Dacă vreo vrăjitoare mi-ar fi ghicit la colţ de stradă că voi ajunge să fac trei ani de când bântui prin blogosferă în calitate de blogger şi că mă voi strădui să iasă ceva bun, cred că aş fi râs copios. Cine mai crede în astfel de aiureli? Dar uite că nu s-a găsit nimeni să-mi citească în stele, ci am primit, fără voia mea, în dar mai multe lămâi. Ele m-au impulsionat, le-am transformat în ceva bun şi de atunci îi fac „zile negre” Iasminei împărţind zilnic, bucuriile şi neplăcerile acestui statut de blogger.
A fost greu, a fost uşor? În fond, nici nu mai contează, important este că am testat mediul virtual din punctul de vedere al cititorului pasionat şi ne-am străduit să transmitem ceva frumos cu ajutorul blogului. Şi cum diversitatea este importantă, fără voia noastră ne dorim schimbări, ne regândim planurile periodic, analizăm priorităţile, mai luăm câte o pauză.
Astăzi vreau să-i mulţumesc lui Cristian China Birta pentru că mi-a înseninat ziua. A scris un articol special pentru mine, bloggerul care a înţeles ce este important: „Eu vreau să vă provoc să lăsați viața voastră personală să dicteze vieții profesionale, nu invers. Să vă recuperați dreptul de a spune ”nu” tocmai pentru a vă recupera dreptul de a vă spune vouă înșivă ”da”. În esență, să trăiți mai mult pentru voi, dragilor, nu pentru ceilalți! Ceea ce vă doresc din tot sufletul „
Da, voi cei care staţi non stop pe blog/facebook şi vă străduiţi să fiţi cei mai scumpi, cei mai drăguţi şi cei mai buni, vă garantez că nu veţi mulţumi pe toată lumea, ci doar vă veţi alege cu o adunătură de oameni care vă ridică în slăvi pentru nimic. Cu ce vă ajută laurii din comentarii? Ele oricum se duc, se evaporă automat când se actualizează facebook. O parte dintre voi vă neglijaţi viaţa personală şi uitaţi că aveţi căţel/purcel/ familie şi chiar nu înţeleg de ce. Familia reprezintă realitatea, ei reprezintă totul vostru. Atunci când suferiţi sau vă doare ceva, nu vine x-lescu de unde se agaţă harta în cui să vă ducă la medic, ci de familie aveţi parte.
Dacă aţi şti de câte ori am făcut noi promisiuni că o lăsăm mai uşor şi tot la vechile obiceiuri ne-am întors, însă la un moment dat am pus punctul pe i şi am spus: „Gata, până aici„. În blogosferă mereu se va găsi cineva care să îţi reproşeze că ceva nu este bine, pe ei nu-i interesează că au trecut doar 8 ore de când s-a terminat concursul organizat online sau că din vina lor nu şi-au ridicat premiul de la poştă, ei vor să fii acolo, la discreţia lor. De ce? Mă plăteşte cineva să fiu slugă virtuală? Noi ne respectăm angajamentele, voi de ce nu ne respectaţi? Dacă nu se ştie, vă repetăm. Din pasiune pentru cărţi am pornit la drum şi în timpul liber ne dedicăm acestui proiect prin postare zilnică de materiale, organizare de concursuri/evenimente şi dacă nu ştiaţi, din resursele personale ne plătim taxele de expediere de colete la poştă (de aceea nu trimitem prin curier)/găzduirea sau probleme tehnice când apar pe site. Toate acestea sunt o mică parte din ceea ce se vede în mediul online pentru că nimeni nu contorizează timpul pe care îl foloseşti pentru editare/promovarea online. Oamenii cred că totul li se cuvine, să fii acolo, nici măcar un mulţumesc nu mai ştiu să scrie, parcă vor să scape cât mai repede de corvoadă, să înhaţe premiul şi să plece. Ei bine, dragilor, dacă luaţi în calcul, acesta este şi reversul medaliei, nu doar lauri şi comentarii de bine.
După trei ani ne-am dat seama că important este să ştii ce vrei şi să respecţi cauza pentru care te-ai dedicat. Da, oferim respect, sinceritate în ceea ce scriem, promptitudine, ne onorăm cu sfinţenie colaborările, aducem ceva nou şi cel mai important, vă aducem informaţiile pe care le căutaţi. La finalul acestor etape suntem noi, oamenii de la butoane care ne dorim o pauză. Ne place să zâmbim, să ieşim în parc, să tăiem frunză la câini, să ronţăim floricele împreună cu familia sau să ne bucurăm de calorii la cofetăria improvizată de acasă. Deşi ne-a fost greu, am reuşit să redevenim noi, să avem timpul nostru, viaţa noastră, picătura de real fără online.
Mare parte dintre bloggeri au impresia că dacă stau zi şi noapte la cafele virtuale ajută cu ceva. Da, ajută temporar, dă impresia că eşti atotputernic, sociabil (chiar linguşitor pentru că dă bine la promovare) şi cei care te înconjoară ar putea să îţi facă o statuie. Noi am înţeles că statuile nu ajută la nimic, ele sunt drăguţe de moment, după vin câinii şi te „adoră”.
Vă înşelaţi amarnic dacă trăiţi ca să vindeţi iluzii. Vă prefaceţi că socializaţi, citiţi pe bandă rulantă când de fapt abia aşteptaţi să răsfoiţi cărţile primite şi la final să spicuiţi esenţialul, iar din ce mai scriu alţii să faceţi compilaţii de idei şi impresii, ambalate frumos cu alte cuvinte, şi produsul finit va fi prezentat impecabil. Vă minţiţi singuri pentru că vindeţi gogoşi, iar la un moment dat cititorii voştri se vor prinde că expuneţi produse de mâna a doua.
Efectiv nu ai cum să munceşti 8 ore pe zi, să fii activ non stop pe net, să citeşti de parcă nu ai noapte şi nu ai zi, să faci recenzii zilnic şi să te ocupi inclusiv de familie. Există un elixir? Nici vorbă, până şi cafeaua este depăşită de situaţie. Mai bine vă treziţi la realitate şi înţelegeţi că este prea mult.
Cum să îţi neglijezi viaţa personală, copilul să-l pui să stea jumătate de zi la televizor sau să se joace la calculator, totul pentru ca tu să dai impresia că „citeşti” de zor la zeci de cărţi sau să te lauzi că eşti mare scriitoare de dragul artei. Da, poţi face câte puţin din fiecare, să le îmbini, să nu uiţi că este week-end şi să-l respecţi. Să ieşi la aer curat, să te bucuri de viaţă, să fii echilibrat. Asta înseamnă să fii om, să fii cerebral.
Dacă mâine facebook ar dispărea, s-ar duce toate aprecierile noastre şi toată nebunia de zi cu zi, am rămâne doar noi, dezgoliţi de caracter şi plini de furie pentru că nu mai avem un colţ în care să ne expunem talentele inexistente sau să ne batem pe umărul virtual când bârfim oameni pe care nu-i cunoaştem cu adevărat, să analizăm străduţa virtuală şi să judecăm după aparenţe.
Eu n-aş fi tristă, efectiv aş merge mai departe, aş lua-o de la zero pentru că aş avea cu cine, mi-ar rămâne relaţiile pe care le-am construit în mediul real. Mi-aş aminti că din când în când este bună şi câte o cafea cu lapte atunci când citesc presa dimineaţa sau blogurile ce-mi sunt dragi.
Sursă imagine: pexels.com
Foc cu foc - Bogdan Hrib - Editura Tritonic - recenzie Titlu: Foc cu foc…
Afacerea Chateaubriand - Fred Vargas - recenzie Titlu: Afacerea Chateaubriand Autor: Fred Vargas Categorie: Thriller…
Medalionul domniței - K. J. Mecklenfeld - recenzie Titlu: Medalionul domniței Autor: K. J. Mecklenfeld…
Fata și frica - Dănuț Ungureanu - Editura Tritonic - recenzie Titlu: Fata și frica…
Urzică și oase - T. Kingfisher - recenzie Titlu: Urzică și oase Autor: T. Kingfisher…
Răul pe care îl fac oamenii - Sandrone Dazieri - recenzie Titlu: Răul pe care…
View Comments
Cât adevăr! De ținut minte :)
sa nu uiti Cos. Peste azi vei sufla si-n iaurtel.
Frumos articol!
Multumesc Mena.
Felicitari pentru articolul extrem de real!
Fara sa vrei te lovesti de realitate, mai ales daca ajungi de ambele parti, atat blogger, cat si cititor.
Daca Facebook ar disparea, ar ramane Literatura pe tocuri. Felicitari pentru articol!
:))) Sorina, esti criminala.
pai nu-mi plac mie crimele? :))
am uitat ca tu esti o criminala innascuta :p Acum trebuie sa-mi pazesc spatele, cine stie cu ce ma aleg
Ai pus punctul pe i sau un deget pe rana. Mai e putin si se fac 3 ani de cand mi-ai deschis portile spre acest univers: impartasirea impresiilor. Si ma bucur ca in tot acest timp nu am picat in capcana despre care ai amintit mai sus. Si poate ca de " vina" e firea mea mai retrasa (dornica sa fiu un observator si nu in centrul atentiei).
Chestia e ca inteleg nevoia/ dorinta celui care inainte era doar "cetateanul x" , iar acum, prin pupici, linguseala, recenzie(care de fapt este un rezumat al cartii sau al actiunii din primele 50 de pagini), si-a gasit... "faima". Insa, stii ceva? Mi-e mila de ei. Ii compatimesc. Pentru ca nu mai stiu ce inseamna realitatea. Sau care e realitatea. Intr-un fel, s-au pierdut pe sine. Au uitat ce conteaza cu adevarat.
Tu ai fost alaturi de noi, dar in acelasi timp ai avut parte de propria experienta personala si ai putut sa analizezi la rece, sa vezi ce este bine si ce nu este bine.
Chiar daca sunt foarte multi bloggeri ce nu vor dori sa recunoasca, dar astfel de lucruri se intampla sub ochii lor.
Noi am scris ce ma simtit, poate vor avea curaj si ei sa puna punctul pe i.
Și aici, în caz că moare FB ^_^
Oho, câtă dreptate ai! Lupte am dus înainte să fie FB, lupte ducem și acum. Din experința asta îți zic, vom învinge idiferent de platforma pe care ne vom învârti. Și asta datorită pasiunii. Poate LpT s-a născut în vremea FB, asta nu înseamnă că nu s-ar fi născut oricum. Știi, totul se întâmplă cu un scop (cred că v-ați săturat de cuvintele astea ale mele și citatele cu minuni și dorințe) :D. Eu mi-am găsit jumătatea și am prnit la drum. Mai departe... e poveste. La fel vă văd și pe voi. O poveste frumoasă pe tocuri. Vă îmbrățișez cu mare drag! :*
Pentru fiecare exista un moment 0 si chiar daca la noi a fost in era facebook, tot a fost greu.
Daca as fi fost singura la acest drum n-ar fi avut farmec, dar acum stiu ca am facut cele mai bune alegeri (chiar va doresc sa aveti parte de un partener/partenera precum Iasmina). Tot ceea ce am scris a fost din suflet, o concluzie a momentului pentru ca nu se mai poate.
Stiu ca adevarul doare, dar decat sa stea in nestiinta, mai bine sa ii luminam putin.
Andreea, ai grija ce dorinte iti mai pui, s-ar putea sa se materializeze :)
Sunt foarte atentă atentă la dorințe, dar na! Unele sunt mai mari decaât noi. Să fim pregătite, zic. :D
Iar cu partenerul, așa este. Cu siguranță putem merge și singuri pe drumul ăsta, dar ar fi o călătorie mult mai tristă și cu mult mai anevoiasă.
Și ca să fiu în temă, vorbim despre cărți/oameni, să cauți cartea Sparge tiparele. E mică mică, dar cu mare greutate. Vei vedea de ce. :*
Gata, acum o caut. Trebuie sa sparg tiparele, dar nu cu capul :)
Legat de parteneriate, sunt destule care esueaza, important este sa luam ce este bun si sa profitam de alegerile facute, cine stie ce ne rezerva viitorul.
un articol foarte frumos
Multumesc. Succes mai departe Ancuta, esti la inceput de blogging.
Ce tare! Adevarat ca Facebook a devenit un fel de fata blocului din copilaria mea, cafeneaua si birtil de la cpltul strazii, un loc in care poti "varsa" de toate. Uneori abuzez si sunt constienta, alteori parca imi vine sa ii spun "pa si pusi". In ultima vreme citesc cand si cum pot, dar adun cartile ... de parca mi-ar fi frica ca ar putea disparea la un moment dat. Eu cred ca din placerea de a citi a ajuns placerea de a avea, apoi obsesia de aavea cat mai multe. Nu zic ca nu-mi doresc si eu mai multe, dar chiar nu am cum. Cat despre blog, saracul, am ajunssascriu de 2 ori maxim pe luna. In schimb, am avut sansa sa sovializez on offline cu alti blogeri, in viata reala, sa-mi dau seama putin cate putin cum e persoana din spatele unui blog. Si e fain. Am citit si eu articolul mentionat de tine si chiar asa este: nu e usor, dar ce fain te simti cand mai pui telefonul pe silentios, ca sa nu te deranjeze nimeni din ... a trai viata, nu a petrece-o pe net sau la telefon. In alta ordine de idei, LpT va ramane chiar daca retelele de socializare sau diferitele platforme de bloging vor disparea pentru ca voi deja sunteti o echipa unita, prieteni in realitate, nu numai in.online, cam ca o familie imprastiata in cele 4 zari. Si tot veti vorbi despre carti si ceea ce va place sau nu, chiar daca numai intre voi. E o realizare!
Alexandra, tu stii cel mai bine. Vorbesti din mai multe puncte de vedere, intelegi, simti, traiesti.
Ce-am face fara, nici noi nu stim, dar sigur vom vedea partea buna a paharului, ne vom gandi la solutii.
N-a murit nimeni fara social media, mai rau de cei care au inventat platforma si sunt pe val.
Da, suntem o gasca, o parte ne-am intalnit, iar cealalta parte urmeaza sa fie descoperita, insa chiar si asa, suntem impreuna, suntem noi.
Ce spuneam si eu la inceput de an: sa fim bibliofili, nu bibliomani!
Vai, scuzati greselile! Off, uneori imi vine sa trantesc si telefonul de pereti, ca sa stiu o treaba. Noapte buna!
lasa, sunt ok si asa, trecem peste. :)
Oooo, cat adevar in cele spuse de tine Mili! Mare dreptate ai! Viata merge inainte, cu facebook sau fara, cu blog sau nu. Oricum, invidia si rautatea sunt peste tot. Iti lasa un gust amar, cel putin mie :(
Am avut cateva luni foarte pline si reuseam sa intru pe facebook seara tarziu ( si asa cateva minute) iar ceea ce vedeam ajunsese sa imi provoace sila: jigniri, rautati, barfe.
Nu sunt blogger, nu ma pricep la asa ceva, dar cred ca odata ce l-ai facut , tot ce faci este din pasiune, din placere, nu pentru laude.
Viata personala este a noastra si este atat de scurta!!! Merita traita cu bune si rele mai ales daca ai persoanele dragi langa tine.
Bafta in continuare LPT si clipe minunate alaturi de oamenii dragi voua.
Va pup!
Mirela, de multe ori simtim nevoia sa inchidem totul si sa luam o pauza, doar asa ne putem canaliza energia pozitiva cand revenim pe baricade.
Iti multumim ca ai impartasit cu noi, asa stim ca nu suntem singurii care observam aceste animozitati ce se petrec zilnic.
Din pacate ele stirbesc din farmecul pasiunii pentru lectura.