Culoarea norocului-de Anca Fusariu-Editura Nemira

Culoarea norocului de Anca Fusariu-recenzie

Număr de pagini: 264
An publicare: 2010
Editura: Nemira

„Un joc de şah e viaţa. Destinul singur joacă./Iar noi suntem pionii./Vrând de urât să-i treacă,/Ne mută, ne opreşte, un timp ne mută încă/Ş-apoi în cutia neantului ne aruncă”(„Rubaiatele” lui Omar Khayyam). Un citat de-a dreptul năucitor deoarece…spune adevărul! Vă întrebaţi probabil de ce am început recenzia cu un şir de cuvinte care nici măcar nu păşesc afară din cartea noastră. Răspunsul e simplu: am vrut să vă dau jumătatea goală a paharului care macină o lume întreagă şi trebuie să o umplem. Haideţi, dar să spargem un pahar din o mie şi să dăm peste cap o tablă de şah, întocmai cum a făcut protagonista unui ghinion transformat în noroc colorat.
Cine a răsturnat acel pahar din o mie? Anca Fusariu. Ea a fost reporter de televiziune din anul 1971 la TVR pentru Emisiunile pentru Copii şi Tineret. În anii ’80 a fost pregătită de celebrul realizator Tudor Vornicu şi a semnat împreună cu Carmen Dumitrescu şi Alexandru Stark pentru „Fotograme de realitate”, „Album duminical”, „De la A la infinit”. Ea a întâlnit oameni excepţionali, a cunoscut o mulţime de situaţii de viaţă, unele exemplare, altele dramatice sau mizere. După cum vedeţi, sursa principală de inspiraţie a acestei marionetiste este realitatea din spatele unui articol, unui reportaj.

„Culoarea norocului” debutează cu ceea ce spunea N. Steinhardt în „Jurnalul fericirii”, „Dumnezeu a creat artiştii să ne vindece sufletul şi medicii să ne vindece trupul”. Avem, deci punctul de plecare al volumului, cuvintele-cheie „Dumnezeu”, „artist”, „suflet”, „trup”. Să vedem ce comoară deschid: un Bucureşti ca al nostru şi o eroină în vârstă de 45 de ani, Ana Cerna. Timp de 25 de zile ea şi-a început zilele de la „ora 8 fix”, la ora 9 ieşea din bloc şi lua taxiul să ajungă la Institut şi la Buncăr. Seara pentru ea însemna calmante, singurătate şi somn. De ce se întâmplă acestea pentru 25 de zile? Ce se petrece la acel Institut? Ei bine…iradierea se petrece. Un aspect al vieţii de bolnav…nu de viroză, amigdalită, ci de cancer genital. Ana nu vrea să accepte „ideea că trece printr-o întâmplare, care poate însemna apropierea de moarte” şi „respingea realitatea cu care cei aflaţi în postura ei se obişnuiseră, poate”. La Buncăr se întreba adesea „Ce caut eu aici?”. Da, ce căuta ea în acel loc în care lumea primeşte acelaşi tratament: pastile de tristeţe, melancolie, regret, de „totul va fi bine, nu te îngrijora”. Pentru câteva pagini senzaţia creată ar fi aceea de final: la emisiunea unde lucrează Ana lucrurile sunt date peste cap de dorinţa bossului să îl aibă moderator pe Basil Bonifacius. Cei doi se ceartă de mai multe ori pe tema reportajelor. În plus, eroina noastră are probleme şi acasă, din cauza soţului ei, Mihai, care nu o înţelege şi nu vrea să îi accepte starea „Ana, nu glumi cu mine![…]Te priveşte. Eu nu voi putea suporta tot ce bănuiesc că urmează…Suferinţa ta e prea mult pentru mine./Dar pentru mine?”. Sprijinul vine de la prietenii săi şi de la medici: Sonia, Ina, George, Radu Mateescu Dimitroff, Răzvan. Cartea aceasta ne învârte prin iubire şi respingere, prin flori uscate şi abia răsărite din pământ. Ce face Ana mai departe? Sare hop după hop: pierde o dragoste şi descoperă o alta. Oamenii din jurul ei sunt cei care o ridică la suprafaţa apei din nou şi din nou. Cititorul este adus în gândul bolnavului „şi eu am boala asta, dar…n-am prea spus nimănui. Mi-e frică de reacţia oamenilor, mi-e teamă să nu mă izoleze, să nu mă respingă…” şi al doctorului „pe naiba!…Crezi că atunci când m-am apucat de chirurgie nu ştiam că m-am însurat pe viaţă cu stresul? Ăsta-i chirurgul: un om care trăieşte permanent la… „la cea mai înaltă tensiune”!...Fiecare operaţie trebuie făcută cu randament maxim şi o singură dată, cu soluţia cea mai corectă. Nu lucrăm în etape…Îţi trebuie creier mult, putere de decizie rapidă şi nesimţire, nu compasiune, nu milă!”, „ne macină frustrarea că nu-i putem vindeca pe toţi pacienţii”. Aşa joacă destinul când s-a plictisit de un pion…Noi încercăm să îl răsturnăm sau dispărem în „neantul” peticit de dale?

Acţiunea este narată la persoana a III-a de un narator obiectiv, omniprezent. Se urmăreşte firul care o împleteşte pe Ana Cerna cu doctorul Mateescu, Matei, Mihai, Ina. Descrierile nu lasă de dorit şi arată lumea cu alb şi negru „orice om de pe planeta asta e o fiinţă vulnerabilă. Moartea e atât de sigură de victoria ei, încât ne dă un avans de o viaţă întreagă, numai că Dumnezeu n-a hotărât că trebuie să aflăm cât de „întreagă” va fi ea.”, „casa de la ţară era un conac în adevăratul sens al cuvântului…de jur împrejurul lui era verde cât vedeai cu ochii. Printr-un pridvor mare în stil brâncovenesc, cu coloane puternice, pătrundeai în salonul somptuos din care intrai în camera de lucru.”. Protagonista este bine construită, iar sentimentele ei vuiesc ca un roi între pagini „avea impresia că de data asta nu mai scapă. Că e ultima oară”, „nu-mi mai este frică”, „făcuse analize, despicase firu-n patru şi când colo…lucrurile erau aşa de simple”.
Îmbinând speranţa cu deznădejdea, Anca Fusariu a dat şah şi mat destinului, a amestecat pe o paletă vieţi şi a realizat CULOAREA NOROCULUI „Ştii care e culoarea norocului?/ Mi-ar plăcea să fie galben, ca soarele./ Cică e albastru ca cerul curat, dimineaţa devreme”.
Culoarea norocului meu şi al tău care este?

LECTURĂ PLĂCUTĂ!!!

Notă: 8/10 STILOURI

Cartea Culoarea norocului de Anca Fusariu a fost oferită pentru recenzie de către Editura Nemira. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook.

Autor: Crina Stanciu