3.1 de Sebastian A. Corn, Michael Haulica si Danut Ungureanu

3.1, de Sebastian A. Corn, Michael Haulică și Dănuț Ungureanu

Editura: Tritonic, august, 2016

Număr pagini: 133

Genul: sci-fi

    Dacă îți place literatura de anticipație, trebuie neapărat să îți faci timp (nu mult, lectură ușoară!) pentru 3.1. 3 autori – un volum, 3 texte – același gen: fantastic;Trei pentru unul și unul pentru toți cititorii. Deoarece nu e nevoie să fii fan, pentru a iubi aceste povești.

     Dar, cum îmi place să îmi închei recenziile la toți nasturii, să le luăm pe rând.

   Epideemia lui Sebastian A. Corn imaginează o lume postapocaliptică îndepărtată, acoperită de zăpezi veșnice și locuită de oameni care duc o viață aparent banală, apelând la scribi (un fel de molecule interconectate, care sunt trimise în câmp sau în sânge) pentru a afla tainele vieții și ale morții. O boală ciudată îi bântuie…, o epidemie. Legendele ziceau că, odată, oamenii învățaseră cum era să nu moară deloc și cum să pună carnea să facă ceea ce până atunci numai pietrele și fierul făcuseră – numai că după aceea venise gheața ca să-i pedepsească pentru trufia lor nemaipomenită.

    Oamenii ce vechi făcuseră toate astea știind cum să lucreze cu acizii aceia. Acizii aceia. Poate. Da. Scribul meu îi vede, dar eu nu știu nici cum să-i numesc, se posomorî Srebczak.

   Lecturând, aflăm că Oona, unica fiică a căpeteniei Bunăseara dintr-un sat nordic a căpătat o boală necunoscută de nimeni, nici măcar de vraciul experimentat Srebczak. Înainte de a se îmbolnăvi fizic, fetița a venit cu o idee nouă și în același timp năstrușnică: Ea are o… credință cam bizară. Le-a zis celorlalți copii că, dacă ar lua-o spre vest și dacă ar merge suficient de mult, după un număr rezonabil de ani s-ar întoarce în sat venind dinspre est. Și nu numai atât; își pregătise o bocceluță cu de toate […] și a ascuns-o în crevasele mari dinspre apus. Astăzi a dat să fugă din sat, lăsând vorbă copiilor că avea să revină peste vreo zece-unșpe ani, dinspre răsărit. Copiii însă s-au luat după ea în ascuns ca s-o vadă ce face, iar ăsta a fost norocul Oonei, pentru că imediat după ce a scos bocceluța din crevase i s-a făcut rău și a căzut în zăpadă. Așa a început boala…

   În sat se petrec și alte lucruri ciudate, cum ar fi intrarea carcasei (care menținea câmpul) în putrefacție, mirosul greu, boala multora, moartea unora și imunitatea inexplicabilă a altora. Cu toate eforturile depuse de vraci, cu toate licorile speciale aduse de la rezervoare, Oona nu-și revine, iar Bunăseara rămâne alături de ea când, în final, se decide părăsirea satului.

   Titlul nu întâmplător este scris astfel, ci ascunde o cheie interpretativă a textului: EpIDEEmia – extinderea unei idei contagioase.

   Astfel, povestea devine o metaforă pe tema cunoașterii. Mai exact, cei care vin cu idei noi sunt considerați bolnavi, nebuni.  Pe de altă parte, vocile străine (ale germenilor) ce vorbesc prin gura Oonei în perioadele ei de agonie, ar putea fi ego-ul negativ, servind ca suporturi pentru anxietățile, pentru temerile umane. Atâta timp cât ele există, vocile nu vor dispărea.

   Diferită ca stil, dar la fel de savuroasă, Povestea lui Calistrat Hadâmbu spusă de Michael Haulică ne întoarce în timp. Dacă greșesc, iertare, Maestre!

    Acțiunea acestei nuvele fantastice are loc în mai multe dimensiuni temporale, care se suprapun: a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioada domniei lui Constantin cel Mare (306 – 337), perioada contemporană nouă. Primul indiciu care trimite la prima dimensiune ar fi faptul că dirijabilul care poartă personajul în aventura vieții, își are numele scris pe o latură, cu litere roșii, mari, cu scrisul acela nou pe care-l foloseau domnii școliți la Paris și la Viena și pe care-l învățase și el de la popa Brăteanu din Vizireni. (Alfabetul latin a fost introdus în școlile din Muntenia în 1853, fiind oficializat în 1862, de către Alexandru Ioan Cuza, n.n.). În al doilea rând, plutonul din care face parte este format din patruzeci și opt de soldați: Sînt Andrian Burghelea și, începând de azi, sînt comandantul vostru. Voi sînteți pașoptul meu. Dacă vă intră asta în cap, pe celelalte le vom rezolva noi… . (Anul de grație 1848, n.n.)

     În Bucureștii acelor vremuri era o barieră…

Într-o parte a ei era orașul pe care îl știa, cu trăsuri mânate de vizitii arțăgoși… În partea cealaltă însă… Calistrat Hadâmbu nu avea o părere prea bună despre ce se afla în partea cealaltă. De două ori mai trecuse bariera și de fiecare dată nimerise parcă în altă lume. Cel mai tare se speriase ultima oară, când se trezise printre clădiri care atingeau cerul, printre automobile care treceau pe lângă el cu viteze amețitoare, iar lumea de pe străzi… lumea… Doamne-Dumnezeule, dac-ar fi văzut tovarăsii lui de pahar cum umblau femeile prin acea parte cealaltă, n-ar fi rămas picior de bărbat în Vizireni…

     Odată cu trecerea barierei pentru a treia oară, într-o toamnă liniștită, Calistrat se trezește înrolat, antrenat și pregătit să lupte într-un război pe care nu pare să îl înțeleagă. În această perioadă trăiește și o experiență erotică alături de Magda, o colegă nonconformistă, motociclistă, înarmată cu o katana, care are capacitatea de a se transfigura pe rând în pește, apoi în pasăre. Întors la București, după cucerirea țintei finale Skagen, protagonistul revine la han, unde regăsește aceeași atmosferă, dar realizează că el este schimbat.

    Naivitatea personajului amintește de Gavrilescu al lui Eliade, care nu își asumase destinul și se considera o victimă a acestuia. Calistrat Hadâmbu pune întrebări cu o inocență absolută, stârnind amuzamentul colegilor și, în final, aducându-i moartea.

     Ultima parte a volumului este ocupată de Anatomic Graffiti de Dănuț Ungureanu, cu acțiunea proiectată într-un viitor îndepărtat, când oamenilor le lipsește aproape complet umanitatea, manipulați printr-o tehnică de radiere a creierului, numită LOD.

     Igor Jung jefuiește Asianbank, un loc unde bancherul doarme liniștit pe sacul lui de aur. E momentul să plătească pentru asta. Planul este foarte bine pus la punct,  În timpul jafului, însă, treburile se precipită: un bebeluș ( de fapt, o ființă de sinteză, un cabor) îl împușcă pe Vineri (unul dintre frățiorii lui Igor) artistic în mijocul frunții, lipindu-l de perete cinci metri mai în spate. La timpul doi, falsa mămică îmi trimite mie un glonț în umăr, fără măcar să se întoarcă. Acțiunea se sfârșește prost pentru Igor, care se trezește cu memoria ștearsă (LOD-ul șters) pe marginea unei gropi de gunoi. Aici îl cunoaște pe Rafael, care îi va deveni fiu repartizat. Rafael moare în încercarea de a jefui încasările de la balul caritabil organizat la Copiii Asociați.

    Povestirea este spusă de patru naratori diferiți, schimbându-se astfel perspectiva narativă, de la subiectivă la obiectivă și invers. Primul narator este Igor, căruia i se poate lesne observa căderea în decreptitudine, cu creierul șters și comportându-se aproape mecanic.

Locuim la etajul doisprezece, într-o casă cu douăsprezece etaje. În clădirea veche de o sută de ani mai locuiesc șase familii. La parter stau cinci frățiori.

-Ți-e foame? Mă întreabă Aiki, femeia-mea.

Am învățat-o să să mă întrebe astfel de câte ori mă întorc de la lucru. Eu i-am dat numele ăsta, fiindcă-mi plac niponii.

   Al doilea narator este obiectiv, neimplicat și prezintă refresh-ul dat lui Igor și trezirea lui la viață. Urmează Rafael, în momentele lui de ultimă luciditate: Universul, atât de mare adineaori că nu l-aș fi cuprins într-o viață, nu mai e acum decât un spațiu de câțiva centimetri cubi, în noul meu interior. Se face din ce în ce mai mic și dispare o dată cu mine… . Și în sfârșit… Aiki; mecanizata Aiki, fără conștiință, fără sentimente.

Ziua este compusă din două părți… Una întunecată, cealaltă luminoasă…

În partea luminoasă nu se întâmplă nimic… în locul nostru… Stau… când lumina intră pe fereastră… Mai multe firicele se mișcă… De sus în jos… Dacă nu mă uit în lumină… Firicelele nu se mișcă… Nici eu nu mă mișc… .

  Titlul acestei ficțiuni distopice, care este repetat în ultimul capitol, sugerează însăși tema: spălarea creierului individului, un fel de viol mental. E cea mai puternică armă din lume. Personajele lui Dănuț Ungureanu devin simple marionete, captive în propriul corp.

     Iar marionetele nu se revoltă niciodată… .

Cartea 3.1 de Sebastian A. Corn, Michael Haulică şi Danuţ Ungureanu, a fost oferită pentru recenzie de Editura Tritonic. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tritonic