Ultima fotografie, de Bogdan Hrib – Editura Tritonic -recenzie

Titlu: Ultima fotografie

Autor: Bogdan Hrib

Editura: Tritonic

Publicare inițială: 2012

   Bogdan Hrib este un scriitor, editor, fotograf și jurnalist român, membru fondator al editurii Tritonic. Deși a absolvit Facultatea de Construcții, el nu a profesat niciodată în acest domeniu și s-a dedicat unei cariere literare care a început parcursul cu un post de jurnalist. În prezent este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociației Profesioniștilor în Relații Publice și cadru didactic asociat la Facultatea de Management din SNSPA.

   Deși autorul a scris în cea mai mare parte romane polițiste, cartea “Ultima fotografie” descrie o înlănțuire de evenimente axate mai degrabă pe trăirile psihice ale personajului principal.

   Alexandru Zaharia este un fost fotograf care, ajuns la 50 de ani, simte că le-a trăit pe toate și că nu a trăit nimic. După două căsnicii eșuate care au lăsat în urmă doi copii, el simte că este un om ratat și că vrea să evadeze din lumea în care parcă este captiv. Decide să se refugieze într-o croazieră de lux care să îl izoleze de realitatea dezamăgitoare, însă acolo are (ne)șansa să întâlnească o fostă colegă din clasa a II-a, Diana Anton, care îi mărturisește că el a fost prima ei dragoste. Cei doi încep o serie de întâlniri care au ca efect mărturisirile celor doi, unul în fața celuilalt. Fiecare dintre ei simte că are ceva pe suflet și că vrea să se descarce de toți demonii pe care îi poartă, să fugă pe o insulă pustie unde nu îl aude nimeni și să urle cu fiecare moleculă a plămânilor suferința sa. Însă din păcate destinul i-a adus pe amândoi pe acest vas pe care vor trebui să învețe să trăiască cu mai mult (sau mai puțin) decât planificaseră inițial.

   Alexandru Zaharia (Alex) este un personaj cu trăiri complexe, cugetări profunde și care alege să se detașeze de lumea reală pentru a suferi mai puțin. Căci ce îți mai rămâne atunci când viața a trecut pe lângă tine? După două divorțuri el nu mai știe ce înseamnă dragostea. Își dă seama că nu a iubit niciodată și că iubirea nu e decât o împachetare frumoasă a conviețuirii dintre două persoane. Se consideră suficient de trecut prin viață încât să creadă că acest sentiment nu există, că este doar o iluzie plăsmuită de mințile tinere pentru a se înșela că totul e bine și că oamenii sunt fericiți. Dar ce se întâmplă în realitate e faptul că el fuge de iubire. Îi e frică de ea, frică de implicațiile și responsabilitățile pe care aceasta le aduce. Consideră că acest comportament îl va feri de suferință, însă în acest fel el nu reușește decât să sufere și mai mult. Ajunși la o anumită vârstă, considerăm că suntem capabili să ne controlăm, să ne înnăbușim sentimentele cu perna ignoranței. Și găsim ca și pretext faptul că suntem prea bătrâni. Dar de fapt nu suntem niciodată prea bătrâni să iubim că în tinerețe. Sentimentul acela de iubire inocentă este cel mai frumos sentiment care cred că va exista vreodată și pe care, din dorința de a părea maturi, îl renegăm. Să spui că ești prea bătrân să mai iubești cu puritatea și inocența specifice tinereții consider a fi un fel masochism. Pentru că alegi să trăiești singur și îți refuzi dreptul de a fi fericit de dragul unei impresii efemere care nu ajută la nimic.

   Diana pe de altă parte este o femeie marcată de dezamăgirile tinereții, și care a ajuns să fie în depresie. Nu mai știe cine este, nu mai reușește să își contureze identitatea și, deși o femeie frumoasă, nu mai are capacitatea să se aprecieze pentru ceea ce este. În Alex găsește un fel de refugiu în fața durerii care o macină și care o împiedică să vadă viața așa cum este ea, să o accepte cu bune și cu rele.

   Între cei doi se înfiripă o relație nedefinită. Nu sunt nici iubiți dar nici prieteni. Sunt mai degrabă niște confidenți cărora pot să își spună oful care le apasă sufletul îngreunat de negura tristeții. Însă această relație se transformă într-una care îi face pe amândoi să fie confuzi. Nu reușesc să își dea seama ce simt unul pentru celălalt, iar curând confidențele dintre ei tind să se îndrepte pe o pantă abruptă de pe care pot aluneca foarte ușor într-un abis ce ar putea să îi înghită fără drept de replică. Însă cumva reușesc să se mențină pe linia de plutire. Probabil asemănarea experiențelor celor doi, ideea că nu sunt singuri pe pământ și trăirile lor nu sunt unice, îi face să meargă mai departe, să își înfrunte destinul și să-și calce pe inimă în căutarea fericirii.

   În această carte am reușit să surprind experiența vastă a autorului în diverse domenii, însă cu precădere în cel al fotografiei. De asemenea, o cunoaștere profundă a firii umane a fost cu siguranță necesară pentru a contura niște caractere atât de complexe și cu trăiri atât de intense. Ajungând la finalul romanului, nu pot să nu mă întreb dacă Alexandru Zaharia nu este cumva o imagine în oglindă a autorului, povestea lui de viață, strigătul de ajutor pe care ar fi vrut să îl arunce în văzduh pe acea insulă pustie. Acest sentiment a fost cu atât mai accentuat cu cât naratorul a fost însuși Alex, care a prezentat evenimentele din perspectiva lui, arătându-ne lumea sa într-un mod subiectiv, influențat de gândirile bine înrădăcinate în sufletul său.

   Acțiunea romanului nu este una foarte complexă din punctul de vedere al locurilor și al personajelor, însă este foarte bine conturată. Poate cu atât mai mult am simțit trăirile personajelor cu cât autorul s-a concentrat pe ele și nu pe descrierea locurilor. Am observat cum pentru el au fost importante emoțiile, durerile, bucuriile și dezamăgirile lor. Felul în care aceștia se raportează la viață și la umanitate. Felul în care ei există.

   Alex și Diana sunt două personaje care, deși au avut un destin oarecum asemănător, gândesc diferit. El este un bărbat puternic care, deși a abandonat visul lui de a face bani din fotografie, încă se regăsește în această artă, încă nu este capabil să își lase viața cea veche în urmă și să înceapă una nouă. Poate chiar acesta ar fi pasul esențial pentru a alunga definitiv fantomele din viața sa. Și el este conștient de acest lucru, însă schimbarea este dificilă atunci când tu te identifici cu viața pe care ai trăit-o până acum. Ea este o femeie frumoasă, însă a ajuns pe marginea prăpastiei și se mai ține cu un singur deget de ea înainte să își dea drumul în abis și a încheia socotelile cu viața. Însă întâlnirea cu Alex o face să vadă alte perspective, să se vindece de rana care părea că se adâncește pe zi ce trece.

   Acum cei doi au de ales. Vor parcurge împreună drumul până la capăt sau după încheierea croazierei va merge fiecare pe drumul său în căutarea fericirii?

Cartea Ultima fotografie, de Bogdan Hrib poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, Diverta, librărie.net şi cărtureşti

recenzii cărţi

Ultima fotografie – Bogdan Hrib – autori români