Ai uitat sa razi de Bogdan Munteanu-Editura Nemira

Ai uitat să râzi de Bogdan Munteanu-recenzie

Editura Nemira 

Colecţia Cuaternar

Anul apariţiei: 2016

Nr. pagini: 144

Deschizând cartea lui Bogdan Munteanu-Ai uitat să râzi, mi-am făcut o cafea şi am început să citesc convinsă că vor fi doar nişte povestiri amuzante, numai bune de citit în weekend.
Ei bine n-a fost chiar aşa, povestirile sunt foarte bine scrise, nu prea lungi să nu te plictisească, cu fapte de viaţă, crâmpeie de amintiri sau întâmplări al cărur protagonist ai putea fi chiar tu, cu umor, dar pe alocuri un umor amar sau cum se spune ”de râsu-plânsu”.

---

Povestea cu care începe volumul este povestea lui ”Feri Baci”, un bătrân ramolit care în fiecare seară pentru o doză de bere şi două ţigări le spunea copiilor din cartier poveşti din tinereţea lui. Copiii se adunau în jurul lui pentru că era un personaj masculin, în condiţiile în care spuneau despre taţii lor: ”Ori trăgeau ca sclavii prin Spanii şi Italii, ori se îmbătau şi ne cafteau, ori nu le dădeam de urmă. Taţii noştri nu existau”. Într-o seară moşului i se face rău, copiii fug crezând că a murit, dar când totuşi se întorc să vadă ce s-a întâmplat el dispăruse. Abia peste ani (asta apare în altă povestire) unul dintre băieţi îl vede pe stradă şi spre mirarea colegului sau îi dă 20 euro să-şi ia bere, ţigări, mâncare spunând: ”Feri Baci ce tare, jubilează Cezar. Ne zicea nouă poveşti cu femei când eram mai mici.” 

---

O altă povestire, emblematică oarecum pentru vremurile tulburi de după revoluţie ”Ciumurelu”. Doi tineri se duc, sfătuiţi de alţii, să-şi aranjeze intrarea la facultate, cu bani şi procedând exact cum li se spusese. Povestitorul (unul dintre băieţi, celălalt fiind Cezar) descrie cu mult umor cum reuşesc până la urmă să între în bloc, trecând cu greu de interfon şi de uşă, de-o babă insistentă care-i ameninţă întâi cu poliţia şi apoi le cere ţigări, ca apoi să ajungă la omul în cauză. Un personaj tipic al interlopului, incult, agramat, interesat numai să facă bani, cu o lipsă acută de bun simţ, dar cu multe relaţii. Dar reuşesc şi deşi apoi învaţă povestitorul este tot timpul stresat de ideea că se va afla (deşi e conştient că mulţi au procedat aşa), până când Cezar, colegul lui, îi spune că Ciumurel a murit: ”Ziua în care l-am vizitat pe Ciumurel mi-a fost fatală. Gândul că până la urmă totul va ieşi la iveală şi voi înfunda puşcăria mă teroriza. Dormeam îngrozitor, i-am visat de câteva ori pe ai mei hăituiţi de reporteri, ce-aveţi de spus în legătură cu fapta incalificabilă a fiului dumneavoastră, ce educaţie i-aţi dat, vă asumaţi, staţi unde fugiţi, de ce fugiţi?”

---

„Big Time”: în timp ce Ada soţia lui e plecată în delegaţie Johnny face ceea ce niciodată n-ar fi gândit. Are o aventură de-o noapte cu o colegă, Irina, mai tânără ca el cu 14 ani. Totul este foarte frumos, vin, ciocolată, ţigări, confesiuni şi restul, o noapte ca-n tinereţe. Apoi grabă şi atenţia lui de-a îndepărta urmele convins că dacă ar afla nevasta ar urmă divorţul sau: ”Fie o s-o ia de la zero la treişopt de ani, fie o să convieţuiască forţat cu povara aia în cârcă”. Dar nici una din variante nu-i surâde aşa că îndepărtează probele incriminatoare, hotărând să rămână în căsnicia comodă pe principiul că: ”Dar aşa o dată nu se pune.” Aşa că după ce-şi termină treaba se culcă spunându-şi că atunci când se va scula: ”Va aranja patul, va mai face o verificare de rutină pe lumină naturală. Apoi va face un duş. A, şi va duce gunoiul. Şi totul va fi la fel ca-nainte.”

---

“Ai uitat să râzi”: este povestirea care închide volumul. Teo este părăsit de Irina, prietena lui (protagonista aventurii de-o noapte din Big Time) pentru că ea s-a săturat să-l vadă tot îngândurat, serios, fără pic de umor. Plecarea Irinei îl face să-şi dea seama că relaţia lor ajunsese la ”stadiul de ciorbă călduţă”, aveau o rutină, un mod de viaţă, seri cu prietenii sau în doi, parcă trase la indigo. Dar ea a hotărât să plece: ”Ai uitat să râzi. Plec. Gata. Vorbele ei măturau reconstituirile lui de doi bani. La ce bun să orânduiască el amintiri. Irina i-a spus că a uitat să râdă, a tras fermoarul şi s-a cărat”. Şi Teo îşi da seama că oricât încearcă să mai râdă nu reuşeşte. Şi totuşi mai încearcă şi-i trimite Irinei un mesaj:” Nu fi copil. Întoarce-te, promit că o să râd”. Ai râde dacă n-ar fi trist până la urmă.
Povestirile lui Bogdan Munteanu sunt crâmpeie de viaţă care ni s-ar putea întâmplă tuturor, la unele râzi, dar cum spunea cineva ”parcă nu e râsul tău”, zâmbeşti puţin pentru că au un umor involuntar, dar un umor trist, amar.
Le citeşti gândind: ”da şi eu am văzut sau am întâlnit” asemenea personaje sau situaţii de viaţă.
Şi la finalul volumului ajungi şi tu la concluzia că viaţa ar fi mai frumoasă dacă ai încerca să vezi partea amuzantă a întâmplărilor şi mai ales dacă “n-ai uită să razi”.