Vrajit de Jill Barnett-Editura Miron

Vrăjit de Jill Barnett

Titlul original: Bewitching
Editura Miron
Nr. pagini: 446 pagini
Traducere : Marinela Cojocaru
An apariție : 1994

RECENZIE CITITOR

Rezumat carte

Dacă sunteți fascinați de magie, dar vă place umorul, această carte constituie lectura cea mai potrivită. Veți avea parte de o lectură delicios de hazlie, cu dialoguri extrem de spirituale.

Acțiunea cărții incepe în anul 1813 în Scoția. O arogantă furtună scoțiană se abătea ca răsuflarea diavolului dinspre apele plumburii si zbuciumate din Sound Mull către stânca ascuțită pe care se afla Castelul Duart. Cerul mugea și trosnea, iar apele mării vuiau. Pentru cei neinițiați, era doar o furtună. Cei care aparțineau vechii credințe știau însă că, in timp ce muritorii de rând se înghesuiau lângă focurile din cămin ascultând gemetele și tânguirea vremii, vrăjitoarele se treziseră și își descărcau magia.

În Scoția anului 1813 mai rămăseseră doar două vrăjitoare, o MacLean și o MacQuarrie.
De numele MacQuarrie se lega o tristă amintire. Un strămoș al actualei MacQuarrie, cu sute de ani înaintea acelei nopți, fusese chemat la sărbătoarea echinoxului de primăvară într-o regiune aflată în sudul Angliei, unde se afla un templu de piatră în care vrăjitoarele se întâlneau pentru a-și arăta puterile. În acea primăvară s-a decretat că vrăjitorul MacQuarrie va avea mult râvnita onoare de a face să înflorească trandafirii. Alte vrăjitoare și vrăjitori își folosiseră deja magia pentru a da viață pământului amorțit de iarnă. Prin rostirea unei incantații, o smucitură a mâinii sau fulgerătorul pocnet din degete al magiei unei vrăjitoare, natura s-a trezit la viață. Tufișuri de flori, mixandre, piciorul cocoșului,păpădii au răspândit o glazură de un galben strălucitor peste verdele proaspăt care încolțise magic. Aroma de iasomie, primule, gălbinele și levănțică umplu aerul răcoros al dimineții si,dintr-o dată, se făcu primăvară. Și venii și rândul lui MacQuarrie. Acesta își ridică mâna spre tavanul masiv și își slobozi magia. Nu au înflorit trandafiri în ziua aceea. În schimb, o explozie enormă cum nu s-a mai văzut aruncă spre cer pereții și tavanul. Muritorii moderni privesc cu respect și admirație la ruinele pe care ei le numesc Stonehenge.

Acum, sub privirea răbdătoare a matușii sale, MacLean, Joyous Fiona MacQuarrie încerca din răsputeri să se concentreze și să-și stăpânească magia. Din păcate, dădea greș de fiecare dată. În timp ce MacLean reușea, cu multă eleganță, să deplaseze o carte anume dintr-un raft și să o aducă în mâinile sale, Joy, încercănd același lucru, reușește să dărâme intreg raftul de cărți, producând un vânt care răstoarnă totul în încăpere. Dintr-un singur pocnet al degetelor, MacLean reușește să aducă totul la starea inițială. Tristă, îi spune lui Joy că nu îi poate da drumul singură în lume timp de doi ani, perioadă în care MacLean trebuia să plece în America pentru a ocupa un loc în consiliul director, întrucât trebuie să fie cineva lângă ea care să repare dezastrele pe care le produce. Cu obișnuita încăpățânare scoțiană, Joy nu se resemnează. Este hotărâtă să se descurce singură. De cincisprezece ani, de când îi muriseră părinții, locuia singură cu mătușa ei, dar acum, la douăzeci și unu ani, dorea să devină independentă. În perioada cât mătușa ei va fi plecată, se va duce la căsuța bunicii ei din Surey, iar acolo, trăind într-o relativă obscuritate, era sigură că va putea să-și controleze aptitudinile. Iar dacă va mai face câteva greșeli, nu va mai fi nimeni care să le observe și pe care să-l dezamăgească. O imploră pe mătușa ei să-i mai dea o șansă. Va scrie incantația de drum pe hârtie și așa sigur va putea să se concentreze mai bine. Joy era mai mult decât pregătită. Însa Anglia nu era.

In Londra, in luna decembrie 1813, Alec Castlemaine, ducele de Belmore, însoțit de prietenii săi, contele de Downe și vicontele de Seymour, venise la clubul său. Era un ritual, o rutina. De fiecare dată când era în oraș, ducele de Belmore putea fi văzut în fața clubului White’s exact la ora cinci. Ducele era la fel de previzibil ca ceaiul englezesc.
De-a lungul ultimelor șapte generații ducii de Belmore au avut părul gri înainte de a împlini vârsta de treizeci de ani, s-au căsătorit la vârsta de douăzeci și opt de ani, au procreat imediat primul copil, întotdeauna mascul și moștenitor. Soarta părea să le facă pe plac ducilor de Belmore, iar Alec părea să se încadreze perfect în același tipar.
Alec putea lovi mortal cu un croșeu de dreapta cu tot atât de puțin efort cu cât ai lovi o muscă. Nu exista cal pe care Alec să nu poată stăpâni cu îndemânarea flegmatică a diavolului însuși. Indiferent ce își dorea, Alec nu se lăsa până nu îl obținea, cu aceeași nepăsare plină de hotărâre. Ducele de Belmore nu trebuia decât să pocnească din degete și lumea sărea să îi îndeplinească dorințele. Multe femei încercaseră, de-a lungul timpului, să câștige inima ducelui. Ceea ce obținuseră fusese doar celebra sa încruntătură ducală. De altfel, chiar și cei doi prieteni, cei mai apropiați oameni de Belmore, nu reușiseră să smulgă de la el decât o prietenie distantă. De-a lungul anilor, contele de Downe încercase, fără succes, să obțină niște reacții emoționale de la Alec.
Acea seară părea să nu se difere cu nimic de celelalte. Însa, la intrarea în club, o femeie bătrâna, cu o înfățișare neobișnuită, ținând în mână un coș cu flori, l-a oprit pe duce oferindu-i un buchețel de flori. De asemenea, pentru un șiling s-a oferit să-i ghicească viitorul. Cei doi prieteni s-au coalizat și i-au oferit bătrânei plata, blocând în același timp intrarea în club. Alec nu avea încotro decât sa asculte previziunile bătrânei. Aceasta îi spune că nu se va însura cu fata cu care crede. Se va însura, în schimb, cu următoarea fată pe care o va întâlni. Aceasta va avea câteva surprize pentru el, iar el nu se va mai plictisi niciodată.

Alec a intrat în club, fără să creadă o iotă. În fond, totul era planificat din vreme. Anunțul privind nunta lui cu lady Juliet umpluse deja toate ziarele. Aranjamentele erau clare, precise, avocații lor se întâlniseră, iar nunta urma să aibă loc în mai puțin de o lună. Nu are de ce să fie neliniștit, le spune el prietenilor săi. Aceștia îi spun că a fost incredibil de norocos să își găsească atât de repede aleasa. A venit în oraș, s-a dus la primul bal și în doua minute a găsit femeia ideala. Alec îi lămurește că nu e vorba de noroc. Totul ține de organizare. Avea douăzeci și opt de ani, deci venise timpul să se însoare. A contactat firma care se ocupa de afacerile lui din Londra. Aceștia au făcut câteva investigații și i-au trimis numele lui Juliet, care părea să întrunească toate calitățile cerute de el : frumusețe, excelentă rasă de sânge, o fire blândă dar și puțin spirit.
Downe nu s-a putut abține să nu remarce că Alec își exprimase cerințele de parcă urma să cumpere un cal. Departe de a se supăra, Alec îi răspunde că dintotdeauna a fost de părere că ritualul curtării unei femei nu se deosebește prea mult de negoțul cu cai, doar că e mai lung și mai plictisitor.

„În fiecare sezon monden, un nou lot de femele este pus să defileze prin fața unor posibili cumpărători, iar tu verifici rasa, mersul, culoarea, căutând un pic de inteligență care să te facă să nu te plictisești, exact așa cum faci înainte de a cumpăra un cal. Odată ce ai găsit ceva potrivit, cumperi și încaleci.„
Tocmai atunci apare un lacheu cu o hârtie de pergament. Lady Juliet îl informa că nu poate trăi fără dragoste, iar el este prea previzibil și este convinsă că alaturi de el s-ar plictisi. Prin urmare, a găsit un bărbat care o iubește și, deși este un simplu soldat, preferă să se căsătorească cu el.
Fără a arăta vreo emoție, Alec i-a informat sec pe prietenii săi că lady Juliet a rupt logodna, după care, cu un calm imperturbabil, a câștigat toate mâinile la jocul de cărți.
La plecare, Alec le spune ca va merge la casa lui de vânătoare și le propune să îl insoțească.
Vicontele de Seymour, care era, probabil, cel mai superstițios om din toată Anglia, este convins că previziunile bătrânei încep sa se îndeplinească. De altfel, este convins că și Alec are propriile lui dubii în acest sens și de aceea a ales să plece la casa lui de vânatoare. Acolo nu exista nici o femeie pe o rază de douăzeci de kilometri.

În timpul acesta, Joy se pregătea de plecare. Reușise să o convingă pe mătușa sa că va putea să iși controleze aptitudinile, reușind să iși zbârnâie un costum de călătorie. Aceasta plecase deja în America. Acum, Joy se concentra din răsputeri să citească incantația de călătorie. Apropiind prea mult hârtia de foc, aceasta se aprinde și arde. Optimistă din fire, Joy este convinsă ca a reușit să o învețe suficient, astfel că o recită din memorie. Și așa avem parte de prima întâlnire dintre cei doi.
Alec nu știa ce l-a lovit. Se îndrepta agale spre caleașcă, venind dinspre pădurea deasă, când se trezi răsturnat pe spate. Când s-a dezmeticit, a văzut că avea în brațe o femeie, micuță, brunetă, cu ochii mari, verzi și sprâncene negre, trase cu penelul. Avea obrajii trandafirii, o bărbie obraznică și o gură plină, cu o aluniță mică, tulburătoare deasupra buzei de sus.
„Unde sunt ?” intreabă ea nedumerită. „Pe ducele de Belmore” vine prompt răspunsul.
Disperată, Joy își dă seama că a greșit incantația de călătorie. Întreabă unde este Surrey, unde dorea să ajungă, și află ca a greșit destinația cu vreo suta de kilometri. Văzând că are glezna scrântită, ducele o ia în brațe și o duce la trăsură. Reacțiile celor doi prieteni sunt complet diferite. Vicontele de Seymour este convins că se îndeplinește profeția bătrânei și se uita la ea cu expresia cuiva care tocmai fusese pus în fața arhanghelului Gabriel. Contele de Downe o studia părând că îi place ceea ce vede și îi oferi fetei zâmbetul lui șmecheresc. Alec constată că nu îi convenea nici una din cele două reacții.
În caleașcă, Joy încerca din răsputeri să se concentreze și să își repare greșeala. Drept urmare, reușește să doboare vreo cincisprezece copaci de pe marginea drumului.
Ajung în sfârșit la un han, unde ducele ia prima hotărâre impulsivă din viața lui. Întrucât nunta lui cu lady Juliet, plănuită cu atâta grijă în toate detaliile sale, nu va avea loc, e timpul să schimbe abordarea. În caleașcă aflase că fata este înrudită din partea mamei cu contele de Craven, deci avea originea potrivită. Frumoasă era, sănătoasă părea, avea și puțin spirit, ce mai, îndeplinea cam toate condițiile. Se hotărăște să o ceară în căsătorie și, observând adorația cu care îl privea fata, este sigur că nu va fi refuzat. Și, în același timp, va scăpa și de bârfele că a fost părăsit chiar înainte de nuntă. Joy este extrem de fericită că ducele vrea să se căsătorească cu ea, dar, sinceră din fire, îl informează că este vrăjitoare. Toate femeile sunt, mai devreme sau mai tarziu, răspunde el. Ea insistă, spunând că ea este o vrăjitoare adevărată. Ducele o liniștește, zicând că și el poate fi un adevărat ticălos uneori. Se vor obișnui unul cu celălalt. Nu îi pasă de ce crede ea că este. Profund îndrăgostită de duce, Joy acceptă să se căsătorească. De cum îl văzuse, un fir nevăzut îi unise. Primise darul unui sfârșit de basm. Îi fusese pus în palmă, legat cu panglicile strălucitoare ale iubirii, dorințelor și viselor care se împlinesc. Ciudat cum un bărbat care nu zâmbea niciodata o putea face să simtă lucruri despre care nici nu știuse că există. In ciuda obstacolelor dintre ei și a grijilor pe care și le făcea pentru viitor, intuiția îi spunea că e bine ce face. Era convinsă că ducele are nevoie de ea, de speranța și magia ei.

Ce urmează, e un adevărat deliciu. După nuntă, ducele constată că Joy nu folosea o figură de stil când zicea că este vrăjitoare. Deși este plină de bune intenții, vrăjile lui Joy provoacă dezastru după dezastru. Haosul devine cuvântul de ordine din viața ducelui, atât de previzibilă și de bine organizată până atunci. Deși profund exasperat de vrăjile ei, ducele nu poate rezista atracției irezistibile pe care o simte față de Joy. Se trezește că se gândește tot timpul la ea. În timp ce nici nu își mai aduce aminte de culoarea ochilor lui lady Juliet, chipul lui Joy îl știe în cel mai mic detaliu. Este convins că aceasta i-a făcut o vrajă de este așa de obsedat de ea și îi cere să o desfacă. Joy nu avea ce să desfacă, intrucât în privința aceasta nu avea nici un amestec.

Cartea ne oferă o lectură captivantă, cu tot felul de intâmplari amuzante. Ritmul cărții este alert de la început până la sfărșit, nu îți vine să o lași din mâna odată ce ai început-o.
La inceputul fiecărui capitol e câte un citat, foarte inspirat ales. Citatul cu care începe cartea este din Desfătare în dezordine, de Robert Herrick : „Mă fascinează mai mult decât atunci când arta e prea exactă în toate formele ei.„

Joy este încântatoare în bunătatea și inocența ei. Încetul cu încetul, reușește sa topească crusta de gheață cu care ducele își înconjurase inima. Ea aduce bucuria și veselia în viața lui. Ducele se transformă, sub influența ei, dintr-o fire rece și distantă, care îi trata cu aroganța pe cei din jur, într-un bărbat cald și iubitor. Alec constată că o viață plină de haos și neprevăzut îți poate aduce mult mai multă fericire decât o rutină comodă, dar plictisitoare.

Epilogul cărții este emoționant. Cei doi eroi ne sunt prezentați după ani de zile, trăind fericiți, înconjurați de cei șase copii ai lor. Inutil să mai spun că primul copil al cuplului a fost o fată, întrerupând tradiția de peste șapte sute de ani a ducilor de Belmore. Băiatul cel mare și moștenitorul avea însă magia cea mai puternică si perfectă. El îndrepta toate dezastrele produse de vrăjile surorilor lui. Iar Alec și Joy continuau să își creeze propria magie.

Cartea a primit numeroase premii, dintre care Cea mai buna carte a anului, oferit de prestigioasa Affaire de Coeur și Cartea favorită a anului, oferit de Romance Writers of America.

În caz că veți intâlni această carte, nu o ocoliți. Lăsați-vă vrăjiți de această frumoasă poveste de dragoste și pregătiți-vă să vă amuzați copios.

Recenzie cititor: autor Tyna