inocenței copilăriei, totul filtrat prin ochii unei fetițe; 

   Scout Finch este martoră la întâmplările dramatice declanșate într-un orășel sudist atunci când un bărbat de culoare este acuzat că a violat o femeie albă. Tatăl naratoarei, Atticus, desemnat ca avocat al apărării, trebuie să țină piept unor prejudecăți până atunci latente și, din acest moment, Scout și fratele ei, Jem, sunt atrași într-o succesiune rapidă de evenimente care le depășesc înțelegerea. Pe timpul procesului, orășelul decade treptat în grotesc și violență, însă există oameni care nu se lasă contaminați de setea generală de răzbunare, iar Atticus Finch rămâne reperul moral care îi oferă lui Scout, și totodată cititorilor, un punct de vedere empatic și echilibrat.

Tot cicălindu-l, am reuşit până la urmă să-l conving pe Jem şi, spre uşurarea mea, o vreme a lăsat-o mai moale cu jocul. Continua să susțină totuşi că Atticus n-ar fi spus că n-avem voie, ceea ce înseamnă că, în realitate, aveam. Ei, şi chiar dacă Atticus ar spune nu, ar găsi el, Jem, o portiţă de scăpare: n-am avea decât să schimbăm numele personajelor şi gata, nimeni nu ne-ar mai putea învinui că ne jucăm de-a cineva anume.
Dill a îmbrătişat din toată inima planul acesta de acțiune! Oricum, Dill, care-i ţinea hangul lui Jem în toate privințele, îmi cam punea răbdarea la încercare. La începutul verii mă ceruse în căsătorie, ca îndată după aceea să uite. Mă însemnase ca pe un lucru al lui, zicându-mi că sunt singura fată pe care o va iubi vreodată, apoi mă neglijase. L-am bătut în două rânduri, dar nu mi-a folosit la nimic, dimpotrivă, s-a împrietenit şi mai mult cu Jem. Petreceau zile întregi în „casa din copac” complotând şi plănuind, iar pe mine mă chemau numai când aveau nevoie de un al treilea. Aşa că un timp nu m-am amestecat nici eu în proiectele lor mai temerare şi, cu riscul de a fi numită „fată”, mi-am petrecut amurgurile care mai rămăseseră din vara aceea mai mult cu domnişoara Maudie Atkinson, pe veranda ei.
Jem şi cu mine aveam totdeauna dreptul de liberă intrare în curtea domnişoarei Maudie, cu condiția să nu ne apropiem de azalee, însă relaţiile noastre nu erau definite suficient de clar. Înainte ca Jem și cu Dill să mă excludă din planurile lor, nu era decât o cucoană oarecare din vecini, ce-i drept însă, o prezență destul de blajină.
Acordul nostru tacit cu domnişoara Maudie prevedea că avem voie să ne jucăm pe gazonul ei, să mâncăm struguri, cu condiţia de a nu-i strica viaţa, şi să explorăm vasta ogradă din dos – clauze atât de generoase, încât arareori vorbeam cu dânsa, căci aveam grijă să păstrăm echilibrul delicat al relațiilor noastre; prin purtarea lor însă, Jem şi cu Dill m-au facut să mă apropii mai mult de ea.
Domnişoara Maudie nu îşi putea suferi casa: timpul petrecut înăuntru i se părea timp pierdut. Era văduvă şi, în plus, o doamnă cu însuşiri cameleonice, care-şi lucra straturile de flori cu o veche pălărie de pai pe cap și în salopetă bărbătească, pentru ca, după baia de la ora cinci, să se instaleze pe verandă şi să troneze asupra străzii în chip de frumuseţe atot-stăpânitoare.
Ținea la tot ce creşte pe pământul Domnului, chiar și la buruieni. Cu o singură excepţie. De găsea o frunză de ciufă în curtea ei, era ca la a doua bătălie de pe Marna: năvălea asupra plantei, înarmată cu un hârdău de tinichea și o dinamita la rădăcină cu o substanţă otrăvitoare care, zicea dânsa, e atât de puternică, încât ne-ar da gata pe toţi dacă nu ne-am feri.
— De ce n-o smulgeţi pur şi simplu? am întrebat-o o dată, după ce asistasem la o campanie prelungită împotriva unei frunze de cel mult trei ţoli.
— S-o smulg, fetiţo, s-o smulg?
Şi domnişoara Maudie ridică de jos lăstarul răpus şi strivi între degete tulpina firavă: câteva seminţe microscopice căzură jos.
— Află că o rămurea din planta asta, una singură, poate distruge o curte întreagă. Aşa să ştii. Când vine toamna, asta se usucă şi vântul o împrăştie în tot ţinutul Maycomb!
După chipul domnişoarei Maudie, se vedea cât de colo că o atare eventualitate e pentru ea ca ciuma din Vechiul Testament. Avea un fel de a vorbi cam răspicat pentru o doamnă din ţinutul Maycomb. “

   Roman ecranizat în 1962, în regia lui Robert Mulligan, cu Gregory Peck, John Megna și Frank Overton în rolurile principale.

7. Splendida cetate a celor o mie de sori, de Khaled Hosseini-A Thousand Splendid Suns

   În acelaşi stil fermecător, inconfundabil care a făcut din Vânătorii de zmeie (Editura NICULESCU, 2007) un bestseller internaţional, Khaled Hosseini spune în Splendida cetate a celor o mie de sori povestea unei iubiri coborâte parcă din vechile poeme persane, a unei prietenii care nu se dă în lături de la sacrificiul suprem şi a unui oraş care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, se încăpăţânează să renască din propria-i cenuşă. În timp ce pe fundal se derulează evenimentele care au marcat istoria Afganistanului în ultimii treizeci de ani – ocupaţia sovietică, jihadul dus împotriva ei, războiul civil şi teroarea instaurată de regimul taliban –, două femei cât se poate de diferite descoperă cât de mare este puterea dragostei şi ce orori pot fi îndurate în numele ei.

Splendida cetate a celor o mie de sori a ocupat primul loc pe lista de bestselleruri a prestigiosului The New York Times Book Review şi a fost tradusă în peste 35 de limbi.

 „Plastică şi captivantă.“-Los Angeles Times
 „Extraordinară.“-Time

  Khaled Hosseini este unul dintre cei mai citiţi şi iubiţi scriitori din lume, cu vânzări de peste 39 milioane de cărţi la nivel mondial. Cele două romane publicate anterior – Vânătorii de zmeie şi Splendida cetate a celor o mie de sori – au fost traduse în 57 de limbi şi publicate în 70 de ţări. În 2006, a fost numit Ambasador al Bunăvoinţei din partea UNHCR, Agenţia ONU pentru Refugiaţi. De asemenea este fondatorul Fundaţiei Khaled Hosseini.

Nana spunea că ea a fost cea care a ales numele de Mariam, fiindcă aşa o chemase pe mama ei. Jalil spunea că el a ales numele fiindcă Mariam, tuberoza, este o floare minunată.
— Este floarea ta preferată? l-a întrebat Mariam.
— Una dintre ele, a spus el şi a zâmbit.”


“— Draga mea, dacă fata vrea, las-o să-nveţe. Să aibă şi ea şcoală.
— Să-nveţe? Ce să-nveţe, hogea sahib? l-a repezit nana. Ce e de-nvăţat? Se întoarse şi îi aruncă o privire fioroasă lui Mariam.
Mariam ţinea capul în pământ.
— La ce bun să şcoleşti o fată ca tine? E ca şi cum ai lustrui o scuipătoare. Şi n-o să afli nimic folositor în şcolile alea. O femeie ca tine şi ca mine n-are nevoie decât de o singură, ascultă-mă bine, o singură deprindere în viaţa asta şi aia nu se-nvaţă la şcoală. Uită-te la mine.
— N-ar trebui să vorbeşti aşa cu ea, copilă, a intervenit hogea Faizullah.
— Uită-te la mine. Mariam şi-a ridicat privirea.
— O singură deprindere. Şi-aia se numeşte tahamul. Puterea de a îndura.
— De a îndura ce, nana?
— A, nu-ţi face tu griji în privinţa asta, i-a răspuns nana. O să ai parte de aşa ceva, cu vârf şi-ndesat. A continuat prin a povesti cum nevestele lui Jalil i-au strigat că este urâtă, fată de pietrar amărât. Cum au obligat-o să spele rufele afară, în frig, până i-a amorţit faţa şi i-au luat foc buricele degetelor.
— Asta-i soarta noastră, Mariam. A femeilor ca noi. Să îndurăm. Asta-i tot ce avem. M-ai înţeles? Ca să nu mai zic c-or să râdă de tine la şcoală. Să fii sigură. Or să-ţi strige că eşti harami. Or să te facă în toate felurile. Şi pentru ce? Mariam a dat din cap a resemnare.
— Și să nu mai aud de școală. Doar pe tine te mai am pe lumea asta. N-am de gând să te dau pe mâna lor. Uită-te la mine. Să nu mai aud un cuvânt de școală.

8. Măritată cu forța, de Leila-Mariée de force

Maritata cu forta de Leila

   De iubire nici nu poate fi vorba. Cu toate că și-a implorat părinții până în ultimul minut, aceștia n-au ascultat-o, iar pentru ea ziua nunții a însemnat condamnarea la moarte. Acest “fenomen” nu se petrece în Evul Mediu, ci în Franța secolului XX. După nenumărate chinuri și trei tentative de sinucidere, Leila, dând dovadă de o putere ieșită din comun, și-a transformat calvarul într-o carte, mărturie tulburătoare a unei vieți dominate de legile tradiției interpretate cu o neclintire dură și necruțătoare ce frizează fanatismul.

Mă numesc Leila, am douăzeci şi unu de ani, sunt născută în Franţa, dar marocană prin tradiţie. Această tradiţie este astăzi încă atotputernică, căci alături de mine e tatăl meu. El nu este nici un credincios fanatic, nici un om rău. Este un om respectabil şi respectat. Îşi bate fiica atunci când ea nu îl ascultă; el m-a crescut aşa, dresată în spiritul ascultării şi al supunerii. Aşadar, m-a bătut ca să mă mărit cu bărbatul care urca scările în faţa mea. Mă mărit în faţa administraţiei franceze cu un bărbat pe care nu îl cunosc. Prin urmare, nu este vorba de o căsătorie, ci de o formalitate îndeplinită cu forţa. Aş putea să mă salvez coborând pe scară, în loc să urc, strigând după ajutor. Dacă aş face aşa ceva, viaţa mea nu mi-ar mai aparţine. O fată educată în această tradiţie nu poate şi nu ştie să trăiască în afara familiei şi a protecţiei tatălui, al cărui rol este să îi dea fetei un alt protector: soţul ales de el.”

“Cui să mă adresez? Unei asistente sociale? Este vorba de o chestiune particulară, aşa că ea nu ar avea nimic de spus în aceasta privinţă. Poliţiei? Mi s-ar răspunde că sunt majoră şi că nu am decât să refuz. În principiu, în democraţie, căsătoria cu forţa nu există. Dar dacă aş spune „nu” în faţa domnului primar, nu m-aş elibera prin aceasta, pentru că deja m-au căsătorit oficial în Maroc, şi, chiar dacă această căsătorie nu este recunoscută în Franţa, pentru tatăl meu şi pentru toată comunitatea din cartier aş fi definitiv condamnată, considerată „o fiică nedemnă” şi aş fi alungată dacă aş refuza să îndeplinesc ultima formalitate în Franţa. Nu aş putea niciodată să mă întorc în Maroc fără probleme, „soţul” meu ar avea dreptul să mă caute şi apoi sa mă repudieze. Or, repudierea unei fete este, în ochii unui tată tradiţionalist, cea mai cruntă dintre umilinţe”

Tatăl meu nici măcar nu m-a „vândut” acestui bărbat, cum se întâmplă uneori. El pur şi simplu crede în tradiţia căsătoriilor aranjate între familii, este sincer în încăpăţânarea lui de a mă face să ascult, de a intra în rândul lumii; el nu ar suporta ca fiica lui să trăiască altfel. Capul îmi este gol. Nu sunt aici, ziua asta nu exista, eu am şters-o dinainte din gândurile mele. Cu capul ascuns în nisip, precum struţii, sperând în nu ştiu ce intervenţie a destinului pentru a mă salva – sfârşitul lumii, un cutremur, cineva care să se ridice şi să spună: „Legea franceză nu autorizează căsătoriile cu de-a sila!” “

“Eram pedepsită pentru un păcat misterios, eram anulată, laşă, murdărită, bună de aruncat la gunoi. Şi atunci m-am forţat să acopăr această poveste blestemată în creierul meu.”

9. Hoțul de cărţi, Markus Zusak-The Book Thief

hotul-de-carti

   Este anul 1939. Germania nazistă. Ţara îşi ţine răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată mai mult de lucru, şi va deveni chiar mai ocupată. Liesel Meminger şi fratele ei mai mic sunt duşi de către mama lor să locuiască cu o familie socială în afara oraşului München. Tatăl lui Liesel a fost dus departe sub şoapta unui singur cuvânt nefamiliar – Kommunist -, iar Liesel vede în ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcursul călătoriei, Moartea îi face o vizită băieţelului şi o observă pe Liesel.

   Va fi prima dintre multe întâlniri apropiate. Lângă mormântul fratelui ei, viaţa lui Liesel se schimbă atunci când ea ridică un singur obiect, ascuns parţial în zăpadă. Este Manualul Groparului, lăsat acolo din greşeală, şi este prima ei carte furată. Astfel începe o poveste despre dragostea de cărţi şi de cuvinte, pe măsură ce Liesel învaţă să citească cu ajutorul tatălui ei adoptiv, care cânta la acordeon. În curând, va fura cărţi de la incendierile de cărţi organizate de nazişti, din biblioteca soţiei primarului, şi de oriunde le mai putea găsi. Hoţul de cărţi este o poveste despre puterea cuvintelor de a crea lumi. Cu o scriitură superb măiestrită şi arzând cu intensitate, premiatul autor Marcus Zusak ne-a dăruit una dintre cele mai durabile poveşti ale timpurilor noastre. 

10. Minunea, de R.J. Palacio-Wonder

Nu vă voi descrie cum arăt. Indiferent ce grozăvie v-aţi imagina, probabil că este mai rău.“

   August Pullman este un băiat de zece ani care a avut ghinionul de a se naşte cu o teribilă diformitate facială. Pentru a-l proteja de privirile şi vorbele răutăcioase ale oamenilor, părinţii săi îl educă acasă, dar într-o zi hotărăsc că a venit vremea ca Auggie să meargă la şcoală.

   Minunea este o poveste emoţionantă despre curaj şi bunătate, despre integrare şi acceptare, scrisă cu sensibilitate şi umor. „Nu judeca după aparenţe” pare să fie ideea de la care porneşte R.J. Palacio, iar una dintre cheile de lectură este dată de replica vulpiţei din Micul prinţ: „Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi.”

 

“Ştiu, nu sunt un băiat obişnuit de zece ani. Adică, sigur, fac lucruri obişnuite. Mănânc îngheţată. Merg cu bicicleta. Mă joc cu mingea. Am jocuri electronice. Lucrurile astea mă fac obişnuit, presupun. Şi mă simt normal, pe dinăuntru. Dar copiii obişnuiţi nu-i fac pe alţi copii obişnuiţi s-o ia la fugă ţipând pe terenul de joacă. Iar la copiii obişnuiţi nu se holbează lumea oriunde se duc.
Dacă aş găsi o lampă fermecată şi mi-aş putea pune o dorinţă, aş vrea să am un chip normal, pe care să nu-l remarce nimeni. Aş vrea să pot merge pe stradă fără să mă observe lumea şi fără să întoarcă privirea. Aşa că iată ce cred: nu sunt un copil obişnuit pentru simplul motiv că nimeni nu mă consideră aşa.
Dar eu m-am obişnuit deja cu înfăţişarea mea. Ştiu să mă prefac că nu văd ce mutre fac ceilalţi. Mama, tata, Via şi cu mine ne pricepem cu toţii la treaba asta. De fapt, nu-i întru totul adevărat. Via nu se pricepe prea bine. Se supără rău atunci când oamenii fac vreo grosolănie. De exemplu, pe terenul de joacă nişte copii au scos nişte sunete. Nu ştiu exact ce fel de sunete, pentru că eu nu le-am auzit. Dar Via le-a auzit şi a început să strige la copii. Aşa e ea.

Lumea crede că nu m-am dus la şcoală din cauza înfăţişării mele, dar nu-i ăsta motivul. Nu m-am dus din cauza operaţiilor. De când m-am născut, am fost operat de douăzeci şi şapte de ori. Cele mai grele operaţii s-au petrecut înainte să împlinesc patru ani, aşa că nu mi le aduc aminte. Dar de atunci am mai făcut câte două sau trei operaţii în fiecare an, unele mai mari, altele mai mă runte.
Sunt mic pentru vârsta mea şi mai sufăr şi de alte mistere medicale cărora doctorii nu le-au dat de capăt, aşa că am fost bolnav mult şi des. În consecinţă, părinţii mei au hotărât că este mai bine să nu merg la şcoală. Dar acum sunt mult mai puternic. Ultima opera ţie am suferit -o acum opt luni şi
probabil că în următorii doi ani nu va mai trebui să îndur niciuna.

Pe voi ce cărţi v-au impresionat?

Verifică disponibilitatea cărţilor în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, librărie.net şi cărtureşti

Top 10 cărți cu acțiunea în secolul al-XIX-lea
Top 10 cărți care îți vor aduce zâmbetul pe buze
Top 8 cărţi erotice incitante
Top 5 cărți la care am plâns
Mai multe-Topuri cărţiTop 10 cărți triste-poveşti impresionante, trăiri puternice

Sursa foto Pinterest

10 COMMENTS

  1. Un top excepțional! Am citit doar Sub aceeași stea, Hoțul de cărți, Minunea și Cele treisprezece motive, însă mă tentează și Splendida cetate, Să nu ucizi o pasăre cântătoare, Printre tonuri cenușii 😀

  2. Interesanta selectie.
    Din top am citit doar Hotul de carti. O carte frumoasa, emotionanta si sensibila care stoarce pe alocuri lacrimi. Am vazut si filmul, unul foarte bun si bine realizat.
    Nu sunt fan Danielle Steel insa am apreciat filmele adaptate dupa romanele autoarei. Le-am vizionat in anii ’90.
    Multumim si felicitari!

    • Multumim! Ai dreptate. Filmele adaptate dupa romanele lui Danielle Steel sunt bune, am vazut si eu vreo cateva. Cartile prezentate de noi au povesti care ne-au impresionat. Probabil sunt multe de acest gen, dar noi am selectat o mica parte din ceea ce am citit. Chiar asteptam recomandari de la cititori, poate sunt carti pe care noi nu le-am citit.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.