Viața nefericită a kurzilor

Recent am citit romanul scriitoarei de origine turcă, Oya Baydar, intitulat ,,Cuvântul pierdut” (și despre care puteți citi mai multe aici). Pe lângă drumul regăsirii de sine al naratorului, acesta înfățișează viața nefericită a kurzilor. M-am documentat și am vrut să împărtășesc cu voi ce am aflat despre acest popor.

Oya Baydar 

Kurzii reprezintă o minoritate răspândită în mai multe țări din Orientul Mijlociu, printre care și Turcia. Din cei aproape 40 de milioane de kurzi, 15 milioane viețuiesc în țara lui Ataturk. Aceștia alcătuiesc cel mai numeros grup etnic din lume care nu are un stat propriu, deși ei populează această regiune, numită astăzi Kurdistan, de aproximativ 3000-4000 de ani.

Marile imperii ce-au existat de-a lungul timpului nu au permis evoluția lor politică, însă kurzii au reușit să-și păstreze identitatea, limba, tradițiile. După dizolvarea mărețului Imperiu Otoman, ei au sperat la formarea unui stat al lor, însă nefiind uniți visul le-a fost spulberat de Ataturk și de interesele marilor puteri. Și în momentul actual kurzii se străduiesc să-și redobândească pământul ce le aparține, contribuind la existența unui butoi cu pulbere la granița dintre Turcia și Siria.

e mine m-a emoționat extrem de tare povestea lui Zelal și Mahmut, doi fugari kurzi, ce nu-și doresc decât să-și întemeieze un cămin, să poată trăi liniștiți, fără a le fi teamă să pună capul pe pernă. Îl cunosc pe scriitorul Omer Eren care se străduiește să facă tot ce poate pentru a-i ajuta. La sfatul lui Zelal pleacă în Est, în Kurdistan, unde descoperă cât este de crudă viața cu acești oameni. Limba kurdă este interzisă de lege, la fel și steagul, simbol al speranței lor veșnice că norocul va fi de partea lor odată ș-odată..

Steagul Kurdistanului  (Sursa Shutterstock)

Acum voi reda câteva citate din carte care, sper eu, vă vor convinge că se merită s-o citești, să fii martor la suferința acestor oameni, să desprinzi o învățătură:

 ,,Cu mintea perfect trează în spatele pleoapelor închise, se gândește la epopeea sa amoroasă cu Zelal, în munți. O iubire de legendă căreia nici un roman, nici un serial de televiziune, nici vreunul dintre filmele pe care le văzuse el n-ar fi putut să-i ofere un echivalent, ci pe care o puteau spune numai poveștile epice ale dengbej-ilor(trubaduri kurzi), care dau farmec lungilor nopți de iarnă cu povestirile lor. Vor adăuga ei cândva legenda lui Mahmut și a lui Zelal la repertoriul lor? Dacă epopeile eroice ale dengbej-ilor se sfârșesc întotdeauna cu glorioase fapte de vitejie, poveștile de dragoste sunt cel mai adesea pline de tristețe. Oamenii răi se pun între iubiți, pe care numai moartea reușește să-i unească. Un fior de gheață îi trece pe șina spinării. Povestea noastră o să aibă un final fericit, totul o să meargă spre bine. Nu contează că nu intră în legendă, nu contează că dengbej-ii nu spun epopeea noastră; e de-ajuns ca Zelal să scape și să mă iubească…”

,,<<Munții înăspresc un bărbat, îi întăresc inima; câmpiile îl înmoaie și-l îmblânzesc>>, spunea tatăl său. Nu că el nu iubește munții, ar fi un sacrilegiu. La noi, munții sunt întrucâtva ca strămoșii noștri, ca sfinții noștri. Fiecare are djinii lui și propriul său suflet, poartă nume care nu se găsesc nici pe hartă, nici în cărțile de geografie. Noi vorbim cu munții, le destăinuim necazurile noastre, îi implorăm și ne căutăm refugiu în ei; uneori îi și blestemăm, pentru că ne iau fii și fiicele. Dacă tata vorbea așa, nu era din aversiune față de munți, ci din experiență, din înțelepciune și din speranța unor zile mai bune pentru copiii lor. Poate și fiindcă nu mai avea nădejde într-o existență demnă de acest nume pe meleagurile astea, fără foame și frică în sân, și fiindcă își dorea o altă soartă pentru copiii lui.”

 ,,Nu-s un trădător, n-am fost niciodată. Chiar dacă se întâmpla să fie luați copiii din satele lor ca să fie înrolați cu forța în gherilă, pe mine nu m-a silit nimeni să vin în munți. Cei mai mulți dintre noi au venit de bunăvoie. În inimi am auzit chemarea munților, poezia și legenda lor. Și le-am amestecat cu poveștile eroice cu care eram legănați din copilărie. Amintirea satelor noastre jefuite și arse era accentuată de revolta pe care o simțeam față de sărăcie, opresiune și excludere.”

 ,,Cine hotărăște unde te naști, al cui fiu ești? Dumnezeu? Dumnezeul drept care ocrotește și iartă? Eram un copil ciudat, într-adevăr. Puneam multe întrebări. Nu din cauză că puneam întrebări am plecat în munți? Nu tot fiindcă puneam întrebări am fugit din munți? Și acum, nu pentru că îmi pun întrebări ezit și tergiversez? Lui Dumnezeu nu-i plac cei care pun întrebări, le spunea profesorul de religie. Nici oamenilor din organizație nu le plac. Se prefac a-i privi cu simpatie. Preocupați să arate că organizația susține valorile democratice, conducătorii încurajează, ba chiar provoacă dezbaterea. Totuși, în secretul conștiinței lor, într-o ascunzătoare întortocheată a minții lor, cei care pun întrebări apar ca un pericol, inși care despică firul în patru și riscă, într-o zi, să critice liderii și cauza. Cine pune întrebări își pierde convingerile și credința. Și cu cât crezi mai puțin, cu atât întrebările se înmulțesc.”

Sunt conștient că niciunul din statele Orientului Mijlociu nu ar fi dispus să renunțe la teritoriu pentru independența Kurdistanului, însă ar fi bine ca Turcia să ofere autonomie provinciei. Astfel kurzii s-ar putea organiza după bunul plac, ar putea trăi în armonie și prin urmare s-ar instaura pacea în regiunea respectivă. Am ascultat câteva melodii kurde și chiar mi-aș dori să descopăr mai multe despre cultura lor, despre tradiții și să încerc una din capodoperele literaturii lor (în cazul în care aș găsi o traducere în română). Sper că am reușit să vă atrag atenția referitor la acest subiect și îmi doresc ca viețile lor să nu mai fie nefericite și să se poată bucura de frumusețea vieții ca noi ceilalți!

Tinere kurde în costume de sărbătoare

Soldat kurd care stă de pază în fața portretului lui Mustafa Barzani, cel mai mare erou kurd (Sursa Shutterstock)