Viață de-un verde crud - Mihai Cotea

Viață de-un verde crud de Mihai Cotea

Viață de-un verde crud – Mihai Cotea

Ați observat vreodată iarba?

Ați stat doar să o priviți și atât?

Nu, probabil că nu. Toți evităm să facem asta. Se spune că dacă stai să urmărești cum crește iarba, ai prea mult timp, iar dacă o și auzi cum crește, ai mult timp și câteva probleme pe undeva la mansardă. Umorul popular nu a iertat iarba. Nici noi. Nici viața.

Asociem tot mai mult verdele cu viața, cu viul, cu sănătatea, cu prosperitatea, cu primăvara și cu alte lucruri care ne preocupă la un moment dat și, până la un punct, e normal s-o facem. Viața nu e natură? Viceversa nu merge?

Dar ce e natura vieții?

Tocmai iarba. Exact la asta mă gândesc când vreau să răspund la această întrebare și am s-o fac raportându-mă la simbolismul și filosofia pe care ni le oferă prea des ignoratul (banalul, uneori) fir de iarbă.

Deci, ați observat vreodată iarba? Viață de-un verde crud – Mihai Cotea

Da, iată că uneori o facem, spunând că, acolo unde a crescut iarba, sunt condiții bune de viață, un pământ bun care permite dezvoltarea controlată (!) a acestui gramineu, dar… Evident, tributari dictonului „ce-i mult strică”, tăiem iarba imediat ce și-o ia în cap și o redăm unor dimensiuni conforme. Și ce dacă? Crește ea la loc. La fel ca animalele, și iarba (ne) hrănește viața uneori (iarba de grâu = grâu). E un ciclu descris de unii prin dictonul „însăși existența vieții necesită distrugere”.  Deci alegem să vulnerabilizăm viața doar dacă avem o marjă de răspuns în minte, adică facem asta știind sigur (?) că viața va reveni „la viață” mereu. De cele mai multe ori o va face, însă găsesc foarte interesantă această „nevoie” umană de extirpare a unei vieți ținând cont că nu vorbim de nevoi primare și nici de vreun prădător feroce, ci vorbim de un instinct care refulează pe-o motivație estetică. Personal, iubesc pădurile virgine. Mi se par cele mai „vii”, cele mai temperamentale. Natura necontrolată se dezvăluie cu o frumusețe pe care nu o să o egalăm nicicând oricât de mult am încerca s-o controlăm din foarfecă.

Să revenim la firul ierbii. E drept. Am putea spune: drept ca o coloană vertebrală dintr-o pictură suprarealistă daliniană sau de esență Kahlo și demn. Demn prin sine însuși ca un Axis Mundi veritabil și originar, apărut cu mult înaintea bradului, cel la care ne raportăm deseori pentru a exemplifica hermeneutic acest concept filosofic de legătură între cer și pământ.

Eu cred că primul „copac al vieții” a fost, de fapt, un fir de iarbă (EVRIKA).

Câte ne poate spune banalul fir de iarbă și câte se văd de la înălțimea lui… a te întoarce la înălțimea micului fir de iarbă înseamnă a reveni la Marele Început. Poate că întreg cosmosul își ascunde unele secrete în „iarba verde de acasă” care nu ne lasă să ne rătăcim prin lume. De ce nu?

Viața e crudă, așa e, crudă de verde, pentru că fără verde n-ar fi viață. Nu s-ar dezvolta, n-ar trece dincolo, așa cum trece iarba peste toate creațiile omului și le recucerește. O fabrică abandonată undeva și recucerită în verde crud, o mașină lăsată de izbeliște din care ies diferite game de iarbă și plante, orașe întregi expuse unor cataclisme în urma cărora a mai rămas doar iarba. Jumătate din serverele cu poze ale site-ului Pinterest sunt cucerite de iarbă în diferite forme și formule de prezentare. Când se întâmplă asta, spunem despre iarbă că e invadatoare. De parcă ar face asta din amor propriu, adică așa ca noi. Iarba nu poartă războaie verzi de cucerire, nu are nevoie de asta, nu simte niciun imbold și nu reacționează la vreunul atunci când o face, iarba e dreaptă, după cum ziceam. Acționează just, fără alte scuze. Atunci când nu o face, și se-ntâmplă să o conținem, vecinii noștri de familie lingvistică îi mai spun și mala hierba (iarbă rea). Mai pe românește, așa, se spune că X-ulescu are numai buruieni în cap. Noi, românii, am promovat iarba din pozițiile cu conotație negativă și-am pus în loc mult generica buruiană. Interesant cum ceilalți au ales un echivalent substantival cu valoare superioară (mala hierba = marijuana), din punctul meu de vedere, pentru ca noi să ne mulțumim cu ambiguități generaliste de teapa buruienilor… și, Doamne, câte mai poate strânge un om în el o viață…

Când e vorba de combătut buruienile, plivim, nu? Așadar, iarba se privește, buruiana se plivește. Cum să nu iubim limba română și-n afara zilelor de 31 august? Bine, bine, lasă asta, cu ce plivim noi buruienile alea dinăuntru? veți zice. R: Cu o pereche de ochelari buni, cu o carte de calitate, cu un Om, cu o îmbrățișare, cu „cei dragi”, cu un animăluț. Viață de-un verde crud – Mihai Cotea

Acum ați observat iarba? E peste tot, așa-i? E parte din viața noastră și noi parte din ea. Vorbim de legături originare cu nod. Ea este, ea rămâne și tot ea va fi atunci când, la final, va crește pe noi, rămânându-ne fidelă până când cineva de la administrația cimitirului o va extermina pentru a da bine în fața contribuabililor.   

Viața rămâne de-un verde crud. Nemilos, proaspăt sau naiv. De voi depinde.   Viață de-un verde crud – Mihai Cotea

Mihai Cotea

Autorul romanelor „Vremea tornadei” (2015) „Oameni și granițe” (2017) și a volumului de eseuri & proză foarte scurtă, „Eu și Mia”(2016)   

5 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.