Zeii tangoului, de Carolina de Robertis – recenzie

Zeii tangoului

Titlul original: The Gods of Tango

Editura: Nemira

Colecția Damen Tango, romane cu dragoste

Anul apariţiei: 2015, 2017

Traducere din limba engleză de: Carla Georgescu

Număr pagini: 377

Gen: biografie fictivă, dramă, dragoste

Roman câștigător al Stonewall Book Award

„- Tangoul a început cu tobele, iar tobele sunt o rugăciune, le purtăm încă înlăuntrul nostru.

– Da.

– Bine.

– Și atunci?

– Și atunci, prieteni, tangoul este muzica zeilor.”

   Nici nu știu de unde să încep – Zeii tangoului este genul acela de carte care te îndeamnă la a reflecta, a analiza. O carte la care simți nevoia să decantezi tot ceea ce ai citit înainte să te apuci de scris recenzia sau de a începe altă lectură.

   Pot spune cu mâna pe inimă că este o carte cu un subiect pe care nu l-am mai întâlnit; un subiect original, inedit, lipsit de clișee. În același timp, este o carte despre condiția femeii și lupta pentru supraviețuire.

   Povestea începe în 1913, când valuri de imigranți italieni străbăteau oceanul pentru a ajunge în America de Sud. Din acest punct de vedere, mi-a adus aminte de Terra Nostra, un serial brazilian în care personajele principale erau italieni ce emigrau spre Brazilia în căutarea unei vieți mai bune. Nu știu câți dintre voi se uită la telenovele, însă poate își dă seama cineva despre ce vorbesc.

   Revenind la cartea noastră, personajul principal este Leda, o tânără de 17 ani din satul italian Alazzano, de lângă Napoli. Se logodește cu vărul său, Dante, care emigrează în Argentina, cu promisiunea de a o aduce acolo și pe ea într-o zi.

   Timpul trece și are loc nunta – în ciuda romanului atipic, cred că aceasta m-a mirat cel mai tare: o nuntă în absența mirelui, reprezentat de tatăl acestuia, unchiul Ledei, don Matteo. A doua zi, Leda se îmbarcă pe vapor pentru a-și reîntâlni soțul. Călătoria durează 3 săptămâni și ajunsă în port, este întâmpinată de un prieten de-al lui Dante, Arturo, care îi dă cea mai proastă veste posibilă: soțul ei a murit într-o încăierare dintre poliție și anarhiști.

   Prin aceasta, autoarea atinge o altă temă a istoriei Americii de Sud: în acea perioadă, la începutul secolului XX, aveau loc mișcări ale anarhiștilor, muncitori ce luptau pentru propriile drepturi. Și iar îmi aduce aminte de Terra Nostra…

   Leda se trezește peste noapte văduvă într-o țară străină, foarte diferită de mediul în care trăise până atunci.

„Era o văduvă adolescentă, aruncată în voia sorții pe un tărâm necunoscut, executând partitura unei muzici noi cu propriul trup.”

   Arturo o conduce la locuința pe care o împărțise cu Dante și cu mulți alți imigranți italieni: un conventillo (diminutiv pentru „mănăstire” în spaniolă), un conac în care locuiau peste 60 de persoane. „Conventillos” erau, de fapt, foste case boierești, abandonate de argentinieni odată cu epidemia de febră galbenă și ocupate ulterior de persoane defavorizate din punct de vedere financiar.

   Leda îi anunță pe cei de acasă de moartea lui Dante, iar aceștia îi promit că îi vor trimite bani pentru a se întoarce în Italia. Însă Leda nu vrea să se întoarcă în Italia; a gustat prea mult din libertate pentru a renunța la ea.

„Banii nu eliberează o femeie. Nu ai cum să înțelegi, fiindcă ești bărbat.”

   În conventillo face cunoștință cu tangoul și se îndrăgostește iremediabil de această muzică. De mică își dorise să cânte la vioară, însă i s-a spus că aceasta nu este o preocupare pentru femei. Tatăl ei îi dăduse, înainte să plece, o vioară încărcată de istorie, cu indicația de a i-o înmâna lui Dante. Acum, că Dante a murit, Leda începe să exerseze în secret la vioară. Visul de a cânta tangou i se așterne în fața ochilor, însă din păcate, în acea perioadă, femeilor nu le era permis să cânte; femeilor nu le era permis nimic, în afară de treburile casnice. Posibilitățile lor erau foarte limitate: ori se căsătoreau, ori ajungeau în bordeluri.

   Leda își câștigă existența în acele zile cosând alături de femeile din conventillo, care așteptau întoarcerea soților de la muncă.

„Stând în curte și făcându-și de lucru cu acul și cu ața, se întreba ce-i putea oferi viața de bărbat. Alte slujbe. Existau mult mai multe locuri de muncă pentru bărbați. Și libertatea de a merge pe stradă la orice oră, fie noapte sau zi.”

   Această primă parte mi s-a părut cea mai monotonă din carte: Leda cosea alături de acele femei, fără să se întâmple nimic toată ziua. La un moment dat, chiar am crezut că Leda se va căsători cu Arturo, totul fiind bine și frumos, dar clișeic. Nicio clipă nu am bănuit continuarea originală a romanului!

   Nu, nu s-a întâmplat nimic între Leda și Arturo, asta era în imaginația mea! Totul ia o turnură decisivă într-o seară, când Leda exersa în tăcere la vioară și-i vine ideea de a se îmbrăca în hainele soțului său. O femeie nu poate cânta tangou, dar un bărbat, da!

 „Totuși, simțea că fata asta nu era ușor de influențat. Era mânată de un soi de disperare, iar el știa că disperarea nu poate merge decât într-una dintre cele două direcții: fie te face docil ca un cățeluș, fie te transformă într-o armă de luptă. Fata asta nu era docilă. Orașul o șlefuia deja ca pe tăișul unei săbii.”

   Partea a doua a romanului începe cu deghizarea Ledei în bărbat: părăsește pe ascuns acea conventillo în care cu toții o cunoșteau ca femeie, își ia înfățișarea de bărbat și pleacă în altă parte a orașului Buenos Aires. În transformare a ajutat-o mult aspectul fizic, fiind înaltă, slabă, fără rotunjimi specifice feminine.

„Cum de-am putut da naștere unei fete fără pic de carne pe ea? se mira uneori mama ei.”

„Și-a inventariat avantajele. Voce joasă. Sâni mici. Șolduri înguste. Înălțimea. Trunchi și membre lungi. Cine s-ar fi gândit vreodată că înfățișarea ei se poate dovedi un avantaj, același fizic pe care îl deplânsese mama ei: cum o să porți vreodată un copil în pântec, ești ca un tub, lucrurile vor trece prin tine fără să rămână și să crească așa cum ar trebui. Și apoi fața ei: uscățivă, ascuțită, deloc fină, așa cum ar trebui să fie fața unei femei (de pildă, Palmira, aplecată deasupra lucrului ei, cu obrajii frumos rotunjiți). Chipul Ledei era dominat de un nas proeminent, ca un cioc, cu o ridicătură îndărătnică exact la mijlocul punții. Nas masculin, ar zice unii. Câtuși de puțin delicat. Înspăimântător.”

„Un fior de spaimă a străbătut-o. Feminitatea ei dispăruse. Fără ea, se simțea urâtă, neprețuită și totodată în culmea fericirii, înălțată într-un plan necunoscut și amețitor.”

   A trebuit să învețe să vorbească, să se miște, să meargă, să se comporte ca un bărbat. Își ia numele de „Dante”, primul care îi vine în minte. Este acceptată într-o trupă de muzicanți, alături de care începe să cânte prin mai multe localuri.

   „Mâine o să cânte mai bine, iar apoi și mai bine, chiar dacă asta însemna ca ea să exerseze până când degetele aveau să-i sângereze. Dorea ceva cu ardoare, dorea să se perfecționeze, își dorea scena, viața însăși.”

   Viața trăită ca bărbat vine cu o revelație: Ledei îi plăceau femeile. Dacă în prezent subiectul este încă unul controversat, cu atât mai mult atunci, când nu se vorbea despre aceste lucruri. Deși abia atunci ea își conștientizează orientarea sexuală, dacă citiți cu atenție, veți observa că este evidentă încă de la începutul romanului: în drum spre port, în ziua plecării spre Argentina, vede din trăsură o femeie în rochie roșie și simte impulsul de a fugi după ea.

   „Dar cum putea să dorească așa ceva? Cum putea o femeie… Nu auzise nicicând una ca asta. Sigur era imposibil, dacă nu cumva diavolesc, cel mai grav păcat, dincolo de orice speranță de mântuire.

Și totuși, se afla aici. Și dorea.”

   Din momentul „transformării”, Leda/Dante trăiește într-o vigilență continuă, pentru că descoperirea secretului, a adevăratei identități ar fi echivalat cu o condamnare la moarte. Erau vremuri violente, în care înjunghierile și bătăile se aflau la ordinea zilei.

  Va reuși Leda să păstreze secretul?

   Povestea ei se întrepătrunde cu istoria tangoului. Știați, de exemplu, că la originea tangoului stă muzica africană, cu ale ei tobe? La începuturi, tangoul era cântat în conventillos și bordeluri, locuri în care femeile decente nu călcau. Odată ce tangoul a pătruns în saloanele de la Paris, acest tip de muzică a fost ridicat la adevărata sa valoare și a început să fie cântat pe scară largă.

„- Tangoul, spunea Casemiro, este sunetul Africii.

– Nu, zicea Palo, s-a născut aici. Tangoul e sunetul Americii.

– Dar poartă în el sunetul Africii.”

„Totul se schimbă, a spus Santiago repede. Nu e nimic rău în asta. Tangoul se transformă în continuare, iar noi vom face parte din acea schimbare. … nu trebuie să ne temem de instrumente noi atâta vreme cât fac ca muzica să dăinuiască.”

„- Nu știi ce este tangoul, a întrerupt-o Nestore. Nu e potrivit pentru femei.

– Femeile îl dansează, nu?

– Duminica la prânz, în curtea locuinței, da. Dar tangoul ajunge în multe alte locuri unde să zicem că doamnele nu pot pătrunde.”

   Zeii tangoului este, în esență, un roman despre condiția femeii și lupta pentru supraviețuire într-o lume a bărbaților. Pe lângă povestea centrală, întâlnim mai multe teme secundare ce converg spre aceeași idee: Cora, verișoara Ledei, care aparent a înnebunit subit, Mamita, o prostituată căreia i s-a luat copilul la naștere („Băieții tineri îți sfâșie inima, căci oricare dintre ei ar putea fi propriul tău copil.”), Carmen, obligată de fratele ei să se mărite cu un bătrân pentru a salva situația financiară a familiei, Rosa, copilul din flori al unui moșier, nevoită să plece de acasă pentru că amantul mamei n-o voia prin preajmă, Fata Vrabie, o emigrantă poloneză, vândută unui bordel, Alma, ajunsă tot într-un bordel, cu un copil în brațe. Femei nevoite să se prostitueze pentru a supraviețui, deoarece societatea nu le dădea nicio șansă de a-și câștiga altfel existența. Nu o dată Leda se gândește că dacă nu și-ar fi însușit identitatea masculină, s-ar fi trezit în aceeași situație ca ele.

„Nimeni n-a făcut nici un gest în apărarea fetei. Leda crezuse dintotdeauna că femeile trebuie apărate, că aceasta era o lege de bază printre bărbați, însă acum se confrunta cu o altă lege de-ale lor, conform căreia prostituatele nu erau femei, astfel că, în cazul lor, nu se aplică aceleași reguli.”

   Dintre toate aceste teme secundare, cel mai mult mi-a atras atenția povestea Corei. „Cora la matta” („nebuna” în italiană), verișoara Ledei, fiica unchiului Matteo și sora lui Dante, care deodată a început să se poarte ciudat. Cu toții vedeau în ea o nebună periculoasă, îndeplinind funcția de țap ispășitor al satului. De fapt, acea presupusă nebunie era un simplu simptom al abuzului. Povestea Corei este foarte bine documentată, anii în care autoarea a lucrat în organizațiile pentru drepturile femeilor spunându-și cuvântul.

   Subiectul este original, inedit, nu cred că poți găsi multe cărți asemănătoare. Greu de crezut cum Leda a reușit să treacă atât timp drept bărbat, dar se pare că nu e singura: cântărețul de jazz Billy Tipton a fost considerat toată viața bărbat, pentru ca post-mortem să se descopere că era, de fapt, femeie. Întrebată dacă s-a inspirat din biografia acestuia, autoarea a declarat că ideea i-a venit înainte de a afla de acest caz.

   Romanul Zeii tangoului are o parte atmosferică bine conturată, descriind viața din localurile unde se cânta tangou, străzile din Buenos Aires ale acelor vremuri:

„Pe un bulevard mai lat, un lampagiu începuse să stingă felinarele stradale, înălțându-și prăjina spre flăcările captive în sticlă, sus, deasupra capetelor, nimicindu-le cu o mișcare scurtă din încheietură.”

   În concluzie, pot spune că o recomand:  Zeii tangoului este o carte bună, scrisă foarte bine, mie, una, mi-a plăcut. Sunt de acord, totuși, că nu este pentru toată lumea. Dacă nu vă simțiți confortabil cu anumite teme precum bisexualitatea, travesti-ul, scene erotice, mai bine amânați, poate nu e pentru voi, cel puțin în acest moment.

„Lasă pe mâine ce-i al zilei de mâine, căci va fi tot acolo, așteptându-te.” – proverb italian

Despre autoare:

   Carolina de Robertis este o scriitoare de origine uruguayană, ce în prezent locuiește în Oakland, California. Are strămoși italieni, străbunica ei emigrând în Argentina la începutul secolului XX; bunicii ei au fost exilați din Argentina în Uruguay, în timpul dictaturii lui Perón.

   A trăit în Anglia, Elveția și SUA, a lucrat zece ani în organizații ce sprijină drepturile femeilor și până în prezent a publicat trei romane: „Perla”, „The Invisible Mountain” (bestseller internațional), „Zeii tangoului” (pentru care a câștigat Stonewall Book Award, cel mai longeviv premiu pentru cărțile cu teme LGBTQ), iar în prezent lucrează la un nou roman. Scrierile ei au fost traduse în 17 limbi.

Predă cursuri de literatură și traducere literară la San Francisco State University.

Cartea Zeii tangoului, de Carolina de Robertis poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti