Adolescența și relațiile difuncționale dintre părinți și copii – Rubrica La vie en noir

  Recunosc, nu știam exact ce tematică să aleg pentru săptămâna aceasta, căci am o lista lungă de posibile subiecte, motiv pentru care devine câteodată dificil să optez pentru ceva anume, apoi mi-am amintit de propunerea unei persoane dragi de a aborda, pe cât posibil, provocările cu care ne confruntăm ca adulți atunci când vine vorba despre relația cu copiii noștri ajunși în pragul adolescenței.

   Așa că, acest articol încearcă să schițeze câteva dintre sutele de aspecte care guvernează această  perioadă dificilă, de tranzit, în care indiferent cât de bune au fost relațiile dintre părinți și copii până atunci, riscul ca acestea să se deterioreze, crește.

De ce se întâmplă în mare parte acest lucru?

  Încă din primele luni de viață, copiii preiau informația și înmagazinează cunoștințele prin imitație. Ulterior încep să decodifice și mesajele mai puțin evidente, își pun întrebări, analizează prin comparație și trag concluzii de care se agață, cel mai adesea, cu disperare.

  Este mult mai ușor să îți ghidezi copilul atât timp cât el te percepe că fiind autoritatea supremă, sursa principală de afecțiune și persoana care deține cele mai multe cunoștințe din întreaga lume. Pentru adulți, mare parte din experiența pe care o au cu copiii mai mici de 12-14 ani, se rezumă la programe pre-stabilite, organizări necesare și timp oarecum limitat pe care îl petrecem împreună, uneori de calitate, alteori de complezență.

  La adolescență, copilul nu mai are nevoie de atenția și sprijinul nostru constant. Are preocupări care nu ne includ, prieteni pe care nu îi cunoaștem, hobby-uri pe care nu le înțelegem.

   Dezvoltarea lor personală este dictată de mediul școlar, de grupurile din care face parte, de influențele social-media. Interacțiunile adulți-copii scad ca timp și impact. Nu mai suntem considerați cei care deținem toate răspunsurile, motiv pentru care nici nu mai suntem întrebați sau puși la curent cu toate trăirile și problemele cu care se confruntă.

  Modul nostru grăbit de a ne raporta la ceea ce adolescentul experimentează, sfaturile nesolicitate și criticile acide, îi determină în scurt timp să se cenzureze în prezența noastră.

  Capacitatea lor de a ne analiza activitatea, modul de gândire și de raportare la cei din jur, le dau ocazia de a descoperi fisuri în măștile perfecte pe care le proiectăm automat. Fiecare copil crește cu impresia că părinții săi sunt cei mai buni, iubitori și interesanți, chiar și cei care suferă de abuzuri emoționale sau neglijări în spațiul intim. Și asta pentru că universul unui copil este limitat, închis într-o bulă în care acesta tinde să creadă că regulile la care el se supune sunt similare și pentru ceilalți. Intrarea în colectivitate schimbă regulile jocului. Apar alte personaje, supuse altor reguli, guvernate de alte preocupări sau interese care le clatină încet-încet sistemul de valori după care s-au ghidat până la momentul respectiv.

  Incapabili să interiorizeze complet trăirile sau să le verbalizeze eficient, copiii devin ușor confuzi și capătă un grad de neîncredere în ceea ce privește modelul familial din care fac parte. Din acel moment încep să pună sub semnul întrebării toate deciziile adulților care le ghidează viața. Fiecare minciună, care înainte părea nevinovată, fiecare situație în care s-a simțit neglijat, neîncurajat sau lăsat pe locul doi, capătă altă amploare.

   Fiind o perioadă a schimbărilor hormonale, fizice și mentale, adolescența pune mare presiune pe copilul, altă dată drăgălaș și maleabil, care se regăsește acum în scenarii noi, unde este nevoit să se prefacă că face față cu brio, că nu este speriat și că nu îi este teamă să încerce lucruri noi pe care, adesea, nici nu le înțelege pe deplin. Confuzia cu care se luptă pe fundal nu își găsește echilibrul în sânul familiei pe care deja o bănuiește de inconsecvență și ipocrizie.

  Adolescenții au un simt puternic al dreptății și al moralității chiar dacă acest lucru nu se deduce din acțiunile pe care le pun în practică. Trăiesc cu ideea că sunt guvernați de simțăminte alese și de coduri etice net superioare adulților care nu au curajul să fie autentici, astfel încât ajung să împingă la extrem anumite preocupări doar pentru a avea ocazia de a demonstra că ei au decodificat sensul lucrurilor. Că refuză să facă parte din aceeași clacă ca toți ceilalți, pe care ajung să îi considere inferiori.

  Greșeala pe care mulți părinți o fac în această perioadă este aceea de a grăbi acest proces de descoperire, de a-l direcționa pe adolescent spre scopurile pre-setate și de a-i aminti în mod constant valorile familiei din care face parte. Apelul la nevoia de a se redresa și a deveni copilul ascultător și iubitor de dinainte, intensifică revolta tânărului, deoarece aceste manifestări nu fac altceva decât să îi confirme faptul că disperarea adulților ascunde teama de a nu le fi descoperite defectele și de a perturba nivelul de confort cu care sunt obișnuiți.

  Dorința de a-și provoca părinții devine o nevoie constantă. Fie acasă, fie în public, adolescenții revoltați vor face tot posibilul să ridice miza, menționând aspecte deranjante, punctând greșelile sau deciziile neinspirate, oferind nesolicitat comparații cu alți adulți pe care îi pictează în culori favorabile pentru a declanșa frustrarea maximă a propriilor părinți, care altă dată, obișnuiau să îi dea exemplu negativ față de prietenii și colegi de clasă.

   Curiozitatea adolescenților devine o superputere ce necesită explorare. Fumatul, consumul de alcool, uneori drogurile recreaționale, activități cu tentă sexuală practicate sub diferite forme, nerespectarea orelor de a ajunge acasă, absenteismul școlar, adoptarea unor stiluri vestimentare excentrice, apatia, replicile acide sau lipsa completă a unei minime comunicări, crizele de isterie aparent nejustificate și uneori chiar tendințele de automutilare, sunt manifestări oarecum normale venite din partea unor tineri care se simt pierduți, lipsiți de valoare și neînțeleși. Adesea suferința mentală și dezechilibrul emoțional își găsesc refugiul în manifestări de ordin fizic. Durerea provocată, fie celor din jur, fie îndreptată către propriul sine, are rolul de a elibera din presiunea acumulată nesănătos, presiune căreia persoana în cauza nu știe cum să îi facă față.

  Este extrem de dificil pentru un părinte să înțeleagă ce a provocat această schimbare și să poată fi capabil să facă doi pași în spate pentru a analiza imaginea de ansamblu.

  Aș vrea să punctez că aceste manifestări deviante din punct de vedere social, nu au tot timpul rădăcini în familii disfuncționale, în care domnește violența domestică, consumul de alcool, sărăcia sau lipsa unuia dintre părinți. La fel de bine putem regăsi aceste comportamente și în familii iubitoare, temperate, decente, familii de intelectuali în care copilul a simțit întotdeauna că întreaga viață îi este deja planificată înainte de a se naște. Sau în familii în care frustrările sunt ascunse sub preș și în casă se menține o atmosferă aparent non-conflictuală, care nu permite copiilor să învețe, într-o manieră sănătoasă, cum să își gestioneze eficient conflictele sau nemulțumirile.

  Familii în care comunicarea este evazivă și lipsită de substrat. Familii în care părinții denotă un veșnic comportament arogant și atotcunoscător, un aer de superioritate care îl determină și mai acerb pe adolescent să sape după scheletele îngropate în spatele casei. Familii în care alocăm foarte mult timp copiilor, deși se vede că acest lucru nu ne face plăcere. Familii în care adulții nu au alte preocupări decât să acumuleze puncte care să îi transforme peste ani în părinți model, capabili de sacrificii nebănuite, de dragul progeniturilor, și care nu pot înțelege de ce nu sunt recompensați pe măsură eforturilor depuse.

  Părinți care sufocă copilul cu o atenție bolnavă, până îl handicapatizează emoțional și uneori fizic, acesta neputând duce la bun sfârșit nici o activitate fără o monitorizare atentă și o cicăleală pe măsură, îmbrăcată în dulcegării pedante.

  Părinți care  refuză să accepte că cea mai mare realizare a unui adult nu este propriul copil, căci rolul acestuia nu este acela de a a fi o extensie a celor care l-au crescut și nici acela de a le împlini visele ratate din tinerețe. Părinți care nu înțeleg că nu e important să îți petreci toată ziua în compania copilului dar să fii, în mare parte, absent sau plictisit, ci că este mult mai de impact ca acesta să își petreacă cu ține perioade mai scurte dar de calitate, momente în care să fii acolo, uneori doar pentru a asculta cu atenție, pentru a participa la glumele naive ale copilului, pentru a face parte din preocupările pe care nu le înțelegi dar pentru care manifești  din suflet disponibilitate. Iar în momentele în care nu desfășurați activități în comun, să îi poți arăta copilului că este sănătos și de bun simt să ai preocupări și hobby-uri, în care să îl incluzi dacă își dorește acest lucru, dar să nu îl presezi să ți se alăture. Să înțeleagă că sunteți două entități diferite, care se întrepătrund pe alocuri, în mod natural, nu forțat, astfel încât să nu simtă nevoia de a se răzvrăti împotriva a tot ceea ce reprezinți pentru a-și căpăta independența.

  Învață-ți copilul că minciuna nu e o soluție, dar fă acest lucru oferindu-i ocazia de a te cunoaște chiar și în momentele în care nu eșți neapărat mândru de modul în care ai reacționat.

  Discută cu el, dezbate, fă schimb de impresii și uneori de locuri, abordați ipotetic scenarii care să vă ajute să vă poziționați unul față de celălalt. Învățați împreună ce înseamnă să îți ceri iertare și cum se oferă cuiva sprijinul necesar pentru a o lua de la capăt.

  Nu permite nimănui să îl umilească, dar fă asta nu prin violență, ci învățându-l cum să ia atitudine, cum să se valorizeze, cum să nu îi fie teamă de ceea ce cred ceilalți, pentru că toate aceste senzații au un impact de moment și nu ne pot afecta decât atât timp cât le dăm puterea să o facă.

  Ascultă-l când este entuziasmat, dar nu cu urechi critice de părinte, ci cu ochi veseli de prieten.

  Respiră înainte de a te apucă să îi dai sfaturi pe care știi că nu le va respecta pentru că experimentarea face parte din procesul de maturizare.

  Dă-i spațiu și intimitate să gândească, să aleagă, să încerce lucruri noi chiar dacă concluziile la care ajunge nu sunt conforme cu ceea ce crezi tu despre viață.

  Lasă-l să se plictisească uneori, fără să îl sufoci cu propuneri legate de cum să-și petrecă  timpului liber, dă-i voie să își exprime nemulțumirile într-un spațiu sigur pentru a evita să facă acest lucru într-un anturaj care să îl îndemne să-și canalizeze energiile negative în scopuri greșite.

  Permite-i să se descopere și fii alături de el astfel încât să nu simtă nevoia să se rupă de tine pentru a-și da voie să trăiască liber.

  Lasă-l să greșească, uneori controlat și cu daune minime, alteori dureros, fără menajamente și fii sprijin pentru momentele de regret și vinovăție de mai târziu.

  Amintește-ți că nu poți trăi și alege în locul lui, că acest tânăr în formare nu îți aparține chiar dacă i-ai dat viață.

  Și nu uita niciodată că la 18-20 de ani e momentul să se îndepărteze fizic pentru a-și dezvolta potențialul și a-și activa capacitatea de supraviețuire și este foarte important ca ceea ce lasă în urmă la plecare, să nu fie un adult nesigur, lipsit de preocupări, secătuit de vlagă și disperat după atenție, ci unul puternic, asumat, autentic, pe care se poate baza oricând și pe care îl poate lua ca reper în momentele critice, chiar dacă din orgoliu nu ar recunoaște acest lucru.

Rubrica La vie en noir

Facebook Literatura pe tocuri

Lifestyle

foto credit pexels cottonbro

Adolescența și relațiile difuncționale dintre părinți și copii